Ce este teologia legamantului?

"Ce este un legământ? Cuvântul „legământ” nu este un cuvânt pe care îl folosim frecvent în viața de zi cu zi. Dacă ești avocat poate că îl folosești din când în când. În afară de câteva utilizări ale sale în sfera legală, nu ne întâlnim prea des cu el. Sună străin și arhaic, de parcă ai auzi citită „Îmblânzirea scorpiei” cu un accent britanic pronunțat.

Cu toate acestea, în biserică acest cuvânt sare încoace și-n colo ca o minge de tenis aflată între rachetele iubirii și a urii. Unii îl folosesc într-un mod peiorativ, alții pentru a părea mai inteligenți decât sunt. Mulți îl aud și își dau ochii peste cap, fără a ști exact ce înseamnă. Alții îl folosesc în fiecare propoziție care le iasă din gură. Cuvântul „legământ” poate fi unul dintre acele cuvinte pe care creștinul îl aude și îl folosește, dar tuturor le este teamă să întrebe ce semnifică. În mod inevitabil asta a dus la o lipsă de înțelegere a termenului și, în unele cazuri, confuzie și dezacord.

Totuși, oricine a citit Biblia știe că acest cuvânt apare frecvent pe paginile ei. Tema principală a cărții Geneza este despre legământul lui Dumnezeu cu Avraam și descendenții lui care a fost clădit pe prima promisiune a Evangheliei făcută lui Adam și Evei în Geneza 3:15. Apoi cartea Exod înregistrează legământul lui Dumnezeu și poporul Israel. Pe tot parcursul Vechiului Testament, în cărțile sale istorice, psalmi și cărțile profetice sunt pomenite din nou și din nou aceste două legăminte. În Noul Testament, ni se spune despre un nou legământ instituit de Iisus, același legământ prevestit de profetul Ieremia (Ier. 31:31-34).

Mai mult, apostolul Pavel vorbește în detaliu despre diferențele dintre legământul lui Dumnezeu cu Avraam și legământul cu poporul Israel (Gal. 3-4) și despre distincția dintre vechiul și noul legământ (2 Cor. 3). Nu am menționat faptul că Dumnezeu a încheiat două legăminte importante cu Noe și David. În concluzie, putem spune că legământul ocupă un loc important în Scriptură. Este cadrul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea istoriei Bibliei.

Pentru a înțelege și a aprecia ce înseamnă un legământ, într-un sens teologic mai tehnic, este util să îl examinăm la un nivel mai detaliat. Poate că nu conștientizăm acest lucru, dar principiul care stă la baza unui legământ este pentru noi o realitate de zi cu zi. Așadar, ce este un legământ?Legământul este un angajament formal care creează o relație ce implică aspecte legale. Prin cuvântul „relație” nu înțelegem doar acel tip de relație dintre soț și soție sau cetățean și guvern-deși sunt incluse și acestea-ci și relația care se formează atunci cineva promite să facă ceva. Dacă le spui vecinilor tăi că le vei hrăni câinii atât timp cât vor fi plecați în vacanță, acesta este un angajament sau o înțelegere. Ai o relație cu vecinul tău doar prin faptul că îți este vecin, dar prin a promite că îi vei hrăni câinii te angajezi la ceva, este un fel de legământ. Un legământ poate fi un angajament, o promisiune sau un jurământ. De fapt, în Biblie promisiunea și jurământul sunt folosite ca sinonime pentru legământ.

Astfel legământul poate fi o înțelegere cu privire la aproape orice. Cu toate acestea, are și un aspect legal, deși o relație reglementată după anumite norme nu există doar în sfera sistemului juridic. Tribunalele, legile, judecătorii și poliția sunt parte din ceea ce înseamnă sfera legală. Legalitatea, în esență, implică anumite obligații care au consecințe, precum pedepse sau sancțiuni. Aceste consecințe pot fi formale, cum ar fi să primești o amendă sau mai puțin formale, precum disciplinarea unui copil de către părinții săi. Consecințe precum rușinea, dizgrația sau mânia ce vin din lipsa de respectare a unei promisiuni pot fi uneori mai puternice decât în cazul pedepselor aplicate de judecători.

Prea des punem în opoziție legalitatea cu relațiile apropiate pe care le avem. Avem tendința să credem că relația dintre părinți și copii nu presupune nimic legal, de parcă ar fi vorba doar de dragoste și milă, dar nu este chiar așa. Dragostea și intimitatea relației dintre părinte și copil nu fac ca această relație să fie lipsită de aspectul său legal. Mai mult acestea îi pot spori acest aspect. Așa cum scrie în Evrei, tatăl care nu își disciplinează fiul, nu îl iubește (12:7-8). Copiii prin naștere au o datorie față de părinți și vice-versa. Dacă aceștia nu își îndeplinesc sarcinile vor urma consecințe. Marea majoritate a consecințelor acțiunilor noastre nu au loc datorită hotărârii unei curți de judecată, iar consecințele mâniei unei persoane iubite, care și-a pierdut încrederea și căreia i-a fost pătată onoarea, pot durea foarte tare. Într-o societate a onoarei și a rușinii, așa cum era societatea Israelului antic, a fi făcut de rușine de un părinte putea fi mai rău decât moartea. Consecința putea fi distrugerea reputației sau ca oamenii să-și bată joc de acea persoană, consecințe reale care dau relației un caracter legal. Așadar, nu există tensiune între faptul că legământul este o relație - chiar una apropiată, intimă - și că legământul are un caracter legal și consecințele ce decurg din acest aspect. Un exemplu potrivit ar fi căsătoria, pe care Domnul o numește legământ (Mal. 2:14). Legalitatea căsătoriei nu constituie o piedică în calea intimității conjugale dintre un bărbat și o femeie, ci mai mult jurămintele intensifică această intimitate.

Elementele constitutive ale legământului se regăsesc, așadar, de fiecare dată când cineva promite să facă un anumit lucru pentru o altă persoană și care implică unele consecințe negative sau pozitive determinate de contextul cultural și relațional. Promisiunea dă naștere unei relații. Este un angajament ce presupune sancțiuni, la fel ca în vechile filme western când un cowboy spune: „Cuvântul unui om aici e lege.” Prin vorbire se creează angajamente; cuvintele noastre ne leagă de înfăptuirea anumitor acțiuni și de ceilalți oameni. Moralitatea de bază ne sugerează faptul că acțiunile noastre ar trebui să fie în concordanță cu ceea ce spunem, iar dacă se întâmplă altfel este rușinos și greșit. În predica de pe munte Domnul nostru a vorbit despre faptul că da al nostru trebuie să fie da și nu al nostru să fie nu (Mat. 5:37). Cu toții am experimentat apăsarea pe care o simțim datorită rușinii atunci când nu ne-am împlinit cuvintele și când un prieten a spus: „nu pot să cred că ți-ai încălcat promisiunea!”

Odată ce înțelegi că elementele principale ale legământului sunt parte a trăirii noastre de zi cu zi, legămintele Bibliei sunt mai ușor de înțeles, deoarece un legământ în sensul său cel mai deplin nu este decât o formalizare a acestor angajamente pe care le facem în mod obișnuit. Dacă un soț îi spune soției sale că atunci când se va întoarce acasă va trece pe la curățătorie să ia hainele, el a făcut o promisiune. Dacă uită să facă asta, consecința este că soția se va supăra. Dacă e foarte important să ia hainele de la curățătorie, îl va pune pe soțul său uituc să promită că va trece să le ia, ba chiar îi va spune câteva consecințe serioase în cazul în care uită: se va întoarce la curățătorie sau nu va mai merge în week-end la golf. Angajamentul de a lua hainele de la curățătorie devine mai formalizat odată cu exprimarea specifică a promisiunilor și a consecințelor.

Un exemplu amuzant se găsește în desenul animat produs de Disney, „Robin Hood”, atunci când băiețelul trebuie să-și recupereze săgeata după ce a aruncat-o peste zidul castelului prințului John. El și prietenii lui se tem că broasca țestoasă Toby îi va pârî, așa că o pun să facă un jurământ: „Pune-ți mâna pe inimă, privește cruciș și spune: «Păianjeni, șerpi și-un cap de șopârlă; dacă pârăsc să mor până am murit de tot.»” Jurământul sau legământul cu țestoasa Toby devine și mai serios odată ce el trebuie să respecte ce a spus; jurământul formalizează înțelegerea. Ne amintim și noi că fiind copii făceam astfel de jurăminte față de prietenii noștri: „Cu crucea pe inimă, să mor de nu, să mi sară în ochi un ac.” Consecința exagerată a morții se potrivește cu perspectiva tranșantă a copiilor asupra vieții.

Aceste angajamente devin în societate și mai formalizate și standardizate. Practic orice contract este un legământ, de la ipoteci, credite pentru mașină și până la tratatele de pace. Acestea sunt angajamente formalizate sau înțelegeri între anumite părți care conțin obligații și consecințe formulate în cel mai mic detaliu și care se aplică tuturor. Aceste contracte sunt denumiri diferite în funcție de utilizarea și contextul în care se realizează, dar în esență sunt legăminte.

Legămintele în lumea antică

În general, legămintele se foloseau în același mod în lumea antică. Erau angajamente care creau o relație ce presupunea anumite sancțiuni. Bineînțeles că Israelul era parte a unei culturi antice și străine, astfel forma și utilizarea legămintelor difereau. Într-o societate a onoarei și rușinii în care familia era unitatea de bază a structurii legale, cuvântul unei persoane avea greutate. Mai mult, Orientul Apropiat din antichitate nu era modern și nu era o societate în care știința să fie atât de avansată precum astăzi. Forma dovezilor angajamentelor făcute erau diferite de cele din cultura noastră. Dintr-un anumit punct de vedere societatea noastră nu mai este atât de dependentă de cuvântul unui om. Acum noi putem testa ceea ce spun oamenii prin anumite metode: înregistrări, amprente și teste ADN. În lumea antică lucrurile nu stăteau așa. Fără martori, nu se putea testa într-un mod cert adevărul cuvântului cuiva. De asemenea, în lumea antică nu exista deismul și ateismul. Israeliții și popoarele vecine credeau că Dumnezeu, respectiv zeii la care se închinau, erau implicați activ în viața și istoria lor. Aceștia hotărau evenimentele care se petreceau în viața lor și bunăstarea. Tot ei dădeau o sentință a răului comis.

Așadar, legămintele implicau jurăminte prin care cineva jura pe o zeitate că va face ceva sau că spune adevărul, iar dacă jurământul era fals, se credea că acea persoană va fi judecată. Dacă cineva într-o zi jura că spune adevărul și în următoarea zi era mâncată de un leu, în lumea antică se presupunea că a mințit și că aceasta este pedeapsa pentru ce a făcut. Credința că zeii îi vor pedepsi, îi determina pe oameni să fie precauți atunci când făceau un jurământ. Din moment ce în lumea antică oamenii înțelegeau ce înseamnă un jurământ și erau obișnuiți cu forma lui, atunci când apar jurăminte pe paginile bibliei, adesea sunt prescurtate. O formă prescurtată de jurământ este: „Pe viața lui Dumnezeu, voi…” Oamenii jurau pe ceva mai mare decât ei, ceva mai statornic și irevocabil și nimic nu e mai sigur și mai neschimbător decât viața lui Dumnezeu. Forma completă care era de obicei omisă include sancțiunea: „Să fiu blestemat”, de obicei cu moartea. Forma completă include blestemarea proprie, nu cu mult diferită de jurământul lui Toby din Robin Hood. Această formă de imprecație se numește auto-blestemare. Persoana care face un jurământ Îi cere lui Dumnezeu să-l blesteme, dacă își va încălca legământul.

Din moment ce jurământul era un act atât de solemn era adesea însoțit de ritualuri și ceremonii într-un templu sau în prezența unui zeu. În cadrul acestor ceremonii oamenii exprimau prin gesturi simbolice natura relației care era legată. Jurămintele sunt promisiuni care dacă sunt încălcare presupun anumite sancțiuni. Inelele sunt semne ale relației și semnifică dragostea pe care cuplul o împărtășește. Dacă ai cumpărat vreodată o casă, atunci știi că încheierea vânzării este aproape o ceremonie; stivele de hârtii, sutele de semnături și diagramele te fac să realizezi că ceea ce faci este un angajament și un contract serios.

În vremurile vechi ale poporului Israel, aceste ceremonii erau mult mai animate și mai înspăimântătoare. Fiindcă pedeapsa în cazul nerespectării jurământului era blestemul cu moartea, oamenii care făceau un legământ omorau animale ca simbol al morții lor. Acest lucru a pătruns în limbajul evreilor care exprimau încheierea unui legământ prin cuvintele traduse în mod literal „a tăia un legământ”. Tăierea se referea la ceremonia de omorâre și de tăiere a animalelor în două. Un expert spune referitor la aceste ceremonii: „acest gest pare să fi devenit atât de răspândit și obișnuit, încât a devenit parte adițională a ceremoniei de încheiere a legămintelor.”[1]

Ceremoniile de încheiere a legămintelor însemnau mai mult decât tăierea animalelor. În mod evident verbalizarea jurămintelor de către părți era un aspect central. Martorii, fie persoane sau lucruri erau parte a ceremoniei. De asemenea, una dintre persoane sau ambele puteau face diverse gesturi simbolice. Aceste gesturi se puteau adresa oamenilor sau față de zei. Gesturi precum, oferirea unui inel în cadrul ceremoniei de căsătorie, ilustra dragostea, loialitatea și angajamentul în relație. În acele vremuri se obișnuia ca părțile care încheiau un legământ să ia masa împreună. Adesea mâncau animalele tăiate la ceremonie. O astfel de masă reflecta relația prin care aveau un angajament unul față de celălalt. Trebuie să menționăm faptul că deși aceste ceremonii prin care se făcea un legământ aveau numeroase elemente în comun, exista flexibilitate în alegerea formei acestora. Puteau fi adăugate sau retrase anumite elemente, sau elaborate pentru a se potrivi anumitor tipuri de relații sau contexte. Nu trebuie să atribuim ceremoniilor o rigiditate falsă, fiindcă forma și ceremonia legământului era adecvată relației ce urma a fi creată.

Așadar, vechile legăminte erau relații formale sau înțelegeri care erau încheiate prin jurăminte. În sfera familiei, căsătoria și adopția erau considerate legăminte. În sfera publică, legămintele includeau tratatele dintre popoare (ex: dintre Iosua și gabaoniți din Iosua 9; Israel și Asiria din Osea 12:1), legile și înțelegerile dintre împărați și popor (învoiala dintre împăratul Zedechia și popor în Ier. 34:8-18), contracte în ce privește legăturile comerciale (Avraam și Abimelec în Gen. 21:22-30), angajamente între prieteni (Ionatan și David din 1 Sam. 20:16) și înțelegerile dintre stăpâni și slujitori (David și Abner în 2 Sam. 3:12, Laban și Iacov în Gen. 31:44). Am putea să dăm și alte exemple, dar acestea oferă un spectru variat, ce ilustrează cum forma legământului se pliază tipului relației dintre oameni. Atât căsătoria, cât și tratatele internaționale sunt legăminte, totuși ceea ce diferă este forma lor. Tot așa, este important ca atunci când citim din Biblie despre un anumit legământ, să acordăm atenție formei acestuia pentru a-i cunoaște natura.

Pentru a înțelege legămintele religioase ale Bibliei este necesar să cunoaștem contextul societății Orientului Apropiat antic al utilizării legămintelor de către societate și familie. Deoarece Dumnezeu atunci când face legăminte cu poporul Său, le face într-o manieră cunoscută lor. El s-a folosit de ceea ce era cunoscut și obișnuit pentru Avraam, Moise și pentru israeliți. Dacă Dumnezeu ar face cu noi astăzi un legământ, ar folosi formele de angajamente legale și personale care se utilizează astăzi. Aceasta nu înseamnă că legămintele spirituale pot fi înțelese în mod exhaustiv prin înțelegerea legămintelor seculare, ci că înțelegerea noastră a legămintelor biblice începe cu o înțelegere a legămintelor făcute în mod obișnuit în lumea antică. La fel era în cazul evreilor, cum este și pentru noi astăzi. Așa cum vom vedea, legămintele Bibliei sunt superioare oricărui legământ încheiat în societatea umană. De fapt, legămintele lui Dumnezeu surprind aspecte ale căsătoriei, adopției, tratatelor, prieteniei, stăpânirii și a relației dintre stăpân și slujitori.

Mai mult, folosirea de către Dumnezeu a formei legămintelor antice nu înseamnă că acesta era tiparul original pe care se bazau legămintele. Teologii reformați au afirmat, pe bună dreptate, că la baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său este comuniunea perfectă care se regăsește în cadrul Trinității. Teologul reformat Louis Berkhof (1873-1957) a spus:

Legămintele dintre oameni au apărut cu mult înainte ca Dumnezeu să încheie legământul Său cu Noe și cu Avraam, lucrul acesta pregătind oamenii să înțeleagă semnificația unui legământ într-o lume divizată datorită păcatului și, de asemenea, ajutându-i să înțeleagă revelația divină atunci când este vorba de relația omului cu Dumnezeu ca o relație bazată pe legământ. Totuși, aceasta nu înseamnă că ideea de legământ își are originea în om și că apoi a fost împrumutată de Dumnezeu ca fiind o formă potrivită de a descrie relația dintre El și om. Este tocmai invers; prototipul oricărui legământ se găsește în natura Trinitară a lui Dumnezeu și ceea ce este printre oameni nu e decât o imitație vagă a acestei relații.[2]

Viața bazată pe legământ se reflectă în societatea umană pentru că decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc în devotament și dedicare neîncetată unul față de celălalt. Așa cum a scris Michael Horton, Dumnezeu s-a extins „în exterior, dincolo de Dumnezeire pentru a crea o comunitate de creaturi care să slujească drept ca analogie a relației existente în aceasta.”[3] Fiind creaturi făcute după chipul lui Dumnezeu, ar trebui să fim doritori să înțelegem semnificația legămintelor antice pentru a aprecia și pricepe mai deplin relația pe care o avem cu Dumnezeul și Mântuitorul nostru. Scopul nu este doar studierea acestor legăminte în sine, ci ele reprezintă o cale de cunoaștere și sporire a dragostei pe care o avem față de Dumnezeu. El în înțelepciunea Lui suverană a hotărât astfel de legăminte ca mijloace prin care să ne arate dragostea pe care ne-o poartă. Ar trebui să folosim cu recunoștință legămintele drept contexte pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Așadar, cum ar trebui să definim legământul?

Afirmațiile precedente demonstrează faptul că este necesară o definiție mai generală. Utilizarea largă a legămintelor ajustate diverselor relații cere flexibilitate. În concluzie un legământ este o înțelegere solemnă care cuprinde jurăminte și/sau promisiuni și care implică anumite sancțiuni sau legi. Legămintele sunt caracterizate de un anumit grad de formalitate, fapt ce le deosebesc de o promisiune obișnuită. Acestea trebuie să includă cel puțin două parți. Aceste părți pot fi egale (căsătorie) sau inegale (legământ între o parte cu un statut inferior și o parte cu un statut superior). De asemenea, poate diferi natura relației. Relația poate fi intimă, apropiată sau nepersonală. Sancțiunile pot fi minore sau drastice. Definiția clasică a legământului ca „învoială reciprocă între două părți” este adecvată, însă a doua parte a sa nu poate fi aplicată literal pentru că legămintele nu sunt limitate doar la două părți. Mai mult, legămintele nu trebuie să fie neapărat reciproce. Reciprocitatea sugerează faptul că cele două părți cad de acord de bună voie în relația lor. Cu toate acestea, uneori, cineva superior îi poate impune cuiva inferior lui un legământ în care această parte nu are altă posibilitate decât să accepte înțelegerea.

În orice caz, preocuparea noastră se îndreaptă înspre legămintele Bibliei fapt ce determină nevoia de definire a acestora. Există trei puncte cheie:

• Legămintele pe care le avem în vedere din Scriptură sunt legămintele lui Dumnezeu cu poporul Său sau cu omenirea în general.

• Dumnezeu este Autorul legămintelor și Cel care le inițiază.

• Sunt angajamente divine încheiate prin jurământ-promisiunile sau jurămintele lui Dumnezeu față de oameni ce presupun peceți și/sau semne.

Alte specificații în afară de acestea nu ne vor fi de folos. A adăuga atribute precum „îndurător” sau „răscumpărător” tuturor legămintelor din Scriptură va dăuna în analiza pe care o face cineva diverselor legăminte sau modului lor de administrare. În toate relațiile lui Dumnezeu cu oamenii, El se folosește de lucruri cunoscute de noi, dar nu întotdeauna aceste relații sunt caracterizate de îndurare; adică acestea nu întotdeauna implică har nemeritat față de cineva care merită să fie pedepsit. De fapt, din moment ce legămintele prin definiție au un aspect legal, toate legămintele divine sunt legale, deși nu toate implică har. Pentru fiecare tip de legământ este necesară definirea lui și a modului de administrare a sa. Cu toate acestea exactitatea exagerată a definiției de bază nu va face decât să împiedice acuratețea celei specifice. Așadar, definițiile diverselor legăminte vor urma în capitolele care le abordează.

Pe lângă definirea legămintelor, merită să amintim rolul pe care acestea l-au avut în Scriptură. Scopul lui Dumnezeu în istorie este să stăpânească peste împărăția creației și să aducă împărăția Sa cea sfântă. Deci, legămintele Sale sunt modul în care Dumnezeu Își administrează împărăția. Pe măsură ce Dumnezeu aduce împărăția răscumpărării începând din Geneza 3:15, El administrează această împărăție prin legământul harului și prin diferitele moduri de administrare ale sale. Legământul mozaic reprezintă constituția teocrației israeliților. Noul legământ este constituția bisericii, împărăția cerurilor pe pământ. Poporul împărăției lui Dumnezeu se numește comunitatea legământului și sunt cetățeni ai cerului. Legămintele lui Dumnezeu reprezintă această relație: ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi și de asemenea obligațiile noastre față de El. Prin urmare, legământul nu e un mijloc prin care este îndeplinit un scop, ci chiar scopul final-comuniunea dintre Dumnezeu și poporul Său.

În încheiere este util să avem în vedere câteva dintre sinonimele legământului folosite în Scriptură sau a diferitelor moduri prin care putem vorbi despre legăminte. Din moment ce un legământ este o relație care se încheie printr-un jurământ, este de așteptat ca această relație să se poată identifica în diverse moduri. Să luam căsătoria ca exemplu: foarte rar folosim cuvântul legământ pentru a descrie această relație; în schimb există câteva cuvinte și imagini metaforice care reprezintă căsătoria, toate sau mai bine zis în mare parte sugerează ideea de legământ. În continuare este enumerată o listă a celor mai frecvente sinonime ale legământului folosite în Scriptură, mare parte din ele sunt aspecte ale relației bazate pe legământ sau a ceremoniei care arată înspre realitatea legământului.

Jurământ: este de așteptat ca acest cuvânt să fie cel mai des întâlnit sinonim pentru legământ. De vreme ce relația este reprezentată prin jurământ sau prin promisiunea părților una față de cealaltă, o putem denumi folosind acest cuvânt. Relația dintre Dumnezeu și Avraam este numită în mod repetat legământ. De exemplu, Exod 2:24 spune: „Dumnezeu (…) Și-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac și Iacov.” Despre aceiași relație se vorbește spunând în Exod 6:8 că Dumnezeu a făcut un jurământ: „Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.” Tot așa, Dumnezeu I-a spus lui Isaac: „voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam” (Gen. 26:3). Așadar, acest limbaj se găsește pe tot parcursul Vechiului și Noului Testament, în special în cartea Evrei.

Promisiune: de vreme ce prin jurăminte se face o promisiune, se folosește și acest cuvânt ca sinonim pentru legământ. Astfel, în Galateni 3, Pavel vorbește despre legământul cu Avraam în termenii unei promisiuni.

Obligație: relațiile bazate pe legământ presupun obligații-adesea scrise-din partea unei părți către cealaltă și invers. Mențiunea obligațiilor poate marca existența unui legământ. Prin urmare, în funcție de context, numeroase cuvinte folosite pentru obligații sau clauze sunt folosite pentru a face referință la legământ: lege, porunci, mărturie, judecată, orânduieli și cuvinte. Amintește-ți cât de des se referă Pavel la legământul de pe muntele Sinai ca la o „lege”, datorită obligațiilor pe care le implică.

Semne: semnele sau simbolurile sunt de asemenea folosite pentru a exprima legământul. Așa cum verighetele simbolizează căsătoria, tot așa semnele precum circumcizia și Cina Domnului ilustrează legământul. Domnul Iisus Hristos a spus despre paharul de la Cina Domnului: „Acest pahar este legământul cel nou.”

Formularea legământului: un alt mod prin care se face referire la un legământ este printr-o anumită formulă sau prin afirmații care îl sumarizează, precum formula pe care o găsim în Scriptură numită formula legământului. Formula legământului este: „Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu”, de asemenea și variațiile sale. Această formulă cuprinde relația legământului. Formula de bază este: „Voi fi _____ ta și tu vei fi ____ Meu.” Spațiile goale pot fi umplute cu soțul/soția, tatăl/fiul și Domnul/slujitorul. De asemenea, poate apărea doar o parte din această formulă: „Voi fi…” sau „vei fi…” Această formulă se găsește peste tot în Vechiul Testament și de asemenea într-un punct culminant de la sfârșitul Scripturii, atunci când Dumnezeu spune poporului Său în noul Ierusalim: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21:3).

Un ultim fel în care se poate descrie legământul sau după care se poate identifica este prin terminologia legământului sau ritualurile sale. Cuvinte din limba ebraică precum pace, dragoste, îndelungă răbdare și blestemreprezintă limbajul obișnuit al legământului. (Aceste cuvinte evreiești pot fi traduse în diverse moduri în unele traduceri din limba engleză, așadar este nevoie de precauție atunci când le citim). Aceasta nu înseamnă că aceste cuvinte sunt termeni tehnici în sine, ci ele se folosesc de obicei atunci când vorbim despre legăminte, reflectând o relație/un context al legământului. Un asemenea exemplu se găsește în Deuteronom 20:10 unde înainte de luptă Israelul trebuia ca să „(îmbie) cu pace” anumite cetăți (literal - „să le ceară să facă pace”). Aici cuvântul „pace” este folosit ca sinonim pentru „tratat” sau „legământ”. Tot așa anumite acțiuni ritualice pot indica existența unui legământ: a lua masa împreună, binecuvântarea cuiva sau tăierea animalelor.

Din introducere ar trebui să fie clar de ce legământul este vital pentru viața de creștin. Legământul reprezintă relația pe care o avem cu Dumnezeu și El cu noi. Blestemul pe care îl merităm pentru păcatul nostru, modul în care Hristos ne mântuiește, cum Îi putem fi pe plac lui Dumnezeu, viața noastră de rugăciune, nădejdea noastră scumpă-toate aceste lucruri fac parte din scena legământului. Mesajul Evangheliei se clatină fără temelia legământului. Siguranța mântuirii se pierde fără acest fundament. Din acest motiv teologul reformat Francis Turretin (1623-1687) vorbit astfel despre importanța legământului:

De vreme ce (legământul) are o mare importanță în teologie (fiind centrul și ceea ce leagă întreaga religie, constând în comuniunea lui Dumnezeu cu omul și cuprinzând în sfera lui toate binecuvântările lui Dumnezeu față de om și datoria omului față de Dumnezeu), ceea ce trebuie să facem este să îl cunoaștem și să-l examinăm. Prin urmare discuția despre legământ presupune o anumită acuratețe (akribeian), pentru ca acest adevăr să fie întărit împotriva erorilor prin care Satan s-a străduit în fiecare vreme să pună în umbră și să strice această doctrină mântuitoare.[4]

Studierea legămintelor Scripturii înseamnă să înveți despre Dumnezeul Măreț și Maiestuos pe care Îl slujim și să privim harul său splendid și mila Sa față de noi în Iisus Hristos.

Această introducere ar trebui să ne ajute să înțelegem de asemenea faptul că teologia legământului nu este un sistem abstract impus Bibliei, ci chiar structura și contextul care reiese din Scriptură ca act al istoriei răscumpărării care se desfășoară din Geneza până în Apocalipsa. Teologia legământului este metoda prescrisă de Biblie pentru a ne ajuta să interpretăm Scripturile într-un mod corespunzător. Teologia legământului ne ajută să cunoaștem mai profund mântuirea pe care am primit-o de la Dumnezeu și comuniunea cu poporul Său prin persoana și lucrarea lui Hristos. Este modul prin care Dumnezeu ne oferă o imagine de ansamblu a planului Său de răscumpărare și prin care ne arată că Biblia, de la început până la sfârșit este consecventă și nu contradictorie."

--------------------

[1] Menahem Haran, „The Berit ‘Covenant’: Its Nature nad Ceremonial Background”, în Tehillah le-Moshe:Biblical and Judaic Studies in Honor of Moshe Greenberg (ed. Mordecai Cogan, Barry L Eichler și Jeffrey H. Tigay; Winona Lake: Eisenbrauns, 1997), 203-219.

[2] Systematic theology, 263.

[3] Michael Horton, God of Promise (Grand Rapids:Baker, 2006), 10.

[4] Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, ed. James T. Dennison (New Jersey: P&R, 1994), 2:169.

Textul de mai sus reprezinta un fragment din cartea Legatura Sfanta de Michael G. Brown si Zach Keele. Cartea a fost publicata pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Sacred Bond: Exploring Covenant Theology.

Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc.