Ce este credința?

Întrebarea 20. Toţi oamenii sunt salvaţi în Hristos, după cum erau pierduţi în Adam?
Răspuns. Nu, numai aceia care sunt altoiţi în El prin adevărata credinţă şi primesc toate binefacerile Lui.

Expunere

După ce am explicat ce înseamnă mântuirea prin Hristos, trebuie acum să examinăm cu grijă cine sunt cei care sunt făcuți părtași acestei izbăviri și în ce mod este realizat acest lucru - toți sau doar unii au parte de ea. Dacă nimeni nu are parte de această izbăvire, atunci este zadarnică. Așadar, întrebarea douăzeci anticipează doctrina credinței, fără de care Mijlocitorul și nici predicarea Evangheliei nu ar fi de niciun folos. În același timp, aceasta asigură un remediu împotriva siguranței firești și oferă un răspuns acelei calomnii josnice care face din Hristos slujitorul păcatului.

Răspunsul acestei întrebări cuprinde două părți: ‒ Mântuirea prin Hristos nu este conferită tuturor celor care au pierit în Adam, ci doar celor care, printr-o credință adevărată, sunt altoiți în Hristos și primesc toate beneficiile Sale.

Prima parte a acestui răspuns este dovedit clar prin experiență și Cuvântul lui Dumnezeu: „cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” „Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor.” Motivul pentru care nu sunt mântuiți toți prin Hristos, nu se datorează vreunei lipse de har sau merit al Său ‒ căci ispășirea lui Hristos este pentru întreaga lume în ce privește demnitatea și suficiența satisfacției pe care a făcut-o ‒ ci vine din necredință, căci oamenii resping foloasele lui Hristos oferite prin Evanghelie și astfel pier din propria vină, nu datorită vreunei lipse în ce privește meritele lui Hristos.

Cealaltă parte a răspunsului este, de asemenea, evident din Scripturi: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12, Is. 53:11) Motivul pentru care doar cei care cred sunt mântuiți este pentru că numai ei apucă și primesc beneficiile lui Hristos și pentru că doar în ei Dumnezeu îndeplinește scopul pentru care în îndurarea Sa L-a dat pe Fiul Său la moarte, căci numai aceia care cred cunosc mila și harul lui Dumnezeu și îi aduc mulțumiri după voia Lui.

Prin urmare, esența acestei chestiuni este aceasta: deși plata făcută de Hristos, Mijlocitorul păcatelor noastre, este perfectă, totuși nu toți dobândesc eliberare prin ea, ci doar cei care cred Evanghelia și iau asupra lor meritele lui Hristos printr-o credința adevărată.

Obiecția 1. Harul întrece păcatul. Astfel, după cum toți au pierit din cauza păcatului lui Adam, cu atât mai mult ar trebui ca toți să fie mântuiți prin harul lui Hristos.

Judecății majore răspundem: harul depășește păcatul în ce privește satisfacția realizată, dar nu în ce privește aplicarea lui. Faptul că nu toți sunt mântuiți prin harul lui Hristos, trebuie să fie pus pe seama necredinței celor care resping harul oferit gratuit.

Obiecția 2. Toți cei pentru care a fost făcută o satisfacție suficientă, ar trebui primiți în har. Hristos a plătit suficient pentru păcatele tuturor oamenilor. Așadar, toți ar trebui să fie primiți în har, iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, Dumnezeu este fie nedrept față de oameni, fie ceva se scade din meritele lui Hristos.

Răspuns: Judecata majoră este adevărată dacă nu este adăugată nici o condiție plății aduse de Hristos, și anume doar cei care și-o asumă prin credință sunt mântuiți prin ea. Această condiție însă este adăugată în mod expres acolo unde este scris: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Obiecția 3. Adam i-a supus pe toți condamnării, dar Hristos mântuiește doar o parte din omenire. Așadar, este putere mai mare în păcatul lui Adam de a condamna, decât în jertfa lui Hristos de a mântui.

Răspuns. Noi negăm consecința dedusă aici, fiindcă puterea, excelența și eficacitatea satisfacției lui Hristos nu trebuie să fie estimată în funcție de mulțimea oamenilor sau de numărul celor care sunt mântuiți prin ea, ci prin măreția beneficiului în sine: căci este o mai mare lucrare a mântui chiar un singur om sau pe unii din moartea veșnică, decât ca toți să fie supuși acesteia prin păcat. Și din nou: faptul că puterea și eficacitatea care aparțin beneficiilor de pe urma jertfei lui Hristos nu sunt aplicate asupra tuturor oamenilor la fel cum puterea păcatului lui Adam cuprinde întreaga posteritate, este o greșeală a oamenilor, care nu primesc meritele lui Hristos prin credință, așa cum fac în ce privește păcatul lui Adam prin naștere și imitare. Dar motivul pentru care nu toți oamenii cred, nici nu primesc aceste foloase, este o întrebare mai profundă ‒ la care însă nu vom răspunde aici. „El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.” Iar El Își va arăta mila concomitent cu exercitarea dreptății Sale.

21. Întrebare. Ce este adevărata credinţă?

Răspuns. Adevărata credinţă nu este doar o cunoaştere sigură prin intermediul căreia consider a fi adevărat tot ceea ce Dumnezeu ne-a revelat prin Cuvântul Său, ci mai este şi o încredere a inimii lucrată în mine de către Duhul Sfânt prin Evanghelie, care mă asigură că nu numai altora, ci şi mie Dumnezeu mi-a dăruit iertarea păcatelor, dreptatea şi fericirea veşnice, prin harul Său gratuit, numai pentru meritul lui Hristos.

Expunere

Tema credinței este introdusă următoarea în ordinea întrebărilor:

1. Pentru că este modalitatea prin care suntem făcuți părtași Mijlocitorului.

2. Pentru că predicarea Evangheliei nu este de folos fără credință, trebuie să analizăm:

1. Ce este credința?

2. Despre câte feluri de credință vorbește Scriptura?

3. În ce fel diferă credința de nădejde?

4. Care sunt cauzele credinței justificatoare?

5. Care sunt efectele credinței?

6. Cui îi este dată această credință?

1. Ce este credința?

Conform lui Cicero, cuvântul credință derivă din fiendo, care înseamnă a face, căci ceea ce este rostit este și făcut. Reprezintă, conform acestuia, siguranța și adevărul învoielilor făcute, a orice poate fi rostit și fundamentul dreptății. Conform definiției obișnuite a credinței, aceasta este o cunoaștere a realității sau a concluziilor cu care suntem de acord pe baza mărturiei unor martori credincioși, cărora le putem da crezare, fie că este vorba de Dumnezeu, îngeri, oameni sau experiență. Însă de vreme ce, conform distincției celei mai generale, este un fel de credință în divinitate și alta care are în vedere lucrurile omenești, trebuie să punem întrebarea: ce este credința în lucrurile divine sau, altfel spus, ce este credința teologică? Așadar, credinței, abordată fiind sub aspect general, trebuie să-i fie dată o definiție mai precisă, care totodată să fie formulată în așa fel încât să cuprindă toate formele diverse despre care se vorbește în Scripturi.

Credința, în general, indiferent de mențiunea făcută în Sfintele Scripturi, este un consimțământ sau o anumită cunoaștere referitoare la ceea ce ne este descoperit despre Dumnezeu, voința Lui, lucrările și harul, prin care suntem încredințați de mărturia divină. Sau a încuviința fiecare cuvânt al lui Dumnezeu rostit în biserica, în Lege și Evanghelie, pe baza declarației lui Dumnezeu Însuși.

Credința se poate considera, de asemenea, doctrina bisericii sau acele lucruri despre care ne informează Cuvântul lui Dumnezeu și care sunt necesare credinței, ca atunci când este numită credința creștină sau credința apostolică. Tot astfel, cuvântul credință este folosit pentru a descrie împlinirea promisiunilor din vechime sau a lucrurilor ce trebuiesc crezute; așa cum scrie: „Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” (Gal. 3:23)

2. Despre câte feluri de credință vorbesc Scripturile?

În Sfintele Scripturi sunt enumerate patru feluri de credință si anume: cea istorică, cea vremelnică, credința de a face minuni și credința mântuitoare sau justificatoare. Diferența care există între diversele tipuri de credință menționate aici, se va vedea după ce vom da o definiție adecvată fiecăreia.

Credința istorică înseamnă a ști și a crede că fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este adevărat, acesta fiind rostit și revelat în mod divin, fie prin vorbire, profeții, prin viziuni sau orice altă metodă de revelare prin care voința divină ni se face cunoscută, pe baza autorității și declarației lui Dumnezeu. Se numește istorică deoarece este doar o cunoaștere a lucrurilor despre care se spune că au fost făcute de Dumnezeu în trecut, a celor pe care le face acum sau le va face in viitor. Scriptura vorbește despre această credință în următoarele locuri: „dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii”, prin care se poate înțelege și toate celelalte tipuri de credință în afară de cea justificatoare. „Dracii cred… şi se înfioară!” „Chiar Simon a crezut”, adică a crezut că învățătura lui Petru era adevărată și totuși nu a avut acea credință care justifică. (1 Cor. 13:2, Iacov 2:19, Fapte 8:13).

Credința vremelnică este un consimțământ față de doctrinele bisericii, însoțită de mărturisirea ei si de bucurie, dar acea bucurie nu este reală și de durată asemenea celei care vine din realizarea faptului că suntem părtași harului divin, ci din alt motiv, oricare ar fi aceasta; astfel bucuria despre care vorbim nu durează decât o vreme, iar atunci când vin necazuri, moare. Sau a fi de acord cu învățătura profeților și apostolilor, a o mărturisi, a te desfăta și bucura în ea, dar nu datorită aplicării promisiunii sau a unui simțământ al harului lui Dumnezeu în inimă, ci din alte cauze. Această definiție provine din explicația pe care o dă Hristos Pildei Semănătorului: „Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” (Mat. 13:20, 21) Motivele acestei bucurii sunt dintr-o anumită perspectivă nenumărate și diverse, și totuși toate sunt temporare, iar atunci când pier credința care este clădită pe ele, dispare. Cei fățarnici se bucură atunci când aud Evanghelia, fie pentru că e ceva nou, fie pentru că le aduce liniște, eliberându-i de poverile care le-au fost impuse de tradițiile omenești, precum doctrina libertății creștine, justificarea, etc sau pentru că aceștia caută, prin mărturisirea ei, un loc unde să-și ascundă păcatele și speră să capete răsplată și foloase, atât publice cât și private, precum bogății, onoruri, slavă etc. Acest tip de credință se arată atunci când oamenii sunt chemați să poarte crucea, căci atunci ei cad pentru că nu a prins rădăcină în ei. Cei fățarnici însă nu se bucură precum credincioșii adevărați, dintr-un simțământ al harului lui Dumnezeu si dintr-o aplicare în viața lor a binecuvântărilor oferite în Cuvântul Divin, care formează motivul bucuriei adevărate și trainice în cei credincioși – simpla înlăturare a acestei cauze esențiale este suficientă pentru ca credința lor să devină temporară.

Această credință temporară diferă de cea istorică doar prin bucuria de care este însoțită. Credința istorică nu implică nimic mai mult decât simpla cunoștință, în vreme ce de cunoștința credinței temporară se leagă și bucuria; acești oportuniști „când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie”. Dracii au o credință istorică, ei cred și se înfioară, dar nu se bucură în cunoștința pe care o au, ci mai degrabă își doresc să fie nimicită; ei nici măcar nu se consideră urmași ai acestei doctrine, deși știu că este adevărată, ci o urăsc și i se opun cu înverșunare. Totuși, în cazul oamenilor, credința istorică este uneori asociată cu mărturisirea ei, iar uneori nu; căci oamenii adesea, indiferent de motivele pe care le au, mărturisesc adevărul și religia pe care o urăsc. De asemenea, sunt mulți care știu că învățătura este adevărată și totuși îi sunt împotrivitori.

Obiecție. Diavolul adesea L-a mărturisit pe Hristos. Așadar, nu putem spune că a urât această doctrină.

Răspuns. Totuși diavolul nu L-a mărturisit pe Hristos din dorința de a promova și înainta această învățătura, ci pentru a o îmbina cu înșelăciunile sale, ridicând suspiciuni cu privire la ea. Din această cauză Hristos îi poruncește să tacă, așa cum face și Pavel în Fapte 16:18.

Credința de a face minuni este darul special de a face o lucrare extraordinară sau a prevesti un anumit eveniment prin revelație divină. Se mai poate spune că este o convingere puternică, produsă prin revelație divină sau promisiune în ce privește o lucrare miraculoasă viitoare, pe care o anumită persoană dorește să o realizeze și pe care o prevestește. Această credință nu poate proveni doar din Cuvântul general al lui Dumnezeu, doar în cazul în care este legată de o promisiune deosebită sau revelație. Apostolul vorbește de acest fel de credință atunci când spune: „dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii” etc (1 Cor. 13:2). Se poate spune acest lucru cu privire la oricare fel de credință, în afară de cea justificatoare, dar această afirmație face referire în mod special la credința de a face minuni.

Ceea ce dovedește că este o credință distinctă se poate deduce:

1. Din afirmația lui Hristos: „„Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta” (Mat. 17:20). Mulți oameni sfinți au avut o credință puternică, precum Avraam și David, dar nu au mutat munții. Prin urmare, acest tip de credință este diferit de credința justificatoare, pe care o au toți creștinii.

2. Exorciștii, precum fiii lui Sceva (Fapte 19:14) au încercat să scoată afară demoni, deși ei nu aveau darul sau puterea de a face lucrul acesta, fiind mai apoi grav pedepsiți, atunci când duhul cel rău a venit peste ei, i-a biruit și i-a lovit.

3. Despre Simon Magul se spune că a crezut și totuși nu a putut să facă minuni, dorind să cumpere acest dar.

4. Diavolul are o cunoștință istorică și totuși nu poate face minuni, căci nimeni, în afară de Creator nu poate schimba natura lucrurilor.

5. Iuda îi învăța pe alții și făcea minuni, așa cum au făcut și ceilalți Apostoli. A avut o credință istorică (probabil și temporară) și totuși nu avut acea credință care justifică, căci Hristos a spus despre el: „unul din voi este un drac” (Ioan 6:70).

6. Mulți îi vor spune lui Hristos: „N-am scos noi draci în Numele Tău?” Lor le va răspunde: „Niciodată nu v-am cunoscut” (Mat. 7:22).

7. În ultimul rând, celelalte feluri de credință cuprind toate lucrurile pe care Cuvântul lui Dumnezeu le descoperă și ne pretinde să le credem. Cu toate acestea, credința de a face minuni este legată doar de anumite lucrări și evenimente extraordinare. În consecință, este un alt tip de credință.

Credința justificatoare este cea care este definită în catehism; definiție care spune că natura generală a credinței mântuitoare constă într-o cunoaștere și încredere sigură, căci nu poate exista credință într-o doctrină complet necunoscută. Așadar, este necesar să dobândim cunoașterea a ceea ce urmează să credem înainte de a exercita credință, fapt care arată absurditatea credinței implicite a papiștilor. Credința mântuitoare se distinge sau este caracterizată de încrederea și aplicarea iertării fără plată a păcatelor prin și de dragul lui Hristos, pe care și-o asumă fiecare. Proprietatea sau caracteristica specifică a acestei credințe este încrederea și desfătarea în Dumnezeu, pe baza acestei mari binecuvântări. Cauza operatoare a credinței justificatoare este Duhul Sfânt. Cauza instrumentală este Evanghelia, care cuprinde, totodată, utilizarea sacramentelor. Subiectul acestei credințe este voia și inima omului.

Credința justificatoare sau mântuitoare diferă, așadar, de celelalte tipuri de credință, deoarece doar aceasta presupune acea încredere sigură prin care ne asumăm meritul lui Hristos atunci când credem cu tărie că neprihănirea lui Hristos ne este acordată și imputată, astfel încât suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Încrederea este un exercițiu sau activitate a voinței și a inimii, urmată de liniște și desfătare în ea.

Credința justificatoare diferă de cea istorică prin aceea că întotdeauna o include pe cea istorică. Credința istorică nu este suficientă pentru justificarea noastră. Se poate spune același lucru despre celelalte feluri de credință. Credința justificatoare de asemenea diferă de toate celelalte feluri de credință prin faptul că doar prin ea obținem neprihănirea și un dreptul la moștenirea sfinților. Căci dacă suntem justificați prin credință, așa cum spune Apostolul, iar credința este necesară pentru a fi neprihănit si prin credință este dobândită moștenirea, atunci aceasta trebuie să fie credința, dintre cele patru tipuri la care ne referim. Nu este vorba despre credința istorică, fiindcă atunci și diavolii ar putea fi socotiți neprihăniți si moștenitori ai făgăduinței. Nu este nici credința temporară, Hristos o respinge. Nici credința de a face minuni, căci dacă ar fi fost așa, Iuda ar fi, de asemenea, moștenitor. Astfel doar prin credința justificatoare obținem neprihănirea și moștenirea împreună cu sfinții pe care Scripturile o numesc pur și simplu credință, și care este caracteristică celor aleși.

Cu toate acestea, nici un om nu poate ști ce înseamnă cu adevărat această credință, în afară de cel care crede sau o are, tot a;a cum cel care niciodată nu a văzut sau a gustat mierea, nu cunoaște calitățile sau gustul său, deși îi poți spune multe lucruri despre dulceața mierii. Dar omul care crede cu adevărat, experimentează aceste lucruri și este capabil să explice altora despre ele.

1. El crede că tot ce conțin Scripturile este adevărat și de la Dumnezeu.

2. Se simte constrâns puternic să creadă și să îmbrățișeze aceste lucruri; căci dacă mărturisim că ele sunt adevărate și de la Dumnezeu se cuvine să le și încuvințăm.

3. El vede, adoptă și își asumă promisiunea harului sau iertarea gratuită a păcatelor, neprihănirea și viața veșnică prin și de dragul lui Hristos, așa cum este scris: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:36).

4. Având această încredere, el are nădejde și se bucură în harul prezent al lui Dumnezeu și de aici ajunge la concluzia următoare: de vreme ce Dumnezeu mă iubește acum și îmi oferă astfel de binecuvântări, mă va păzi și pentru viața veșnică, căci El e neschimbat și nu-I pare rău de darurile oferite.

5. Inima I se umple de bucurie la vederea acestor binecuvântări, bucurie care este însoțită de o pace a conștiinței care întrece orice înțelegere.

6. Apoi el are o voință și o dorință arzătoare de a asculta poruncile lui Dumnezeu fără excepție și este doritor să îndure cu răbdare orice va trimite Dumnezeu asupra lui. Așadar, omul care are credința justificatoare face lucrul care îi este cerut, în ciuda opoziției lumii și a diavolului. Cel care crede cu adevărat, experimentează toate aceste lucruri, iar cel care experimentează lucrurile acestea, crede cu adevărat.

3. Prin ce diferă credința de nădejde?

Nu trebuie să confundăm credința justificatoare cu speranța, deși ambele au în vedere aceiași binecuvântare. Credința cuprinde binele prezent, în vreme ce nădejdea sau speranța se asociază cu viitorul. Obiecție. Dar noi credem în viața veșnică care este viitoare. Așadar, credința cuprinde și binele viitor. Răspuns: Viața veșnică este un bine viitor în ce privește împlinirea lui, iar noi nu doar credem în ea, dar și nădăjduim să o primim. „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă.” (Rom. 8:24, 1 Ioan 3:2) Totuși viața veșnică este totodată o binecuvântare prezentă, în ce privește voia lui Dumnezeu, El fiind Cel care ne-o oferă, și în ce privește începutul ei chiar din această viață, lucru care nu este nădăjduit, ci crezut, așa cum este scris: „cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 5:24, 17:3). Așadar, prin credință suntem convinși că acele binecuvântări sunt ale noastre pe baza promisiunii lui Dumnezeu, binecuvântări pe care nu le avem pe deplin, având nădejde, așteptăm cu încredere desăvârșirea acestor lucruri. Aceasta este sensul în care vorbește Pavel atunci când spune: „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite” (Evrei 11:1). Adică este ceea ce face ca acele lucruri la care sperăm să fie prezente și reale și este dovada acelor lucruri care nu se văd în ce privește desăvârșirea lor.

Sunt unii care fac următoarea distincție între credință și speranță: credința îmbrățișează promisiunile care au în vedere lucrurile viitoare; în vreme ce speranța cuprinde chiar lucrurile viitoare în sine. Această distincție este totuși mai puțin populară și mai greu de înțeles decât cea dintâi.

4. Care sunt cauzele operatoare ale credinței?

Prima și cea mai importantă cauză a credinței istorice și a celei temporare, precum și a celei de a face minuni este Duhul Sfânt care produce aceste feluri de credință prin influența și lucrarea Sa generală. Este diferită însă în ce privește credința justificatoare, pe care Duhul Sfânt o produce printr-o lucrare specială. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Ef. 2:8)

Obiecție. Diavolul are o credință istorică, prin urmare aceasta este produsă în el de Duhul Sfânt. Răspuns. Credința de care o au diavolii este într-adevăr produsă de Duhul Sfânt, dar prin lucrarea lui generală, așa cum am precizat, nu prin influența Sa specială, prin care lucrează în cei aleși, și doar în ei, o credință mântuitoare. Căci indiferent de cunoștința pe care o au diavolii și ipocriții, aceasta le este dată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; dar cunoștința primită nu este totuna cu cea prin care sunt regenerați sau justificați, ca în cazul celor aleși; și nici nu produce în ei recunoștință și laudă față de Dătătorul acestui dar.

Cauza instrumentală a credinței în general este Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în cărțile Vechiului și Noului Testament, în care sunt, alături de Cuvânt, multe lucrări și miracole. Principalul instrument, specific, prin care este lucrată credința justificatoare este predicarea Evangheliei. „Evanghelia lui Hristos (…) este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 1:16, 10:17) Așadar, credința justificatoare, nu este produsă, de obicei, fără predicarea Evangheliei.

Cauza acelei credințe care produce miracole, nu este doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci presupune o promisiune deosebită sau revelație.

Cauza formală a credinței justificatoare este ceea ce este caracteristic credinței mântuitoare, care presupune o anumită cunoaștere a tot ceea ce a revelat Dumnezeu și o încredere sigură lucrată în inimă.

Obiectul credinței justificatoare este Hristos și promisiunea harului.

Subiectul, sau partea omului în care există, este înțelegerea, voința și inima.

Scopul sau cauza finală este, în primul rând, slava lui Dumnezeu sau manifestarea neprihănirii, bunătății și milei Sale, iar în al doilea rând, mântuirea noastră.

5. Care sunt efectele credinței?

Efectele credinței justificatoare sunt:

1. Justificarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

2. Desfătare și bucurie în Dumnezeu având o conștiință împăcată. „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu.” (Rom. 5:1)

3. Convertirea, regenerarea și ascultarea universală. „Le-a curăţat inimile prin credinţă.” (Fapte 15:9)

4. Consecințele care aparțin efectelor credinței, precum sporirea darurilor temporale și spirituale și primirea acestor daruri prin credință.

Așadar, primul rezultat al credinței justificatoare este justificarea noastră. Odată ce aceasta a avut loc, toate celelalte binecuvântări ne sunt oferite, credem noi, prin credință, de vreme ce credința este cauza lor. Căci ceea ce este cauza unei alte cauze, este totodată cauza efectului. Dacă credința este principala cauză a justificării noastre, de asemenea, este și cauza acelor lucruri care decurg din justificarea noastră. „Credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 8:48) Într-un cuvânt, rezultatele credinței sunt justificarea și regenerarea care începe în această viață și va fi desăvârșită în viața viitoare. (Rom. 3:28, 10:10, Fapte 13:39)

6. Cui îi este dată această credință?

Credința justificatoare este specifică celor aleși și doar lor: căci este oferită tuturor aleșilor și doar lor, inclusiv copiilor în ce privește înclinația înspre a crede. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl.” „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” „Toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” „Pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.” „Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: <Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?>” etc, „nu toţi au credinţa.” (Ioan 6:44, Mat. 13:11, Fapte 3:48, Rom. 8:30, 10:16, Ef. 2:8, 2 Tes. 3:2)

Credința temporară, precum și credința de a face miracole este dată celor care sunt doar membri ai bisericii vizibile, adică fățarnicilor. „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” (Mat. 7:22). Totuși credința de a face minuni, pe care au avut-o mulți în biserica antică, acum a dispărut, de vreme ce doctrina Evangheliei a fost confirmată suficient prin minuni. Credința istorică o pot avea chiar și cei care sunt în afara bisericii și, de asemenea, demonii.

Obiecția 1. Credința istorică este parte a faptelor bune – demonii au această credință – prin urmare și ei au fapte bune.

Răspundem astfel judecății majore: credința istorică este o faptă bună dacă este legată de aplicarea acelor lucruri care sunt cunoscute și dacă, în același timp este însoțită de încredere. Iar dacă se obiectează că această credință este produsă de Duhul Sfânt și astfel în sine este o faptă bună, răspundem că este, într-adevăr, o faptă bună în sine, dar devine rea prin faptul că cei condamnați nu primesc și nu aplică ceea ce știu că este adevărat. De aceea, se spune despre diavoli că se înfioară, pentru că nu aplică ceea ce știu despre Dumnezeu, adică nu cred că Dumnezeu își manifestă și față de ei ceea ce știu din Cuvântul Lui despre El că este: milos, plin de har etc.

Obiecția 2. Mulți copii mici sunt parte a numărului celor aleși și totuși nu au credință. Așadar, cei aleși nu au credință.

Răspuns: Copiii mici nu au, într-adevăr, credință precum adulții, totuși ei au puterea sau o înclinație înspre a crede, lucrată în ei de Duhul Sfânt, conform capacității și stării lor. Din moment ce Duhul Sfânt le este promis și lor, Acesta nu poate fi inactiv in ei. Așadar, rămâne adevărat ceea ce am spus: faptul că credința adevărată este dată tuturor celor aleși.

Mai mult adăugăm faptul că credința este necesară tuturor celor aleși, și nu doar credința, dar și mărturisirea credinței în cei care au ajuns la vârsta la care pot înțelege, aceasta fiind: 1. Pe baza poruncii lui Dumnezeu: „Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău”, prin urmare trebuie să-L mărturisim și să I ne supunem. „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Ex. 20:7, Mat. 10:32) 2. Pe baza slavei lui Dumnezeu. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” (Mat 5:16) 3. Fiindcă credința nu este inactivă, ci ca un pom roditor, se manifestă prin mărturisirea ei. 4. Pe baza siguranței noastre. „Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10:10) 5. Pentru ca să-i aducem pe alții la Hristos. „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:32)

Cunoaștem că avem credință:

1. Din mărturisirea Duhului Sfânt și prin dorința adevărată și neprefăcută pe care o avem de a îmbrățișa și primi beneficiile pe care Hristos ni le oferă. Cel care crede, este conștient de existența credinței sale – așa cum spune Pavel: „ştiu în cine am crezut”, „Fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: <Am crezut, de aceea am vorbit!>, şi noi credem, şi de aceea vorbim”, „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el.” (2 Tim. 1:12, 2 Cor. 4:13, 1 Ioan 5:10)

2. Putem ști că avem credință și că suntem din numărul celor credincioși din îndoielile și conflictele pe care le experimentăm.

3. Din efectul credinței care constă într-o sinceră dorință și scop de a asculta de toate poruncile lui Dumnezeu.

Obiecția 3. Cei care pot cădea și pierde harul lui Dumnezeu înainte de sfârșitul vieții, nu pot avea certitudinea vieții veșnice, căci este o contradicție: a fi siguri de mântuirea noastră și totuși a nu depăși posibilitatea pierderii harului lui Dumnezeu; prin urmare, noi nu putem avea siguranța mântuirii noastre, astfel că, ceea ce s-a spus despre semnificația credinței justificatoare, că este o încredere sigură cu privire la neprihănire și viața veșnică, este fals.

Răspuns: Premisa majoră, despre cei care pot cădea, este adevărat ; căci existența acestei posibilități este inconsistentă cu siguranța mântuirii, dar cei în care Dumnezeu produce adevărata credință, sunt păziți până la final.

Replica 1. Toți cei slabi pot cădea în cele din urmă. Cu toții suntem slabi. Așadar, cu toții putem pierde harul lui Dumnezeu. Răspuns: Dacă cei drepți ar rămâne în har prin propria putere, ar putea într-adevăr să cadă și să piardă harul lui Dumnezeu, dar ei sunt sprijiniți permanent de harul divin. „Dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.” (Ps. 37:24)

Replica 2. Dumnezeu nu spune niciunde că ne va păstra în har până la sfârșit. Răspuns: Dimpotrivă, El a spus lucrul acesta în pasajul pe care l-am menționat anterior și în multe alte locuri. „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni…” „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile…” „nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Ioan 10:28, Rom 8:38)

Replica 3. Dar este scris: „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” (1 Cor. 10:12) Prin urmare, Dumnezeu nu promite perseverență, ci face ca mântuirea noastră să depindă de noi înșine, fiind astfel incertă. Răspuns: Este greșit a considera că acest pasaj justifică ceea ce tocmai s-a spus; căci Dumnezeu, prin îndemnul acesta, dorește să hrănească, să păzească și să desăvârșească mântuirea credincioșilor prin a-i chema să-și împlinească datoria, iar nu să pună pe seama puterii și voinței lor perseverarea în har. Prin urmare, dacă credem cu adevărat, ar trebui să fim liniștiți și siguri că Dumnezeu ne va păzi în viitor; căci dacă El dorește să fim siguri de harul pe care îl avem în prezent, el va face să fim siguri de ceea ce este viitor, căci Dumnezeu nu se schimbă.

Replica 4. Dar în Eclesiastul 9:1, de asemenea, se spune: „Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea, cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.” Așadar noi nu putem fi siguri de harul prezent al lui Dumnezeu și astfel nu putem trage vreo concluzie cu privire la ceea ce se află în viitor. Răspundem primei premise: 1. Într-adevăr, nici un om nu poate ști sau judeca cu certitudine, de pe urma cauzelor secundare sau evenimentelor, fie rele sau bune: căci starea exterioară a omului nu oferă nici un criteriu sigur despre harul sau condamnarea lui Dumnezeu. 2. Poate că el nu o cunoaște de la sine, și totuși dacă lui Dumnezeu îi face plăcere să i-o descopere, el nu este complet neștiutor cu privire la ea. Este posibil să fim ignoranți referitor la mântuirea noastră, dacă privim din perspectiva cauzelor secundare, dar o putem cunoaște în măsura în care Dumnezeu dorește să ne-o descopere prin Cuvântul și Duhul Său.

Replica 5. „Cine a cunoscut gândul Domnului?” (Rom. 1:34) Răspuns: Într-adevăr, nimeni nu poate cunoaște gândul Domnului înainte de a-i fi descoperit, iar după ce a fost descoperit, putem cunoaște atât cât ne este necesar pentru mântuirea noastră. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Cor. 3:18)

Obiecția 4. Pavel îi îndeamnă pe corinteni: „să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu;” iar Hristos ne sfătuiește: „Vegheaţi şi rugaţi-vă.” (2 Cor. 6:1, Mat. 26:41)

Răspuns: Lucrul acesta însă este spus pentru a descuraja o siguranță firească și pentru a încuraja vegherea și rugăciunea constantă, cu scopul păstrării siguranței mântuirii.

Obiecția 6. Saul în cele din urmă a căzut. El a fost unul dintre cei evlavioși. Prin urmare cel neprihănit poate cădea.

Răspuns: Saul nu a fost un om cu adevărat smerit, ci un ipocrit. Prin aceasta negăm premisa minoră. Iar dacă se obiectează că a avut darurile Duhului Sfânt, răspundem că El avut doar acele daruri comune credincioșilor și necredincioșilor; el nu a avut darul regenerării și înfierii, daruri care aparțin celor evlavioși.

Obiecția 7. Doctrina perseverării și a certitudinii mântuirii noastre produce siguranță.

Răspuns: Prin ea însăși produce o siguranță spirituală în cei aleși și o siguranță firească în cei condamnați, în mod incidental.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.