Conform unui studiu condus de LifeWay Research în anul 2013, o treime dintre americani sunt de acord că „doar rugăciunea și studierea Bibliei pot învinge boala psihică serioasă”, iar aproape jumătate (48%) dintre evanghelici sunt de acord cu asta.
De ce și-ar imagina oare publicația Modern Reformation că ar avea ceva important de spus despre boala psihică, dintr-o perspectivă reformată? Aceasta a fost o întrebare importantă pe care am discutat-o la întâlnirea editorială. Înspre finalul întâlnirii, după ce am împărtășit experiențele personale, răspunsul a ajuns să fie tot mai clar. În măsura în care atitudinile evanghelice oglindesc dezechilibre teologice – chiar erori – considerăm că avem, într-adevăr, ceva cu care să contribuim.
La fel ca toți ceilalți oameni, creștinii recunosc faptul că cei care suferă de cancer, SIDA, migrene sau paralizie cerebrală sunt totuși responsabili pentru acțiunile lor. Suferința nu le dă dreptul la ură, dispreț personal sau la o comportare necorespunzătoare față de alții. Cu toate acestea, avem o măsură de înțelegere mai mare față de ei. Chiar având cea mai mică doză de compasiune, recunoaștem că sunt într-o stare nefericită nu doar în ce privește problema fizică. În primul rând, dorim să ameliorăm durerea urgentă și, pe atât cât e posibil, efectele bolii pe care o au; căutăm orice fel de tratament medical disponibil. Dacă un frate sau o soră are cancer, diabet sau atac de cord ne rugăm ca Domnul să le dea înțelepciune și îndemânare medicilor și asistentelor pentru a le calma suferința. Ne dăm seama de necesitatea îngrijirii trupului și a sufletului lor, de nevoile medicale pe care le au – care sunt dincolo de competența bisericii – și de relația lor cu Dumnezeu.
Cu toate acestea însă atunci când este vorba despre boala psihică, nu credem cu adevărat că acolo e vorba, de asemenea, de o problemă medicală. Mulți dintre noi am fost crescuți într-o vreme când se spunea că „totul se petrece în capul tău”, lucru care însemna că boala de felul acesta nu e ceva real – cel puțin nu la fel de real precum o mână ruptă. Această tendință nu doar că oglindește o lipsă de considerație față de progresul diagnosticelor medicale și a dezvoltării tratamentului acestor tulburări, ci, totodată, un mănunchi de interpretări teologice greșite. Iată câteva teze introductive deluat în considerare.
1. Noi nu suntem suflete întemnițate în trupuri, ci creaturi cu trup și suflet.
Știința cognitivă contemporană a arătat măsura extraordinară în care gândurile, sentimentele, atitudinile și acțiunile noastre sunt legate de trup – anume creierul nostru și interacțiunile chimice. Asta exclude sufletul dacă ne reducem pe noi înșine la ceea ce poate fi supus observației și experimentului repetabil. Faptul că trupul și sufletul sunt atât de legate este elementar în ce privește o perspectivă biblică asupra umanității.
„Mintea mai presus de materie” trădează, mai degrabă, o perspectivă păgână asupra ființelor umane. Cu toții am auzit istorisiri ale unor familii adepte la neo-penticostalism și știința creștină care au refuzat tratamentul medical pentru copilul lor, în speranța unei refaceri miraculoase, deși decizia lor a cauzat moartea acestuia. Noi – creștinii mai tradiționali – care deși dăm din cap la așa nebunie, trebuie să fim conștienți că o mare parte a creștinismului evanghelic nu se deosebește de aceștia decât în grad. E uimitor cum într-o vreme în care multe biserici, inclusiv cele evanghelice, transformă evanghelia într-o formă de terapie personală, în același timp, consideră că psihiatria e, într-un fel, ceva amenințător.
Conform Scripturii, realitatea nu este împărțită între duh/minte și materie, ci între Dumnezeu și tot ceea ce există, creatorul Triunic și creația Lui. Îngerii și sufletele umane nu sunt mai divine decât antilopele și unghiile de la picioare. În ansamblul existenței noastre, nu suntem Dumnezeu și totuși suntem ca Dumnezeu: creați după chipul Său – adică într-o sfințenie și neprihănire adevărate. Deoarece suntem unități psihosomatice (trup-suflet), chestiunile fizice și spirituale se intersectează în moduri care nu pot fi deosebite cu ușurință. O persoană care suferă de o leziune a măduvei spinării va fi predispusă, în special, la accese de depresie spirituală, îndoieli și chiar furie. Același lucru se poate spune despre boala psihică. Pe de o parte, perspectiva naturalistă reduce ființele umane la o masă de accidente fizico chimice. Pe de altă parte, reacția hiper-supranaturalistă este de a trata problemele fizico-chimice doar ca maladii spirituale. Teologia bună nu este suficientă, însă teologia eronată ucide – în mod literal, fizic și spiritual.
Așadar, există o perspectivă biblică asupra ființei umane care ne avertizează împotriva respingerii traumei fizice pe motiv că ar fi o iluzie sau o responsabilitate spirituală și morală. Probabil că după un accident la schi mergem la urgență, dar atunci când vine vorba de boala psihică suntem mai reticenți. Poate ne întrebăm dacă boala psihică este la același nivel cu boala de inimă sau leziunile coloanei. Suntem precauți pe bună dreptate în ce privește naturalismul științific, numit și „fizicalism reductiv”, care exclude din comportament factorii spirituali, iar uneori chiar științifice copleșitoare referitor la rolul pe care îl are în viața noastră chimia ce are loc în creier. Acest lucru este amenințător doar pentru o perspectivă dualistă a trupului și sufletului care are mult mai multe în comun cu filozofia păgână decât cu apostolul Pavel.„Adevăratul sine” nu este doar sufletul, ci trupul și sufletul tău se află în unitate: distincție fără separare a celor două.
În vreme ce fizicalismul reductiv se opune Scripturii fără vreo dovadă științifică, perspectiva biblică privitoare la ființele umane ca unități trup-suflet ar trebui deja să ne pregătească să acceptăm că fiecare problemă spirituală cuprinde o componentă fizică – și viceversa.
2. Păcatul nu se reduce doar la actiuni ci este o stare
Conform unui studiu condus de Baylor în 2008, 36% dintre membri bisericii cu boli psihice au mărturisit că liderii lor le-au spus că suferințele lor sunt rezultatul păcatului; 34% au mărturisit că li s-a spus că e implicat un demon; la 41% li s-a spus că nu au o boală psihică, iar 28% au fost sfătuiți să renunțe la tratamentul medical – „lucrările de vindecare” adesea se încadrează la acest punct. Mulți cred că demonii aduc „blesteme generaționale” care se transmit din generație în generație.
Această perspectivă surprinzătoare este atât aberantă din punct de vedere teologic dar și periculoasă din punct de vedere medical. Are ca proveniență o tradiție teologică care reduce păcatul la anumite lucruri pe care le facem sau nu le facem – sau poate ceva ce moștenim, nu genetic, ci prin activitatea demonică generațională. Într-o astfel de perspectivă, pur și simplu nu există nici o apreciere față de seriozitatea cu care este tratată starea de păcat în Biblie.
Din perspectiva Bibliei, păcatul nu este doar ceva ce facem sau nu facem. Acesta are ca origine o stare păcătoasă. La fel cum toată ființa noastră e creată după chipul lui Dumnezeu, toată ființa noastră este căzută în Adam. Prin urmare, noi suntem păcătoși și împotriva noastră alți oameni păcătuiesc, suntem răufăcători și victime. Suntem prinși în volbura de a trăi o viață care a fost blestemată și multe din efectele sale nu depind deloc de vreun păcat, atacuri demonice sau orice altceva pentru care cineva ar fi responsabil. Asta nu înseamnă că nu suntem responsabili de păcatul nostru, ci că starea păcătoasă e mult mai profundă decât atât.
Chiar în bisericile conservatoare unde excesele penticostale sunt evitate există o tendință de a pune suferința fizică pe seama unor păcate specifice. Ne putem asemăna cu prietenii lui Iov, care au presupus că el a făcut ceva care să aducă asupra sa astfel de nenorociri. Dacă doar ar depista păcatul și l-ar îndepărta, Dumnezeu i-ar reda prosperitatea, însă nici Iov nici prietenii lui nu au avut acces la primul capitol, unde Dumnezeu a permis lui Satan să-l încerce pe Iov pentru a scoate la iveală ceva mai mult decât sănătatea fizică, bogăția și fericirea. Intențiile lui Satan au fost rele, dar Dumnezeu a lucrat totul înspre bine. Suferința l-a dus pe Iov la încrederea despre care a vorbit în capitolul 19: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.” (v. 25-27) Cu informațiile pe care le aveau, nici prietenii lui Iov, nici naturalismul modern nu puteau fi capabili să arate scopul final pe care îl avea suferința lui Iov. Totodată, nici atunci când noi suferim nu avem acces la „capitolul 1”. Tot ce putem vedea sunt cauzele naturale și revelația divină că Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre binele nostru, deoarece El deja a învins moartea și păcatul în Iisus Hristos.
Atunci când este combinată legarea suferinței de anumite păcate (și totodată remediul său de a avea mai multă credință și ascultare) cu un dualism minte-trup, care plasează boala psihică de partea spirituală a persoanei, devine ceva toxic – atât spiritual cât și fizic. Dacă psihologia (mai mult decât psihiatria), ca disciplină, reflectă o preferință clară a fizicalismului reductiv, multe biserici conservatoare înclină înspre spiritualismul sau moralismul reductiv. Asta ne duce la următorul punct.
3. Dumnezeu lucrează prin intermediari sau providență (adică ceea ce teologii numesc „har comun”), nu doar în mod direct, prin miracole (adică har mântuitor). Știința e un dar de la Dumnezeu atunci când își recunoaște limitele.
Niciodată nu le spunem celor care au cancer: „Roagă-te și citește Biblia mai mult!” Atunci de ce aproape mai mult de jumătate dintre evanghelici cred că boala mentală poate fi vindecată prin mai multă rugăciune și studiu biblic?
Creștinismul tradițional afirmă importanța cauzelor secundare – adică a cauzelor naturale – prin care Dumnezeu orchestrează fiecare detaliu al existenței umane. În mod obișnuit, Dumnezeu nu acționează în mod imediat și direct, ci indirect prin cauze secundare. Este interesant că în Geneza 1 și 2 nu avem doar porunca directă: „Să fie…!” urmată de comunicarea „A fost …!”, ci, de asemenea, porunca „Să dea pământul …!” urmată de comunicarea „Și așa a fost.” Chiar și în acest act măreț Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) și a lucrat ca elementele și procesele fizice pe care le-a creat să rodească. Ambele sunt acțiuni ale lui Dumnezeu. În susținerea lumii, în fiecare clipă, chiar și în momentul de față, în Fiul și prin Duhul Său, Tatăl, în loc să acționeze ca o cauză unică, așa cum a făcut la început când a creat totul, conduce în mod obișnuit procesele naturale pe care le-a hotărât. În mod ironic, mulți creștini conservatori împărtășesc cu oponenții lor seculari o dilemă falsă: fie Dumnezeu este activ în lume în mod evident și miraculos, fie deloc. Reacționând împotriva pseudoștiinței ateiste, riscăm să ne creăm propria pseudoștiință supranaturalistă. În loc să considere că știința medicală se adresează cauzelor naturale, atât naturaliștii, cât și hiper-supranaturaliștii se așteaptă ca teoriile lor să explice totul. Ființele umane sunt fie doar trupuri, fie doar suflete. Există fie doar remedii naturale, fie doar remedii supranaturale. Aceasta este o separare periculoasă și se trage din premise teologice false.
Ceea ce lipsește este o doctrină solidă despre providența în care Dumnezeu este la lucru în orice atom, prin mijloace secundare. Naturalismul afirmă că dincolo de mijloacele naturale nu există nimic; hiper-supranaturalismulminimalizează mijloacele naturale pe care le folosește Dumnezeu. Tot ce rămâne este a-L vedea pe Dumnezeu în miraculos – activitatea Sa directă în lume – sau a nu-L vedea deloc. Eu și soția mea ne-am rugat ca Dumnezeu să-i vindece pe copiii noștri tripleți atunci când s-au născut prematur cu diverse complicații. Nu ne păsa dacă va fi un miracol sau lucrarea providențială a lui Dumnezeu care se folosește de asistente și medici buni. În cazul nostru, Dumnezeu a folosit cel de-al doilea mijloc. Dumnezeu răspunde la rugăciuni indiferent de mijloace. De ce nu ne am putea ruga ca Dumnezeu să lucreze prin abilitățile medicilor care se îngrijesc de noi și de cei dragi? Este aceasta mai puțin lucrarea lui Dumnezeu decât despărțirea Mării Roșii? Tendința noastră de a ezita – sau chiar de a răspunde nu – trădează o perspectivă șubredă asupra providenței, de parcă a spune „Dumnezeu a făcut asta” ar însemna că El a făcut ceva fără a se folosi de instrumente obișnuite pe care tot El le-a creat și înzestrat.
Printre mijloacele utilizate de Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale este rugăciunea. Cu toate acestea însă rugăciunea nu e ceva magic. Reformatorul Jean Calvin a remarcat că Dumnezeu determină rezultatul, pe baza sfaturilor Sale înțelepte și pline de dragoste. Noi nu cunoaștem planurile Sale ascunse, iar El lucrează în mod obișnuit prin mijloace naturale. La fel cum Hristos nu „a întors spatele la planul divin, ci Și-a pus dorința ce ardea în El la picioarele Tatălui”, și noi „atunci când ne rugăm nu începem întotdeauna să speculăm cu privire la lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.” În loc să încercăm să decodăm planurile ascunse ale lui Dumnezeu, rugăciunile noastre ar trebui să se concentreze asupra lucrurilor bune pe El le-a declarat cu privire la noi. Ar trebui să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre așa cum suntem adesea încurajați prin exemplele biblice. Încă o dată în expunerea lui Calvin domină imaginea părintească: „Ni se dă voie să vărsăm la pieptul (lui Dumnezeu) problemele care ne frământă, pentru ca El să desfacă încâlcitura pe care noi nu o putem dezlega.”
4. Dumnezeu a venit să-i vindece pe cei care sunt bolnavi, nu pe cei sănătoși (sau care cred că sunt astfel).
„Roagă-te și citește Biblia mai mult”, în sine, e un sfat bun, dar oamenii care suferă – de orice fel – au nevoie de o veste bună! Când ești deprimat și singurul sfat care ți se dă este „încrede-te în Dumnezeu mai mult” sau devotă mai mult timp exercițiilor spirituale nu face decât să te adâncești mai mult în tine. Datorită chimiei corpului tău, nu ești în stare să te scoli din pat și să te confrunți cu acea zi. Despărțite de Evanghelie, chemările la mai multă rugăciune și citirea Bibliei devin legi împovărătoare care ne duc și mai departe de odihna pe care trebuie să o avem în Hristos. Proclamarea Evangheliei în cuvânt și sacramente este ceea ce ne scoate din noi înșine și a ne atașează de Tatăl tuturor îndurărilor în Fiul Său, prin Duhul Sfânt și ne face să căutăm scopul și voia Lui revelată pentru viețile noastre.
Punctul cheie este următorul: Rugăciunea și citirea Bibliei nu sunt terapii, cu atât mai puțin înlocuiri sau competitori ai prescripțiilor medicale. În mod ironic, multor creștini le place să citeze ultimele studii care vorbesc despre beneficiile psihologice ale rugăciunii, chiar atunci când este minimalizată legitimitatea tratamentelor psihiatrice. Rugăciunea înseamnă doar a vorbi cu Dumnezeu, Tatăl, prin Fiul și prin locuirea Duhului Sfânt. Citirea Bibliei poate fi „terapeutică”, însă doar pentru că noi căutăm ceva mai mult și anume: adevărul despre Dumnezeu, noi înșine, lume, speranțele și temerile pe care le avem și împăcarea cu Dumnezeu prin Fiul Său.
Atunci când în centru este Hristos, Cel care ne este propovăduit în Evanghelie, ne putem ruga cu sinceritate, bazându-ne pe mila lui Dumnezeu. Nu venim înaintea unui judecător sau a unui terapeut, ci înaintea Tatălui ceresc care ne-a primit prin Fiul. Nu frecăm o lampă și ne punem o dorință, ci suntem copii care strigă către Dumnezeul Suveran, care ne poartă de grijă și răspunde cu dragoste, înțelepciune și compasiune la declamațiile noastre nechibzuite, slabe, făcute cu jumătate de inimă.
Mai mult decât atât, Calvin spune: „Rugăciunile noastre sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar în măsura în care sunt stropite și sfințite cu parfumul jertfei Sale.” Apoi adaugă:„Adevăratul scop al rugăciunii constă în atracția față de promisiunile lui Dumnezeu ” Așa cum Evanghelia este fundamentul credinței, credința – această „siguranță neclintită a minții că Dumnezeu este binevoitor și față de aceștia.” – este rădăcina rugăciunii sincere.
5. Hristos mântuiește întreaga persoană, dar sfințirea este un proces care niciodată nu este finalizat în această viață
La fel cum întreaga persoană este creată după chipul lui Dumnezeu – nici divină, nici demonică și complet căzută, trup și suflet – întreaga persoană este justificată și este reînnoită zilnic după chipul lui Hristos. Această reînnoire spirituală prezentă este vădită. În vreme ce trupul piere și se îndreaptă spre mormânt, „omul nostru dinăuntru” este înnoit zi de zi (2 Cor 4:16).
Tuturor ne-ar plăcea să ajungem într-un loc de adăpost unde este sănătate deplină, unde nu ne mai luptăm cu păcatul sau cu suferințele fizice și emoționale care vin din faptul că zilnic ne ofilim. În experiența noastră însă nu găsim acest loc – nici spiritual, nici fizic. Singurul loc de adăpost este Hristos, care a biruit în mod obiectiv păcatul și moartea, care mijlocește pentru noi la dreapta Tatălui până ne va învia trupește pentru Sabatul etern.
6. Triumfalismul duce la cădere; teologia crucii și învierea ne dau credință, speranță și dragoste.
Prietenii lui Iov erau îmbolnăviți de o teologie a gloriei în aceiași măsură în care Iov era lovit de suferințele fizice. Așa cum am menționat mai înainte, triumfalismul ignoră realitatea păcatului ca stare a omenirii. Totul poate fi explicat într-un mod simplu: oamenii buni trăiesc vieți prospere; dacă suferi trebuie să verifici cu ce i-ai greșit lui Dumnezeu.
Biblia însă ne învață altceva: noi suntem botezați în Hristos. Care a fost tiparul vieții Sale? În loc să urmeze calea ușoară – oferta glorificării prezente, din partea lui Satan – El a primit crucea, nu dintr-o hotărâre stoică, ci datorită „bucuriei care-I stătea înainte” și anume, mântuirea noastră (Fil. 2:5-8). Prin suferința Lui, boldul morții (blestemul legii) a fost înlăturat (1 Cor. 15:56-57). Cu toate acestea, noi totuși Îl urmăm de la moarte la biruință, dar acea victorie asupra durerii păcatului nu este de această parte a slavei (Rom. 8:18-25).
O teologie biblică solidă a crucii și a învierii ne ațintește speranța înspre Hristos, care ne cunoaște suferința mai mult decât noi și care a învins-o în mod obiectiv. Trăim în familiile noastre creștine și în biserici acea vreme intermediară, așteptând ziua în care să fim părtași pe deplin – trup și suflet –gloriei lui Hristos. Bisericile noastre trebuie să fie un loc unde noi "așteptăm aceasta cu răbdare," împreună. În acest proces avem nevoie de o îngrijire a sufletului mai bună care apreciază măsura în care suferința fizică – și psihică –poate fi ameliorată. Creștinii ar trebui să primească aceste progrese științifice ca semne ale grijii providențiale sistematice pline de compasiune pe care Dumnezeu o poartă creaturilor Sale. Întotdeauna îngrijirea spirituală va avea un loc central – în special lucrarea credincioasă de predicare, învățarea, sacramentele, rugăciunea și disciplina. Dar, ca în cazul copilului care-și rupe piciorul, a-i duce pe oameni la urgență poate fi unul din primele lucruri ce trebuie făcute.
Michael S. Horton
profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Westminster din California, SUA
Acest articol a fost prima dată publicat în revista Modern Reformation, Volumul 23, Numărul 4, din Iulie/August 2014. radus și publicat cu permisiune.