Cum ne putem achita de vina pe care o avem inaintea lui Dumnezeu?
Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.
13. Întrebare: Suntem oare capabili să ne achităm prin noi înşine?
Răspuns: Nicidecum, dimpotrivă, ne sporim zi de zi datoria.
Expunere
După ce am explicat modul în este realizată izbăvirea noastră, urmează să ne întrebăm de către cine poate fi făcută o astfel de plată și abolire a păcatului: putem noi înșine să ne achităm sau altcineva trebuie să plătească în locul nostru? Iar dacă datoria va fi plătiită de către altcineva, este posibil ca acea persoană să fie o simplă creatură? Iar dacă nu e posibil ca plata să fie făcută de către o simplă creatură, atunci de către cine și de către ce fel de mijlocitor? Primei întrebări îi se va da un răspuns în întrebarea treisprezece a catehismului. Întrebările paisprezece și cincisprezece dau răspuns următoarelor două.
Prin noi înșine nu putem realiza această plată nici chiar prin ascultare sau pedeapsă. Nu o putem realiza prin ascultare, fiindcă orice bine pe care îl facem este datorat lui Dumnezeu prin obligația prezentă pe care o avem. De aceea este imposibil ca noi să ne achităm de păcatele din trecut prin ascultarea actuală, căci nu putem merita nimic din mâna lui Dumnezeu în momentul de față, cu atât mai puțin în viitor; nici un dublu merit nu poate (adică un merit pentru prezent și pentru viitor) să rezulte dintr-o singură plată. În Catehism este precizat un motiv binecunoscut: "fiindcă noi zi de zi ne mărim datoria". Păcătuim încontinuu, iar prin aceasta ne mărim vinovăția și nemulțumirea lui Dumnezeu față de noi. Cel care greșește încontinuu nu va putea niciodată să împace partea care este ofensată, la fel cum un datornic care adaugă mereu noi polițe la cele vechi nu poate scăpa de datorii.
De asemenea, nici prin pedeapsă nu putem să ne achităm înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece vinovăția pe care o avem este infinită, meritand asfel o pedeapsă infinită ̶ o pedeapsă veșnică sau care să fie echivalentă cu pedeapsa veșnică. Păcatul fiind o ofensă față de cel mai mare bine, merită condamnarea eternă sau cel puțin un fel de pedeapsă temporală echivalentă celei veșnice. Noi nu ne putem achita printr-o pedeapsă veșnică, deoarece nu am scăpa niciodată de ea. Am satisface dreptatea lui Dumnezeu pentru totdeauna și totuși nu ar fi pe deplin satisfăcută. Plata noastră nu ar fi niciodată perfectă ̶ nu ar fi niciodată o biruință completă a păcatului și a morții, ci ar continua să fie imperfectă, asemenea plății diavolilor și a duhurilor rele. Totodată, pentru ca moartea să fie învinsă, este necesară o pedeapsă temporală care să aibă o valoare infinită. O astfel de pedeapsă însă nu poate fi îndurată de o simplă creatură, din cauza mai multor cusururi pe care urmează să le prezentăm în continuare.
Așadar, fiindcă noi nu putem să ne achităm prin noi înșine, este necesar ca plata să fie făcută de altcineva, dacă dorim să obținem eliberarea din nenorocirea noastră. De aici, dam un răspuns prompt următoarei obiecții: Nu vom putea niciodată să satisfacem cerințele legii prin pedeapsă și nici prin ascultare. Așadar, metoda satisfacerii dreptății lui Dumnezeu nu are nici o importanță.
Răspuns: Nu este de mică importanță, căci desi noi nu ne putem achita prin ascultare, suntem, cu toate acestea, capabili să o realizăm prin îndurarea unei pedepse suficiente, nu prin noi înșine, ci prin Hristos care a împlinit legea atât prin ascultare, cât și prin pedeapsă. Împotriva celor spuse au fost aduse următoarele obiectii:
Obiecția 1: Legea cere propria noastră ascultare sau pedeapsă, fiindcă este scris: „omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea”, „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia,” etc.
Răspuns: Legea într-adevăr pretinde ascultarea sau pedepsirea noastră, dar nu exclusiv, căci aceasta niciodată nu exclude sau condamnă ca alticineva să plătească în locul nostru. Evanghelia descoperă și ne arată lucrul acesta în Hristos.
Obiecția 2. Este nedrept a pedepsi pe cineva în locul celui vinovat. Așadar, Hristos nu putea fi pedepsit în locul nostru și venindu-ne în ajutor.
Răspuns: Nu este nici o discrepanță în decizia ca altcineva să fie pedepsit în locul celor vinovați și dreptatea lui Dumnezeu, în cazul în care sunt respectat conditiile: 1. Cel pedepsit să fie nevinovat. 2. Să aceiași natură precum cei pentru care achită. 3. Să se dea pe sine ca ispășire, de bunăvoie. 4. Să fie capabil să îndure pedeapsa, și apoi să se elibereze din ea. Motivul pentru care oamenii nu pot pedepsi o persoană în locul alteia este faptul că nu pot face ca cel care suferă să nu piară sub pedeapsă. 5. Să aibă în vedere și să obțină scopul pe care Hristos l-a avut în vedere și anume: slava lui Dumnezeu și mântuirea omului.
Întrebare: 14. Există undeva vreo simplă creatură capabilă să achite pentru noi ?
Răspuns: Nu, nu există. Mai întâi pentru că Dumnezeu nu vrea să pedepsească o altă creatură pentru păcatul omului; apoi nici o simplă creatură nu poate îndura povara mâniei veşnice a lui Dumnezeu împotriva păcatului, ca să-i izbăvească pe ceilalţi de el.
Expunere
Adjectivul „simplă” este parte din acestă întrebare, pentru ca răspunsul de tip negativ să fie adevărat, căci era necesar ca o creatură să achite pentru păcatul altei creaturi, dar nu o simplă sau doar o creatură, căci aceasta nu putea plăti așa cum se cuvine.
Așadar, deoarece este necesar ca plata să fie făcută prin altcineva, trebuie să întrebăm dacă această persoană poate fi orice fel de creatură în afară de om și dacă poate fi o simplă creatură. Noi negăm ambele posibilități. Motivul pentru care o negăm pe prima este faptul că Dumnezeu nu va pedepsi păcatul pe care l-a comis omul în o altă creatură. Acest lucru este în concordanță cu natura dreptății Sale care nu permite ca cineva să păcătuiască, iar altcineva să suporte pedeapsa: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezech. 18:20) Asta dovedește că nici o creatură, în afară de om nu ar putea achita în locul omului: lui Dumnezeu nu I se putea plăti pentru păcatul omului prin distrugerea veșnică a cerului, a pământului, a îngerilor și a tuturor creaturilor.
Motivele pentru negarea celei de-a doua premise sunt: 1. Nici o creatură nu posedă o așa putere încât să îndure o pedeapsă finită de valoare infinită, cu scopul de a achita vina infinită a omului. O simplă creatură ar fi distrusă și nimicită, înainte ca plata să-I fie făcută lui Dumnezeu așa cum El pretinde. „Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor.” „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” etc. (Deut. 4:24, Ps. 130:3, Rom. 8:3) Acest motiv dovedește faptul că nici o creatură din univers nu era capabilă să plătească pentru păcatul omului prin pedeapsă si apoi sa scape de pedeapsă pentru a realiza eliberarea noastră. Așadar, datorită slăbiciunii creaturii, nu putea fi,o proporție adecvată între păcat și pedeapsă. 2. Deoarece pedepsirea unei simple creaturi nu putea fi un preț care să aibă suficientă demnitate și valoare pentru răscumpărarea noastră. 3. Fiindcă o simplă creatură nu ne putea reînnoi și sfinți natura, nici nu putea să facă posibil ca noi să nu mai păcătuim; toate acestea trebuind să fie îndeplinite de izbăvitorul nostru.
Întrebare: 15. Aşadar, ce fel de mijlocitor şi izbăvitor trebuie să căutăm?
Răspuns: Unul Care să fie om adevărat şi întru totul drept şi totuşi mai puternic decât toate creaturile, adică Unul Care să fie şi Dumnezeu adevărat.
Expunere
Prin urmare, de vreme ce noi nu suntem capabili prin noi înșine să ne achităm înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, ci trebuie ca altcineva să plătească sau să mijlocească în locul nostru, trebuie mai departe să ne întrebăm: Ce fel de izbăvitor trebuie să fie acesta? Trebuie să fie ori o creatură, ori Dumnezeu, fie amândouă. Cu toate acestea, nu poate fi doar o simplă creatură din motivele care au fost deja precizate, nici doar Dumnezeu nu putea fi, deoarece omul, nu Dumnezeu, a păcătuit; și, de asemenea, era de datoria mijlocitorului să sufere și să moară pentru păcatele omului, totodată Dumnezeu nu poate suferi sau să moară. Prin urmare, înseamnă că este necesar un mijlocitor care este atât Dumnezeu cât și om. Motivele acestui lucru vor fi precizate în întrebările imediat următoare.
Întrebare: 16. De ce trebuie să fie om adevărat şi întru totul drept?
Răspuns: Deoarece dreptatea lui Dumnezeu pretinde ca firea umană care a păcătuit să plătească pentru păcat; iar cineva care este păcătos nu poate plăti pentru alţii.
Expunere
Mijlocitorul nostru trebuia să fie om adevărat și pe deplin desăvârșit. În primul rând, trebuia să fie om. 1. Pentru că omul a fost cel care a păcătuit, el trebuia să plătească pentru păcat. „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea” etc. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.” (Rom. 5:12, 1 Cor. 15:21) 2. Pentru că trebuia să poată muri. Era necesar ca acesta să plătească în locul nostru prin moartea lui și prin vărsarea sângelui său, deoarece a fost scris: „Vei muri negreșit” „fără vărsare de sânge nu este iertare.” (Gen. 2:17, Ev. 9:22)
În al doilea rând, trebuia să fie om adevărat care să descindă din aceiași natură umană care a păcătuit, nu o fiinţă creată din nimic sau coborâtă din cer, ci supusă tuturor slăbiciunilor, exceptând păcatul:
1. Pentru că dreptatea lui Dumnezeu pretindea ca aceiași natură umană care a păcătuit, să plătească pentru păcat. „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Ezech. 18:20, Gen. 2:17) Era necesar așadar ca cel care va plăti în locul omului să fie om adevărat, să se nască din urmașii lui Adam, cel care a păcătuit. Pasajele următoare ale Scripturii vorbesc despre acest lucru: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.” „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” „nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” etc. (1 Cor. 15:21, 1 Tim. 2:5, Ev. 2:16, 17). Apostolul, de asemenea, spune că suntem îngropați cu Hristos în botez, răstigniți împreună cu El și înviați împreună cu El etc. (Rom. 6:4, Col. 2:12) Apoi Augustin în cartea lui despre adevărata religie afirmă: „Trebuia asumată aceiași natură, care urma să fie izbăvită.”
2. Pentru că adevărul lui Dumnezeu cerea asta. Profeții, care au vorbit fiind mișcați de Duhul Sfânt, L-au descris adesea pe Mijlocitorul nostru ca om sărac, slab, disprețuit etc. Capitolul 53 din profeția lui Isaia ne oferă o imagine remarcabilă a lui Hristos.
3. Pentru mângâierea noastră: căci dacă nu am fi știut că Hristos a fost urmaș al lui Adam, nu L-am fi putut primi ca Mesia, cel care a fost promis, și ca frate al nostru, de vreme ce promisiunea făcută este: „Aceasta îţi va zdrobi capul.” „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” (Gen. 3:15, 22:18) De asemenea, apostolul Pavel spune în legătură cu aceasta: „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul (adică, având aceiași natură). De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească <fraţi>.” Trebuia așadar ca acesta să fie urmaș al lui Adam pentru a ne fi frate. „Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele” etc. (Ev. 2:14)
4. Pentru ca să poată fi un Mare Preot credincios, care să poată veni în ajutorul celor care sunt ispitiți. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Ev. 2:17-18)
În al treilea rând, trebuia să fie un om desăvârșit, cu totul lipsit de cea mai mică pată de păcat originar și actual, pentru ne fi Izbăvitor și pentru ca jertfa Lui să fie de folos, nu pentru El, ci pentru noi: căci dacă ar fi fost păcătos, ar fi trebuit să plătească totodată și pentru păcatele lui. „Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu.” „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.” (Is. 53:11, 1 Pet. 2:22, 3:18)
Dacă Mijlocitorul ar fi fost păcătos, nu putea scăpa de mânia lui Dumnezeu, și cu atât mai puțin ar fi putut procura pentru alții harul lui Dumnezeu și scutirea de pedeapsă; de asemenea, nici suferința și moartea celui care nu a suferit ca om nevinovat, să fie răscumpărarea pentru păcatul altora. De aceea „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” (2 Cor. 5:26, Ev. 7:26-27)
Omul Hristos a fost pe deplin desăvârșit, El a împlinit legea în patru privințe. 1. Prin propria lui neprihănire. Numai Hristos a adus o ascultare perfectă, așa cum cere legea. 2. Prin îndurarea pedepsei satisfăcătoare pentru păcatele noastre. Era necesar ca în Hristos să aibă loc această dublă împlinire a legii: căci dacă neprihănirea Lui nu ar fi fost completă și perfectă, el nu putea plăti pentru păcatele altora; iar dacă nu ar fi îndurat o asemenea pedeapsă precum a fost descrisă, nu ne-ar fi putut izbăvi din pedeapsa veșnică. Cea dintâi este numită împlinirea legii prin ascultare, căreia El Însuși i s-a supus; cea de pe urmă reprezintă împlinirea legii prin pedeapsa pe care a suferit-o pentru noi, ca să nu mai fim siliți să îndurăm condamnarea veșnică. 3. Hristos împlinește legea în noi prin Duhul Sfânt, atunci când ne regenerează prin același Duh, iar prin legea ne conduce la acea ascultare care ne este cerută, care este atât externă, cât și internă și pe care p începem în această viață. 4. Hristos împlinește legea prin a fi un învățător al ei, ferind-o de erori și interpolări, prin restaurarea adevărata ei semnificație, așa cum El Însuși a spus: „am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Mat. 5:17)
Întrebare: 17. De ce trebuie să fie şi Dumnezeu adevărat?
Răspuns: Ca să poată suporta, prin puterea divinităţii Sale, greutatea mâniei lui Dumnezeu în firea Sa umană, câştigând pentru noi dreptatea şi viaţa.
Expunere
Trebuia ca Mijlocitorul nostru să fie nu doar om, un om adevărat, pe deplin neprihănit, ci, de asemenea, să fie Dumnezeu ̶ cel adevărat și măreț ̶ iar nu o divinitate imaginară sau cineva înzestrat cu daruri minunate, mai presus de îngeri și de oameni, așa cum presupun ereticii. Motivele acestui lucru sunt următoarele:
1. Pentru ca El, prin puterea dumnezeirii Sale, să poată suporta, în natura umană, mânia infinită a lui Dumnezeu împotriva păcatului, și pentru a îndura o pedeapsă, care, deși era temporală în ce privește durata sa, era totodată infinită în măreție, demnitate și valoare. Dacă mijlocitorul nostru ar fi fost un simplu om și ar fi luat asupra Lui povara mâniei lui Dumnezeu, ar fi fost zdrobit sub greutatea ei. Era necesar așadar să fie înzestrat cu o tărie infinită, și din acest motiv să fie Dumnezeu, pentru a îndura o pedeapsă infinită fără a fi înecat în descurajare sau a fi zdrobit sub ea.
Trebuia ca pedeapsa Mijlocitorului să aibă o valoare infinită și echivalentă cu ceea ce este veșnic, pentru a fi o proporție adecvată între păcat și pedeapsa acestuia. Fiindcă nu există nici un păcat între toate păcatele comise, de la început până la sfârșitul lumii, care să fie atât de mic încât să nu merite moartea veșnică. Fiecare păcat este atât de groaznic, încât nu putea fi expiat prin distrugerea veșnică a vreunei creaturi.
Pentru că nu era necesar ca Mijlocitorul să ramână pentru totdeauna supus mortii, se cuvenea ca pedeapsa sa fie limitată in ce privește timpul, pentru ca noi sa putem beneficia de răscumpararea obtinută, anume, dupa ce Mijlocitorul va fi dobândit mântuirea noastră, să ne-o ofere și să ne-o aplice. Mijlocitorului nostru I se cerea, de asemenea, să merite și să confere neprihănirea pentru a fi un Mântuitor perfect în ce privește vrednicia și eficacitatea. Toate acestea insa nu puteau fi îndeplinite de un simplu om, indiferent de oricine ar fi fost și ce putere ar fi avut, caci nu ar fi avut puterea să scape de moarte. Era necesar așadar ca cel care urma să îi mântuiască pe alții de moarte, să o învingă prin propria putere și, în primul rând, să se dezrobească el însuși de ea. Acest lucru nu era posibil decat daca era Dumnezeu.
2. Trebuia ca prețul plătit de Răscumpărător să fie de o valoare infinită, pentru a avea demnitate și un merit suficient pentru răscumpărarea sufletelor noastre și pentru a fi de folos la judecata lui Dumnezeu, cu scopul expierii păcatelor noastre și restaurării în noi a acelei neprihăniri și vieți pe care le-am pierdut. Astfel se cuvenea ca persoana care va plăti acest preț pentru noi, să aibă o demnitate infinită, adică să fie Dumnezeu; căci demnitatea plății făcute în locul nostru, datorită căreia plata poate fi primită de Dumnezeu și poate avea o valoare infinită, deși este temporală, constă în doua lucruri: ̶ demnitatea persoanei și mărimea pedepsei.
Demnitatea persoanei care a suferit se poate vedea din faptul că Dumnezeu, Însuși Creatorul, a fost Cel care a murit pentru păcatele lumii; fapt care valorează infinit mai mult decât distrugerea tuturor creaturilor și este de mai mare folos ca sfințenia tuturor îngerilor și a oamenilor. De aceea, Apostolii atunci când vorbesc despre suferințele lui Hristos, aproape întotdeauna, fac referire la dumnezeirea Lui. „păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Într-adevăr Dumnezeu Însuși în Paradis a pus împreună acestea două: „Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Fapte 20:28, 1 Ioan 1:7, Ioan 1:29, Gen. 3:15)
Măreția pedepsei pe care Hristos a îndurat-o reiese din faptul că El a suferit chinurile groaznice ale iadului și ale mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor întregii lumi. „Mă înfăşuraseră legăturile morţii.” „Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor.” „Va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.” (Ps. 116:3, Deut. 4:24, Is. 53:10). De aici putem înțelege de ce Hristos a manifestat atâta suferință înaintea morții, în vreme ce mulți martiri au întâmpinat moartea cu atâta curaj și calm.
Obiecție. Împlinirea perfectă a legii prin ascultare putea fi o plată pentru păcatele noastre. Un simplu om, daca ar fi fost pe deplin neprihanit, ar fi putul implini legea prin ascultarea lui - și astfel nu era necesar ca Mijlocitorul nostru să fie Dumnezeu.
Răspuns. 1. Noi negăm judecata majoră, deoarece s-a demonstrat deja că odată ce ascultarea a fost stricată de păcat, nu era posibil ca dreptatea lui Dumnezeu să fie satisfăcută, decât printr-o pedeapsă corespunzătoare cu avertismentul divin: „căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:17) 2. Deși putem admite judecata minoră, faptul că un simplu om prin ascultarea sa putea împlini legea cu desăvârşire, totuși această ascultare nu putea fi o plată pentru păcatele altcuiva, deoarece fiecare în parte este obligat să asculte legea. Era necesar, așadar ca Mijlocitorul să îndure o pedeapsă suficientă în locul nostru și, din acest motiv, să fie înarmat cu putere divină; căci nici chiar diavolii nu sunt capabili să îndure povara mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului ̶ cu atât mai puțin omul. Dacă se aduce obiecția, că diavolii și cei răi îndură și sunt siliți să îndure mânia veșnică a lui Dumnezeu, răspundem că aceștia, într-adevăr, suportă mânia lui Dumnezeu, dar nu în așa fel încât dreptatea Lui să fie satisfăcută și să se poată elibera de pedeapsa lor, căci pedeapsa aceasta durează o veșnicie. Trebuia așadar ca Mijlocitorul să suporte povara mâniei lui Dumnezeu, pentru ca prin plata făcută, să o înlăture de la sine și, de asemenea, de la noi.
3. Era necesar ca Mijlocitorul să fie Dumnezeu, pentru a putea descoperi voia tainică a lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omenirii, lucru care nu ar fi putut să îl facă dacă ar fi fost un simplu om. Nici o creatură nu ar fi putut ști vreodată sau descoperi voia lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea noastră, dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi revelat-o. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18)
4. Trebuia ca Mijlocitorul să fie Dumnezeu, pentru a putea da Duhul Sfânt, a strânge o biserică, a fi prezent în mijlocul ei și pentru a împărți și menține binecuvântările dobândite prin moartea lui. Nu doar că El s-a dat ca jertfă, a înlăturat moartea de la Sine și mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru noi; ci, de asemenea, ne dă siguranța că nu-l vom mai ofensa pe Dumnezeu prin păcatele noastre. Pe de altă parte, ținând seama de corupția noastră, nimeni, care nu avea puterea de a da Duhul Sfânt și a ne conforma chipului lui Dumnezeu, nu putea promite lucrul acesta în locul nostru. Însă a da Duhul Sfânt și, prin El, a regenera inima, nu o poate face decât Dumnezeu, căruia îi aparține acest Duh. „Pe care-L voi trimite de la Tatăl” (Ioan 15:26). Doar El, care este Domn prin natura Sa, o poate restaura.
5. În ultimul rând, era necesar ca Mesia să fie „DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ.” (Ier. 23:6)
Obiecție. Partea care a fost ofensată nu poate mijloci. Hristos este Mijlocitorul. Prin urmare, El nu poate fi partea ofensată, adică, Dumnezeu.
Răspuns: Judecata majoră este adevărată doar atunci când partea ofensată, de pildă, nu îngăduie distincții între persoane, spre deosebire de Dumnezeire.
Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.