De ce botezăm copiii credinciosilor?

Rev. Michael Brown

”De ce botează biserica voastră bebeluși?” Aceasta este o întrebare pusă deseori de vizitatorii bisericilor reformate sau prezbiteriene. Deoarece practica istorică de botezare a copiilor credincioşilor este în mare parte un concept străin majorităţii evanghelicilor de azi, acceptarea acestei doctrine poate fi o piedică dificilă pentru o familie care doreşte să se alăture unei biserici reformate confesionale. Creştinii care sunt interesaţi de teologia reformată şi îşi doresc cu sinceritate să devină parte a bisericii lui Hristos sunt de multe ori şocaţi că biserica reformată căreia doresc să i se alăture practică botezul copiilor.

Aşadar, de ce botezam copiii credincioşilor? Răspunsul este simplu: Botezăm copiii credincioşilor pentru că ei aparţin legământului şi poporului lui Dumnezeu. Devreme ce acest răspuns este simplu, este un răspuns care necesită câteva explicaţii. De multe ori, un evanghelic s-ar putea să ajungă la convingeri calviniste în ce priveşte doctrinele harului (numite şi ”cele cinci puncte ale calvinismului” sau ”TULIP”), dar să fie în neştiinţă faţă de elementele de bază ale teologiei legământului. Astfel, doctrina botezului copiilor li se pare ciudată şi exotică acestor oameni. Obişnuiţi să caute ”texte doveditoare” în Biblie, ei caută în Scriptură un verset care să poruncească în mod explicit practica botezului copiilor. Deoarece nu găsesc un astfel de verset, unii oameni sunt reticenţi faţă de această practică, suspectând că bisericile reformate şi prezbiteriene botează copiii credincioşilor mai mult din tradiţia lor decât dintr-o convingere biblică serioasă. Ceea ce trebuie să înţeleagă aceşti simpatizanţi este că practica botezului nostru (atât a credinciosului adult cât şi a copiilor săi) decurge în mod natural din teologia despre biserică. Acest aspect implică înţelegerea legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Său. În consecinţă, întrebarea ”De ce botează biserica voastră copii?” necesită un răspuns mai complex decât sunt oamenii pregătiţi să primească.

Unde ar trebui să începem? Există multe cărţi şi articole folositoare care au fost scrise pe acest subiect al botezului copiilor, tocmai pentru ca persoanele ce întâmpină dificultăţi să le consulte (la încheierea acestui articol veţi găsi o listă de materiale recomandate). Probabil că cel mai concis răspuns poate fi găsit în Catehismul de la Heidelberg. După cinci întrebări şi răspunsuri care se ocupă de aspecte generale ale sacramentului botezului, catehismul include o întrebare şi un răspuns care se referă în mod special la botezul copiilor. Întrebarea şi răspunsul 74 (numite în continuare HC 74) afirmă:

74. Trebuie botezaţi oare şi copiii mici? 

Da, deoarece ei sunt incluşi ca şi adulţii în legământul lui Dumnezeu şi în Biserica Lui, iar iertarea păcatelor, prin sângele lui Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise în mai mică măsură decât adulţilor: de aceea ei trebuie incluşi în Biserică prin botez – semnul legământului – şi deosebiţi astfel de copiii necredincioşilor, precum se făcea în Vechiul Testament prin circumcizia în locul căreia a fost instituit Botezul, în Noul Testament.

Pentru că acesta nu este doar o explicaţie simplă şi clară a botezului copiilor ci şi o explicaţie confesională a doctrinei, HC 74 este folositoare ca o structură gata pregătită, uşor de amintit ce foloseşte oricui în explicarea botezului prin următoarele puncte: (1) există un singur legământ şi un singur popor al lui Dumnezeu; (2) în vechiul legământ, Dumnezeu a inclus copii în Biserica Sa; (3) în noul legământ Dumnezeu continuă să includă copiii în Biserica Sa; (4) în botez este făcută o promisiune ce trebuie crezută.

(1)  Există un singur legământ şi un singur popor al lui Dumnezeu

Acesta este locul în care trebuie să începem. HC 74 afirmă faptul că, copiii credincioşilor (la fel ca părinţii lor, aparţin legământului şi poporului lui Dumnezeu.” Trebuie totuşi să ne întrebăm, la ce legământ se referă catehismul? Înainte de toate, ce este un legământ? Michael Horton a sumarizat în mod clar conceptul de legământ atunci când a scris:

Un legământ este o relaţie de jurăminte şi legături care implică obligaţii mutuale, deşi nu în mod necesar egale… unele legăminte biblice sunt unilaterale ca porunci sau promisiuni impuse; alte legăminte sunt bilaterale. Unele sunt condiţionale, iar altele sunt necondiţionale.

Este important ca creştinii să înţeleagă conceptul legământului, deoarece acesta reprezintă structura. Întreaga Scriptură are ca temă faptul că Dumnezeu îşi răscumpără un popor pentru Sine prin Iisus Hristos. Şi această temă este descoperită progresiv ca o dramă a legământului de-a lungul istoriei răscumpărării. Deşi în Biblie există multiple legăminte care au scopuri şi naturi diferite, există un singur legământ prin care beneficiile răscumpărării sunt transmise poporului lui Dumnezeu, un legământ pe care îl numim, pe bună dreptate, “Legământul Harului.”

Legământul harului este pentru prima dată promis în Genesa 3:15, după ce Adam şi Eva au fost alungaţi din gradina sfântă şi blestemaţi pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, după ce Adam a încălcat legământul anterior în care a fost aşezat (legământul faptelor), eşuând să îndeplinească criteriile ascultării şi astfel moştenind blestemele acelui legământ (moartea spirituală şi fizică) în locul binecuvântărilor acelui legământ (viaţa eternă şi glorificată). Cu toate acestea, Adam nu a atras doar asupra lui blestemele acelui legământ. Aceste blesteme s-au răsfrânt asupra întregii rase umane, devreme ce Adam era reprezentantul nostru în Grădină. Pentru că Adam a încălcat acest legământ, calea către pomul vieţii a fost oprită omului păcătos şi a fost păzită de un heruvim cu o sabie aprinsă. Astfel, omenirea are nevoie de un nou reprezentant, un Al Doilea Adam, care va deschide calea şi ne va conduce înspre pomul vieţii, ca să putem să ne bucurăm de părtăşia cu Dumnezeu şi Creatorul nostru în gloria Sabatului veşnic pentru care am fost creaţi. Acesta este contextul în care Legământul Harului a fost promis pentru prima dată. Dumnezeu a pus duşmănie între sămânţa şarpelui şi sămânţa femeii, promiţând că sămânţa care va veni va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15).

Această promisiune a seminţei se desfăşoară de-a lungul istoriei răscumpărării pe măsură ce Domnul indică descendenţa poporului Său răscumpărat de la Set şi până la Avraam. O dată ce Avraam apare în istoria răscumpărării, viteza dezvăluirii încetineşte. El este unul din multele personaje ale dramei răscumpărării, când Domnul face un legământ important cu el, legământ ce este consemnat în Genesa 15 – unul dintre cele mai importante capitole ale Bibliei. În acel loc citim că Dumnezeu a promis lui Avraam (atunci Avram) cel puţin două binecuvântări foarte importante: o sămânţă numeroasă precum stelele cerului şi o ţară în care sămânţa lui va locui. Dumnezeu pecetluieşte promisiunile cu un ritual de încheiere a legământului care implica omorârea animalelor.

În vremea lui Avraam era un lucru des întâlnit ca doi regi sau stăpânitori să intre într-o relaţie de legământ unul cu altul; în cadrul acestui legământ, cei doi făceau jurămintele, condiţiile erau explicate, dar şi sancţiunile (binecuvântări pentru ascultarea legământului şi blesteme pentru neascultare) erau promise. Partea mai mică care intră în legământ era cunoscută drept ”vasal” şi făcea un jurământ al sângelui, precum cel consemnat în Genesa 15. Animalele erau tăiate în două, iar regele vasal trebuia să treacă printre cele două părţi ale animalelor, fapt prin care promiteau să îndeplinească condiţiile acelui legământ. A trece printre acele animale tăiate însemna să treci prin valea umbrei morţii. Persoana care făcea jurământul se punea în slujba celui mai mare, numit „suzeran”, şi promitea că dacă va încălca legământul, va deveni ca acele animale tăiate în două.

Avraam a înţeles acest ritual deoarece acesta era modul în care legămintele erau ratificate şi oficializate în vremea lui. Dar ce este foarte uimitor cu privire la acest jurământ din Genesa 15 este că Însuşi Dumnezeu a trecut printre animalele tăiate în două! Regele suzeran, nu vasalul, a făcut legământul de sânge. Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată prin focul care a trecut printre animalele tăiate. Un nor de fum s-a înălţat din foc, iar aceasta formă simbolică a prezentei lui Dumnezeu este similară cu stâlpul de foc şi stâlpul de nor care era folosit în timpul exodului. Dumnezeu a luat consecinţele jurământului asupra Lui şi a invocat curgerea sângelui Său şi moartea asupra Lui dacă nu Îşi va împlini promisiunea. Acest legământ este un legământ unilateral făcut de Dumnezeu pentru Avraam şi sămânţa lui.

Pe măsură ce Biblia face descoperit planul măreţ a lui Dumnezeu de a Îşi răscumpăra un popor pentru Sine Însuşi, vedem cum împlinirea promisiunilor făcute lui Avraam devin reale în niveluri tot mai minunate. În primul nivel vedem împlinirea promisiunilor (atât a seminţei cât şi a ţării) în naţiunea Israel. Dumnezeu a dat lui Avraam şi Sarei un fiu pe nume Isaac. Din Isaac a ieşit Iacov, din Iacov cei doisprezece fii care au fost părinţii celor doisprezece triburi ale lui Israel. Pe măsură ce istoria progresează, descoperim cum descendenţii lui Avraam ajung în Egipt unde continuă să se înmulţească, generaţie după generaţie. De fapt, cartea Exodului începe prin a ne spune cum poporul Israel a crescut foarte mult şi a devenit foarte puternic – astfel încât ţara Egiptului era plină de ei, fapt care l-a nemulţumit pe Faraon. Atât de mare a fost numărul lui Israel, încât Moise le-a adus aminte că promisiunea lui Dumnezeu a fost împlinită: ”Domnul Dumnezeul tău te-a înmulţit, iar astăzi eşti la fel de numeros ca şi stelele cerului.” (Deut. 1:10) Promisiunea lui Dumnezeu că îi va da lui Avraam o sămânţă numeroasă ca stelele cerului s-a împlinit. 

De asemenea, promisiunea lui Dumnezeu în ce priveşte ţara s-a împlinit atunci când Israelul a primit ţara Canaanului ca şi moştenire. Sub conducerea lui Iosua, Israel a curăţat ţara promisă prin alungarea neamurilor ce erau acolo şi prin intrarea in posesia ţării. Citim in Iosua 21:43-45:

Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea. Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţilor lor; nici unul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor. Din toate vorbele bune pe cari le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.

Oricât de minunate erau aceste promisiuni împlinite, cu toate acestea ele erau doar un prim nivel de împlinire. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam era mult mai cuprinzător decât ceea ce s-a întâmplat prin tipul şi umbra naţiunii Israel. Există o împlinire descoperită pe paginile Noului Testament care este cu mult mai măreaţă şi mai minunată.

În capitolul 3 din Galateni, în mijlocul argumentului împotriva iudaizatorilor, în care se explica faptul că mântuirea nu este prin faptele legii ci doar prin har, doar prin credinţa, doar datorită lui Hristos, Pavel are grijă să arate cum devine cineva adevăratul descendent al lui Avraam. In versetele 7-9 el spune:

Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.

Justificarea vine în acelaşi mod către toate limbile, naţiunile şi triburile la cum a venit pentru Avraam, adică doar prin credinţă. Promisiunea se întinde către tot Pământul deoarece Pavel spune în versetul 16: Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos. Pavel foloseşte un joc de cuvinte pentru a ne prezenta o concluzie importantă: Hristos este sămânţa lui Avraam prin care promisiunile sunt primite de toţi cei care cred. Chiar şi legea data prin Moise la 430 de ani după Avraam nu a putut anula legământul făcut anterior cu Avraam şi care a fost ratificat cu sânge (vezi Galateni 3:17). Această promisiune este împlinită în Hristos, după cum spune Pavel in versetul 29: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”. Mesajul este clar: numărul mare al seminţei promise lui Avraam este doar reprezentat ca o umbră prin Israelul naţional, şi nu tot Israelul naţional este Israelul adevărat. Cei care fac parte cu adevărat sunt cei care, ca şi Avraam au fost socotiţi neprihăniţi prin credinţă.

Dar ce vom spune despre ţara promisă? Cum va fi aceasta promisiune împlinită la un nivel mai măreţ? Încă o dată avem în Noul Testament o descoperire mai clară a realităţii care a fost arătată anterior prin tipul şi umbra Vechiului Legământ. Priviţi ce ne spune Evrei 11:

Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-i este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.  (versetele 8-10 si 13-16)

Ţara Canaan ce a fost promisă era doar temporară, nu permanentă. Aceea care este permanentă este ţara promisă care ne aşteaptă, o ţară cu mult mai măreaţă decât orice domeniu imobiliar al vremurilor noastre. Ceea ce ne aşteaptă este un cer nou şi un pământ nou. Chiar dacă naţiunea Israel a primit o ţară bună, până la urmă a devenit coruptă, stricată şi a avut un sfârşit, nefiind vesnică. Ţara promisă în ceruri este o moştenire pe care Petru o numeşte ”o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1 Petru 1:4) Ca şi părintele nostru Avraam, noi privim înainte cu speranţă spre această moştenire.

Ce ne demonstrează toate aceste lucruri? Ne arată că există un singur plan de mântuire pentru un singur popor al lui Dumnezeu, pe care Biblia îl numeşte sămânţa şi urmaşii lui Avraam (Galateni 3:29). Nu este nici un alt mod de a fi copilul lui Dumnezeu decât să fii inclus în legământul lui Avraam. Atunci cand persoanele reformate vorbesc despre ”legământ”, se referă la legământul harului care a fost anunțat începând cu promisiunea seminţei din Genesa 3:15, explicat mai in detaliu lui Avraam în Genesa 15, împlinit în Hristos şi care continuă să fie în vigoare până la sfârşitul vremurilor. Orice om care a fost sau va fi vreodată mântuit – în orice perioadă a istoriei umanităţii – este un membru al acestui legământ al harului. Mântuirea este întotdeauna aceeaşi: doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită Mijlocitorului legământului, Domnul Iisus Hristos.

 (2)  În Vechiul Legământ, Dumnezeu a inclus copiii în biserica vizibilă

După ce am privit pe scurt la legământul harului în istoria răscumpărării, trebuie să punem întrebarea, dacă credincioşii sunt parte a legământului şi poporului lui Dumnezeu, care este statutul copiilor lor? Vechiul Testament ne arată că Dumnezeu nu doar a permis ca şi copiii credincioşilor să fie incluşi în legământul şi poporul său vizibil, ci chiar a poruncit acest lucru. În Genesa 17, citim despre faptul că Dumnezeu îi reaminteşte lui Avraam promisiunile pe care le-a făcut prin legământ, promisiuni care sunt extinse şi copiilor săi:

Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi. Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor. (versetele 6-8)

Dumnezeu a poruncit atunci un semn al legământului care a fost dat lui Avraam şi descendenţilor lui. Acel semn al legământului a fost circumcizia. În versetele 9-14 citim:

Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi. La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău. Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu.”

Circumcizia a fost un semn al legământului. Ritualul sângeros de tăiere a cărnii în organul reproductiv al bărbatului a semnificat legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam şi descendenţii lui atunci când a mers printre jumătăţile de animale tăiate. Aceasta nu este doar o formalitate. A fi circumcis însemna să primeşti un semn cu o semnificaţie spirituală profundă. Era un semn în trup pentru o amintire constantă a promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut descendenţilor lui Avraam.

Dar acest semn a fost folosit şi ca o ceremonie oficială de consacrare şi separare ca membru al comunităţii legământului. Fiecare parte bărbătească din casa lui Avraam – chiar dacă erau copii ai slujitorilor, precum şi orice parte bărbătească din comunitatea legământului ce a urmat – trebuia sa primească în trupul lui acest semn pentru a fi identificat cu poporul legământului lui Dumnezeu. De asemenea, oricine respingea semnul legământului trebuia sa fie exclus din comunitatea legământului. A respinge semnul legământului însemna a respinge promisiunile făcute în cadrul legământului. Acest lucru însemna să respingi părtăşia cu Dumnezeul care a păşit printre acele animate tăiate în două şi a făcut un jurământ poporului Său.

(3)  În Noul Legământ, Dumnezeu continuă să includă copiii în biserica vizibilă

HC 74 afirmă că, copiii credincioşilor sunt ”prin botez, ca semn al legământului, incluşi în biserica creştină şi separaţi de copiii necredincioşilor, precum a fost făcut în Vechiul Legământ prin circumcizie, în locul căreia a fost instituit botezul, în Noul Legamant.” Semnul legământului ce este administrat la intrarea în biserica vizibilă nu mai este circumcizia, ci botezul (Coloseni 2:11-12). La fel ca circumcizia, botezul este aplicat o singura dată, fiind un semn şi o pecete de iniţiere a promisiunilor legământului lui Dumnezeu care marchează un individ drept aparţinător al poporului legământului lui Dumnezeu. La fel ca și circumcizia, botezul estete pentru credincios şi copiii lui.

Bineînţeles că o persoană baptistă susţine că, copiii credincioşilor nu trebuie sa fie botezaţi până când nu fac o mărturisire de credinţă pentru că Noul Testament nu oferă nici o poruncă explicită sau un exemplu de botez al copiilor. În faţa acestui argument trebuie să punem întrebarea dacă găsim în Noul Testament o poruncă sau un exemplu pentru excluderea copiilor credincioşilor din biserica vizibilă? Apărând doctrina botezului copiilor în zilele sale, B.B. Warfield, marele teolog de la Princeton a afirmat următoarele:

Argumentul în favoarea botezului copiilor poate fi rezumat astfel: Dumnezeu a pus bazele bisericii Sale în zilele lui Avraam şi a inclus copiii în ea. Copiii trebuie să rămână în biserică până când Dumnezeu i-ar scoate. Dumnezeu nu i-a scos nicăieri. Copiii încă sunt membrii ai bisericii şi pot beneficia de ceea ce le-a fost rânduit.

Este foarte clar că nu există nici o poruncă pentru a exclude copiii din legământ. Dimpotrivă, Iisus spune „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19:14)

Cu toate acestea, şi mai important este faptul că Noul Testament include oameni care erau înainte excluşi din biserică. Cel mai important exemplu este faptul că Evanghelia este trimisă la Neamuri, acele Neamuri care nu făceau parte din familia fizică a lui Avraam şi erau „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”(Efeseni 2:12) acum ”nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”(Efeseni 2:19). De asemenea, putem vedea aplicarea botezului ca semn al legământului atât femeilor, cât şi bărbaţilor (Fapte 8:12), în contrast cu circumcizia care era aplicată doar celor de parte bărbătească. De aceea Pavel spune ”Nu mai este nici Iudeu, nici Grec... nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Iisus.” (Galateni 3:28). In vreme ce încă există o distincţie între bărbaţi şi femei în ce priveşte rolurile pe care le au în familie şi biserică, botezul arată că bărbaţii şi femeile au aceeaşi valoare personală înaintea lui Dumnezeu pentru că ambii au fost creaţi după Chipul Lui (Genesa 1:26-28). De aceea, femeile creştine nu trebuie să se închine intr-o curte separată după cum era în Templul de la Ierusalim, ci în congregaţie împreună cu bărbaţii.

Având în vedere aceste lucruri, există vreo bază pentru a ne gândi că, dacă Dumnezeu a inclus Neamurile în poporul legământului, a inclus femeile într-un mod mai plenar oferindu-le semnul legământului precum bărbaţilor, să aibă Dumnezeu o poziţie opusă faţă de copiii credincioşilor? În vreme ce Dumnezeu Îşi extinde harul din abundenţă în Noul Legământ incluzând cei care înainte erau excluşi, de ce amexclude copiii care înainte erau incluşi? Într-adevăr, părinţii evrei din secolul I care s-au convertit la creştinism ar fi fost oripilaţi de ideea ca acum copiii lor sunt în afara legământului harului. După cum spune Robert Strimple, daca apostolii ar fi sugerat aşa ceva, răspunsul părinţilor evrei ar fi fost ”Credeam ca aţi venit sa ne aduceţi o veste bună”!

Dar apostolii le-au adus o veste bună părinţilor din legământ! Predicând la Cincizecime, Petru proclama evanghelia unei audienţe mari de evrei şi neamuri, spunându-le să se pocăiască şi fie botezaţi în Numele lui Iisus ”Pentru ca această promisiune” a spus Petru, ”este pentru voi şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, pe toţi pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema la Sine” (Fapte 2:39). Cei care sunt ”departe” sunt Neamurile care acum sunt incluse în legământul lui Dumnezeu. Dar putem observa că Petru adresează promisiunea şi ”pentru copiii voştri.” Copiii credincioşilor nu sunt excluşi din comunitatea legământului lui Dumnezeu, ci sunt incluşi aşa cum au fost şi în trecut.

Din acest motiv, Pavel se adresează copiilor credincioşilor ca şi membrii ai legământului harului atunci când le spune ”Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri în Domnul” (Efeseni 6:1) Apostolul chiar le aminteşte de a cincea poruncă în următorul verset, arătând că, în Noul Legământ, copiii au aceleaşi responsabilităţi şi privilegii precum le aveau copiii din Vechiul Legământ. Copiii trebuie crescuţi ca şi ucenici ai lui Hristos ”Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” (Efeseni 6:4 cf Deuteronom 6:4-9). Aceşti copii sunt consideraţi membrii ai bisericii vizibile la fel cum erau şi în Vechiul Legământ. Având în vedere acest lucru şi ei trebuie sa primească semnul legământului şi să fie botezaţi.

(4)  În botez există o promisiune care trebuie crezută

După Promisiunea la care se referă Petru la Cincizecime este menţionată în HC 74 ”iertarea păcatelor, prin sângele lui Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise în mai mică măsură decât adulţilor”. Când baptiştii aud aceste afirmaţii presupun ca bisericile reformate cred ca fiecare copil botezat are garanţia faptului ca este ales. ”Daca asta este adevărat” concluzionează baptistul, ”ce vom spune despre cazurile în care copiii botezaţi nu au rămas în credinţă? Dacă Dumnezeu a făcut o promisiune copilului prin botez, dar copilul se îndepărtează atunci când este adult, ce spune asta despre promisiunea lui Dumnezeu? A eşuat promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o?”

Din păcate există unele biserici reformate care au contribuit la această confuzie prin faptul că au vorbit în mod specific spunând că fiecare persoană botezată în biserică  este cu adevărat aleasă de Dumnezeu şi unită spiritual cu Hristos. Ceea ce trebuie să înţelegem este că membralitatea în comunitatea vizibilă a legământului nu garantează membralitate în comunitatea aleşilor lui Dumnezeu. Acest lucru îl întăreşte Pavel când spune în Romani 9, atunci când vorbeşte despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunea lui Avraam ”Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel.” Cu alte cuvinte, nu toţi cei care aparţin bisericii vizibile sunt parte şi a bisericii invizibile. De aceea Biblia vorbeşte deseori despre o altă circumcizie, o circumcizie a inimii (Deuteronom 10:16; 30:6; Ieremia 4:4; 9:25-26; Fapte 7:51; Romani 2:28-29). Deşi fiecare evreu a fost consacrat lui Dumnezeu ca şi un membru al poporului legământului lui Dumnezeu, el este responsabil să creadă promisiunile semnificate prin circumcizie, deoarece semnul (circumcizia) nu a devenit lucrul semnificat (promisiunile lui Dumnezeu).

În vreme ce biserica vizibilă nu mai este identificată cu un Israel naţional, geo-politic, ea încă mai conţine un amestec de oameni ca Iacov şi Esau, adică atât credincioşi adevăraţi cât şi ipocriţi. Ca şi Esau, este încă posibil ca cineva astăzi din punct de vedere exterior să fie parte a legământului, dar să nu fie unit cu Hristos prin credinţă. De aceea, autorul epistolei către Evrei include multe avertizări legate de necesitatea credinţei adevărate; el nu vrea ca cititorii epistolei să se bazeze doar pe apartenenţa lor la biserica vizibilă. În Evrei 3:7-4:11 le aduce aminte despre israeliţii care au murit în pustie; deşi au aparţinut comunităţii vizibile a legământului şi au auzit evanghelia, acei oameni nu au răspuns prin credinţa adevărată. De asemenea, ei nu au intrat în ţara promisă. Scriitorul epistolei foloseşte în mod intenţionat acest exemplu pentru a atenţiona moştenitorii Noului Testament care sunt parte a aceluiaşi legământ al harului: ”Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3:12) La fel cum circumcizia era necesară pentru intrarea în biserica vizibilă a Vechiului Legământ, botezul este necesar pentru intrarea în biserica vizibilă a Noului Legământ. Dar fiecare membru botezat are responsabilitatea de a îmbrăţişa promisiunile ce îi sunt făcute în legământ cu o credinţă adevărată, fără de care nimeni nu va intra în odihna veşnică a Sabatului.

Din acest motiv părinţii trebuie să aibă mare grijă să îşi catehizeze copiii şi să se roage pentru ei, crescându-i în disciplina şi instruirea lui Dumnezeu. De aceea părinţii trebuie să facă un jurământ la botezul copiilor lor, promiţând că vor face tot ce le stă în putinţă pentru a învăţa copiii doctrina mântuirii. Copiii botezaţi trebuie nu doar să crească cu o înţelegere că au fost incluşi în Biserica Creştină şi că sunt separaţi de copiii necredincioşilor (HC 74), ci trebuie – în lumina botezului – să le fie pusă întrebarea: crezi evanghelia? Te încrezi în faptul ca doar sângele lui Hristos îţi spală păcatele la fel de sigur cum vezi apa spălând murdăria de pe trupul tău? Crezi ceea ce semnifică botezul tău?

Dacă un copil respinge evanghelia, atunci apa botezului nu este un semn al binecuvântării, ci un semn al condamnării. După circumcizia israelitului necredincios simboliza blestemul de a fi îndepărtat de la binecuvântările lui Dumnezeu, copilul Noului Legământ care respinge ceea ce este semnificat prin botez va deveni precum acei necredincioşi care au pierit în apele potopului judecăţii lui Dumnezeu, în timp ce Noe şi familia sa au fost salvaţi (1 Petru 3:20-22).

Pe de altă parte, copilul legământului care crede evanghelia cu o credinţă adevărată este în stare să vadă în botezul sau promisiunea lui Dumnezeu şi pecetea care îi dă siguranţa că  „după cum murdăria trupului este înlăturată de apă, tot la fel şi păcatele noastre sunt înlăturate de sângele şi de Duhul lui Hristos” (HC 73)

Câteva întrebări întâlnite frecvent

1.     Copilul este mântuit ca urmare a botezului?

Nu. Mântuirea este doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Hristos (Efeseni 2:8-9). Nu botezul, ci credinţa este mijlocul prin care neprihănirea lui Hristos este primită şi imputată păcătosului. Cu toate acestea, botezul este sacramentul includerii în legământul harului prin care Dumnezeu promite mântuirea celor ce cred. Botezul este o pecete a legământului, iar pentru cel ce este botezat, iar mai apoi crede, botezul reprezintă ca o promisiune pe care Duhul Sfânt o foloseşte ca întărească siguranța credinţei.

 2.     Un copil care este botezat după naştere nu va creşte cu o siguranţă falsă a mântuirii?

Nu, dacă acel copil este învăţat să privească şi să se încreadă în ceea ce acel botez semnifică şi anume lucrarea desăvârşită a lui Iisus Hristos. Un copil trebuie educat astfel încât să înţeleagă că este mântuit doar datorită vieţii ascultătoare, morţii ispăşitoare şi învierii glorioase a Mântuitorului său. Botezul mărturiseşte acest lucru, oferindu-i copilului un simbol minunat care semnifică sângele lui Hristos care spală păcatele noastre. În acest mod, botezul măreşte harul lui Dumnezeu şi proclamă în mod mai plenar promisiunea Evangheliei.

 3.  Dacă tot cerem copiilor sa facă o mărturisire de credinţă înainte de a participa la Masa Domnului, nu este fără rost botezul lor până ce cred?

Nu, deoarece botezul include copiii credincioşilor în legământul harului şi în biserica vizibilă. Acesta este contextul în care cei mici cresc, sub predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi în binecuvântarea închinării publice şi a catehizării în doctrina creştină.

 4.      De ce nu îi binecuvântăm pe copii, la fel ca multe alte biserici?

În primul rând, este mult mai dificil să dovedeşti din Noul Testament practica binecuvântării copiilor în locul botezului. Binecuvântările pe care le găsim în Scriptură sunt legate de situaţii unice, precum jurământul nazireilor, care nu înlocuia circumcizia ca semn al legământului (Numeri 6:1-21; Judecători 13:3-5; 1 Samuel 1:11; Luca 1:13-17). Dincolo de acest aspect, binecuvântării copiilor ii lipsesc două elemente care sunt prezente în botezul copiilor: în primul rând copilul este pus deoparte ca şi un membru al bisericii vizibile prin semnul şi pecetea legământului, în al doilea rând, botezul are cu sine promisiunea lui Dumnezeu. În vreme ce binecuvântarea copiilor se referă la ceva ce facem noi ca părinţi, botezul copiilor încurajează copiii să se încreadă în lucrarea lui Hristos prin vizualizarea simbolică a spălării păcatelor prin sângele Său.

 5.     Putem deveni membrii ai unei biserici Reformate şi să nu fie botezați copiii noştri?

Membralitatea într-o biserică are legătură cu supunerea faţă de Hristos. Hristos a rânduit slujitori – pastori, prezbiteri şi diaconi – în biserica Sa. Oricine doreşte să se alăture unei congregaţii trebuie sa fie voitor să se supună slujitorilor care conduc în acea biserică. Evrei 13:17 ne spune: Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii cari au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos. Slujitorii unei biserici corect organizate ca Reformată sau Prezbiteriană au subscris în mod oficial la standardele confesionale ale bisericii, care sunt Cele Trei Forme de Unitate (în bisericile Reformate) sau Standardele Westminster (în bisericile Prezbiteriene). Ambele documente confesionale mărturisesc în mod clar că Biblia învaţă faptul că, copiii credincioşilor trebuie botezaţi – nefiind un aspect opţional. Persoanele care doresc să devină parte a unei biserici reformate confesionale trebuie să înţeleagă faptul că slujitorii acelei bisericii sunt legaţi prin obligaţie să vestească învăţăturile mărturisirii lor şi să menţină puritatea Cuvântului şi a sacramentului în biserică. Astfel, o persoană cu convingeri baptiste nu trebuie să se aştepte ca slujitorul şi prezbiterii să facă o excepţie în diverse cazuri, neglijând ceea ce au mărturisit în mod oficial că este adevărat.

În vreme ce slujitorii şi prezbiterii sunt (sau cel puţin ar trebui să fie!) grabnici în a îi ajuta pe cei care întâmpină dificultati în privința doctrinei botezului copiilor și să aibă răbdare cu ei, acest aspect este în principal legat de supunere. Persoana care are convingeri baptiste dar dorește să devină parte a unei biserici reformate este pus în fața unei alegeri: să se supună conducătorilor care cred că și copiii credincioșilor trebuie să primească semnul legământului prin botez, sau să găsească altă biserică față de care se pot supune. Pe scurt, nu este posibil să le ai pe amândouă. Dacă cineva dorește să se alăture unei biserici reformate, atunci copiii acelei persoane trebuie botezați

Cateva materiale recomandate pentru un studiu aprofundat

Hyde, Daniel, Jesus Loves the Little Children: Why We Baptize Children (Grandville: Reformed Fellowship, 2006)

Kline, Meredith, By Oath Consigned: A Reinterpretation of the Covenant Signs of Circumcision and Baptism (Eugene: Wipf and Stock, 1968)

Murray, John, Christian Baptism (Phillipsburg: P & R, 1980)