Cunoașterea stării în care se află omul vine din Legea lui Dumnezeu

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 3: De unde îţi cunoşti starea cea rea? 

Răspuns: Din Legea lui Dumnezeu.

Expunere

În această secțiune a catehismului, care se ocupă de starea cea rea a omului, trebuie să avem în vedere, în principal, tema păcatului, împreună cu efectele sale sau pedeapsa pentru păcat. De această temă sunt legate alte subiecte subordonate precum: crearea omului, chipul lui Dumnezeu în om, căderea și primul păcat al omului, păcatul originar, libertatea voinței și a sentimentelor. 

Referitor la starea cea rea a omului în general trebuie să avem în vedere ce este aceasta, de unde vine și modul în care poate fi cunoscută. Termenul de nenorocire are o semnificație mai cuprinzătoare decât termenul de păcat, pentru că surprinde răul atât sub aspectul vinei, cât și sub aspectul pedepsei. Răul vinei este păcatul, iar răul care vine din pedeapsă constă în suferință, chin și distrugerea naturii noastre raționale și, de asemenea, toate păcatele care pornesc de aici, prin care sunt pedepsite cele care au loc mai înainte; de exemplu, așa cum numărarea copiilor lui Israel de către David a fost un păcat și, în același timp, o pedeapsă a unui păcat precedent, adică păcatul adulterului și cel de omor de care David a fost responsabil, incluzând astfel atât vina cât și pedeapsa. Așadar, nenorocirea omului este totuna cu starea lui cea rea din momentul căderii, care cuprinde aceste două mari rele: în primul rând, depravarea omului, păcătoșenia lui și despărțirea de Dumnezeu și în al doilea rând, faptul că pe baza acestei depravări, omenirea este supusă condamnării veșnice, meritând să fie respinsă de Dumnezeu. 

Cunoașterea acestei nenorociri derivă din legea lui Dumnezeu; căci „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3:20). Limbajul legii este: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!” (Deut. 27:26). Următoarele două întrebări ale catehismului ne învață modul în care legea ne informează despre nenorocirea noastră.

Întrebarea 4: Ce ne pretinde Legea lui Dumnezeu?

Răspuns: Hristos ne învaţă pe scurt în Evanghelia după Matei, 22:37-40: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.

Expunere

Hristos repetă esența legii in Matei 22:37 și Luca 10:27, amintind Deuteronom 5:6 și Levitic 19:8. El arată intenția afirmației: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!”, adică cel care nu-L iubește pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea lui și pe aproapele său ca pe sine însuși. Aceste aspecte diferite necesită o analiză mai amplă. 

Să iubești pe Domnul. A-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima înseamnă ca pe baza unei recunoașteri cuvenite a bunătății Sale infinite, să-L consideri și să-L respecți ca fiind cel mai mare bine; a-L iubi în mod suprem, a te bucura și a te încrede doar în El și a căuta să-L slăvești pe El mai presus decât toate celelalte lucruri, în așa fel încât să nu existe în noi nici măcar un gând, o înclinație sau vreo dorință pentru orice I-ar fi neplăcut; mai degrabă să fim doritori să suferim pierderea tuturor lucrurilor care ne sunt dragi sau să îndurăm cea mai cruntă nenorocire, decât să fim despărțiți de părtășia cu El sau să-L ofensăm în cel mai mic lucru și în final, toate acestea să fie îndreptate spre un singur scop, ca doar El să fie glorificat prin noi.

Dumnezeul tău. E ca și când ar spune să-L iubești pe Acel Dumnezeu care este Domnul tău și Dumnezeul tău, care ți s-a descoperit, care te binecuvântează și de a cărui slujire ești legat. Se remarcă aici un contrast între Dumnezeu și dumnezeii falși. 

Cu toată inima ta. Prin inimă trebuie să înțelegem sentimentele, dorințele și înclinațiile noastre. Astfel, atunci când Dumnezeu ne cere toată inima, dorește ca El să fie iubit mai presus de orice, ca întreaga noastră inimă să se ancoreze în El și ca nici o parte din ea să nu fie împărțită cu altcineva. Pe scurt, El dorește să nu fie echivalat cu nimic, cu atât mai puțin să preferăm altceva decât pe El sau să fim doritori să împărțim vreo parte din dragostea care-I aparține. 

Prin urmare, a-L iubi pe Dumnezeu, înseamnă ceea ce Scriptura numește „a umbla cu credincioșie și curăție de inimă”; opusul la a nu umbla în curăție de inimă, ceea ce înseamnă a face un popas și a nu-ți supune Lui întreaga ființă a ta. 

Obiecție. Doar Dumnezeu trebuie iubit. Așadar, aproapele, părinții și rudele noastre nu trebuie iubite. 

Răspuns. Acest raționament este eronat deoarece pornește de la negarea unui fel de dragoste la negarea oricărui fel de dragoste. Doar Dumnezeu trebuie iubit în mod suprem și mai presus de orice, adică în așa fel încât să nu existe altceva care să preferăm sau să punem la egalitate cu El sau la care să nu fim doritori din toată inima să renunțăm pentru El. Cu toate acestea, noi trebuie să ne iubim aproapele, părinții și pe ceilalți oameni, nu în mod suprem și mai presus de orice, nici în așa fel încât mai degrabă L-am supăra pe Dumnezeu decât pe părinții noștri, ci în supunere față de Dumnezeu, ținând seama de El și nu mai presus de El. 

Cu tot sufletul tău. Sufletul este acea parte a ființei noastre care voiește, împreună cu exercitarea voinței, ca și când am spune: să iubești cu toată voința și țelul tău să țină cont de voia lui Dumnezeu. 

Cu tot cugetul tău. Mintea reprezintă înțelegerea sau ceea ce percepe, ca și când am spune: iubește-L pe Dumnezeu pe atât de mult pe cât Îl cunoști ‒ trebuie să-ți îndrepți toate gândurile înspre cunoașterea perfectă a lui Dumnezeu, în adevăr trebuind totodată să-L iubești. Noi nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în măsura în care-L cunoaștem. Acum, noi Îl iubim în mod imperfect, fiindcă nu-L cunoaștem decât în parte. Dar în viața viitoare îl vom cunoaște deplin și astfel Îl vom iubi în mod perfect, căci acest „în parte” se va sfârşi” (1 Cor. 13:10). 

Cu toată puterea. Aceasta cuprinde toate acțiunile și manifestările în același timp, atât cele externe, cât și cele interne, ce trebuie să fie în concordanță cu Legea lui Dumnezeu. 

Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Dragostea de Dumnezeu este numită prima poruncă, fiindcă toate celelalte decurg din ea, ca sursă a lor. Este imboldul, factorul și cauza finală a ascultării de toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu. Căci noi ne iubim aproapele pentru că Îl iubim pe Dumnezeu și pentru a ne manifesta dragostea față de Dumnezeu în dragostea pe care o purtăm față de aproapele nostru. Este numită cea mai mare poruncă: 

1. Pentru că obiectul înspre care este îndreptată este cel mai măreț, chiar însuși Dumnezeu. 

2. Pentru că este scopul înspre care țintesc toate celelalte porunci; fiindcă întreaga noastră ascultare are rolul de a arăta dragostea noastră față de Dumnezeu și de a-I onora Numele. 

3. Pentru că este principalul mod de închinare înaintea lui Dumnezeu, la care legea ceremonială a contribuit și căreia i-a dat loc. Fariseii au preamărit legea ceremonială și au ținut-o mai presus de cea morală, în vreme ce Hristos numește dragostea ca fiind cea mai mare poruncă și oferă întâietate legii morale și închinării, deoarece tot ce a fost instituit în sistemul ceremonial a fost bazat pe dragoste și a fost creat pentru a-i da locul. 

Obiecție. Dragostea de Dumnezeu este cea mai mare poruncă. În consecință, este mai presus de credință și mai degrabă ea este cea care justifică mai mult decât credința. 

Răspuns. Aici trebuie să înțelegem dragostea ca incluzând întreaga ascultare pe care I-o datorăm lui Dumnezeu, în care este inclusă credința, care justifică, nu în sine ca virtute, ci corelativ, prin înțelegerea și însușirea meritelor lui Hristos. Dar dragostea care este contrară credinței și care este numită în mod specific astfel, nu justifică, fiindcă atribuirea neprihănirii lui Hristos nu este prin dragoste, ci doar prin credință; dragostea izvorăște din credință, fiindcă credința este cauza tuturor celorlalte virtuți. 

A doua asemenea ei este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. A-ți iubi aproapele ca pe tine însuți, ține de dragostea ta față de Dumnezeu; sau pentru că Îl iubești pe Dumnezeu, fă-i bine aproapelui tău, conform tuturor poruncilor Domnului; sau dorește și fă-i aproapelui tău acele lucruri care dorești să-ți fie făcute ție. Fiecare om este aproapele nostru. 

Este numită a doua poruncă: 

1. Pentru că surprinde esența celor poruncite pe cea de-a doua tablă a legii sau acele îndatoriri care trebuie făcute direct față de aproapele nostru. Dacă-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu-l vei ucide și nici nu-l vei răni. 

2. Pentru că dragostea pe care o avem față de aproapele nostru trebuie să pornească din dragostea față de Dumnezeu, așadar, în mod natural, îi este subordonată. 

Este scris că este asemenea celei dintâi porunci în trei privințe: 

1. În felul de închinare pe care o pretinde, o închinare morală sau spirituală. Acest lucru nu este pretins sau sancționat mai puțin în ce-a de-a doua tablă, decât în prima, căci peste tot se opune unei închinări formale, superficiale. 

2. În felul pedepsei cu care amenință împotriva celui ce o încalcă, o pedeapsă veșnică pe care Dumnezeu o administrează atât pentru încălcarea primei table, cât și pentru încălcarea celei de-a doua. 

3. În legătura pe care o menține între cele două table, căci niciuna nu poate fi ținută fără de cealaltă. 

Este, de asemenea, diferită de cea dintâi poruncă: 

1. În ce privește persoana la care se referă în mod imediat, în prima fiind vorba despre Dumnezeu, iar în a doua despre aproape. 

2. În ordinea cauzei și a efectului. Dragostea pe care o nutrim față de aproapele nostru provine din dragostea pe care o avem față de Dumnezeu; nu invers. 

3. În gradul dragostei. Noi trebuie să-l iubim pe Dumnezeu în mod suprem. Însă dragostea pe care o avem pentru aproapele nostru nu trebuie să fie mai presus de orice și nici mai puternică decât cea pe care o avem pentru Dumnezeu, ci doar atât cât ne iubim pe noi înșine. 

Din ceea ce a fost spus până acum, este simplu de dat un răspuns obiecției care se ridică uneori: cea de-a doua poruncă este la fel ca prima. Prin urmare, prima nu este cea mai mare și, în consecință, aproapele nostru trebuie să fie considerat la fel ca Dumnezeu și trebuie slujit la fel. La aceasta noi răspundem, că cea de-a doua este asemenea primei, nu în mod absolut și nici în orice privință, ci doar în anumite privințe și se deosebește de ea în particularitățile menționate deja. 

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii; adică întreaga doctrină a Legii și a profeților este redusă la aceste două rânduri și toată ascultarea de Lege, dată prin Moise și  Profeți provine din dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de aproapele nostru. 

Obiecție. De asemenea, în Evanghelie și în profeți sunt multe promisiuni. Astfel, ar părea că doctrina profeților nu este restrânsă doar la aceste două porunci. 

Răspuns. Hristos vorbește despre doctrina legii, nu despre promisiunile Evangheliei, ceea ce este evident din întrebarea fariseului, care l-a întrebat care este cea mai mare poruncă, nu care a fost principala promisiune a legii.

Întrebarea 5: Poţi respecta toate acestea în mod desăvârşit?

Răspuns: Nicidecum, căci după fire tind să-L urăsc pe Dumnezeu şi pe aproapele meu.

Expunere

Această întrebare, strâns legată de întrebarea precedentă, ne învață că nenorocirea noastră (care cuprinde două aspecte) poate fi cunoscută din Lege în două feluri: în primul rând, prin compararea noastră cu Legea lui Dumnezeu, și în al doilea rând, prin aplicarea asupra noastră a blestemului legii. Compararea noastră cu Legea sau a Legii cu noi înseamnă o apreciere a acelei curății pe care aceasta o cere și dacă această curăție se află în noi. Această comparare dovedește în mod clar faptul că noi nu suntem ceea ce legea ne cere, căci aceasta pretinde o dragoste perfectă față de Dumnezeu, în vreme ce în noi nu este nimic altceva decât ură și aversiune față de El. Legea apoi cere dragoste perfectă față de aproapele nostru, însă în noi se află dușmănie.

În acest fel dobândim cunoaștere cu privire la prima parte a nenorocirii noastre, care include depravarea noastră, așa cum în multe locuri și Scriptura ne dovedește (Rom. 8:7, Ef. 2:3, Tit 3:3 etc).

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.