Despre Mijlocitorul nostru si legamantul facut prin El 

Întrebare 18. Cine este acest mijlocitor Care este concomitent Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi întru totul drept?
Răspuns: Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a fost dat pentru deplina noastră izbăvire şi dreptate.
 

Expunere

Am arătat așadar de ce fel de Mijlocitor avem nevoie, iar următoarea întrebare care 

ne atrage atenția este: Cine este acest Mijlocitor? Faptul că Mijlocitorul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, este dovedit prin următoarele aspecte:

1. Se cuvenea ca Mijlocitorul să fie Dumnezeu adevărat, după cum am menționat. Cu toate acestea, Dumnezeu Tatăl, nu putea fi Mijlocitor, deoarece El nu lucrează prin Sine, ci prin Fiul și prin Duhul Sfânt. Nici nu este un sol, deoarece El însuși nu este trimis de nimeni, ci El Îl trimite pe Mijlocitor. Nici Duhul Sfânt nu putea fi Mijlocitorul, fiindcă El urma să fie trimis de Mijlocitor în inimile aleșilor. Așadar, doar Fiul poate fi acest Mijlocitor.

2. Era necesar ca Mijlocitorul să dețină ceea ce urma să ne ofere, și anume dreptul și numele de fii ai lui Dumnezeu, pe care le-am pierdut. Acest lucru însă putea fi realizat doar de Hristos, căci doar El avea dreptul acesta. Duhul Sfânt nu avea acest drept, fiindcă nu El este Fiul. Nici Tatălui nu-i aparținea acest drept, din același motiv și, de asemenea, fiindcă se cuvenea ca El să ne adopte ca fii ai Săi, prin Fiul. Așadar, Cuvântul, care este Fiul lui Dumnezeu, este singurul Mijlocitor și cel dintâi născut în care suntem adoptați ca fii ai lui Dumnezeu, așa cum este scris: „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos.” „spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Ioan 8:36, 1:12, Ef. 1:5-6)

3. Doar Fiul este Cuvântul, Ambasadorul Tatălui și acea persoană care a fost trimisă omenirii pentru a descoperi voia lui Dumnezeu, prin care lucrează Tatăl și care dă Duhul Sfânt și prin care, de asemenea, este săvârșită cea de-a doua creație; căci prin Fiul noi suntem făcuți noi făpturi. Din acest motiv, Scripturile, peste tot, leagă prima creație de cea de-a doua, deoarece cea de-a doua creație urma să fie realizattă de aceiași Persoană prin care a fost făcută prima. „Toate lucrurile au fost făcute prin El” (Ioan 1:3). Mijlocitorul trebuia să fie totodată Mesager și Împăciuitor între Dumnezeu și noi și să ne regenereze prin Duhul Sfânt. Așadar, numai Fiul este acest Mijlocitor.

4. Trebuia, mai apoi, ca Mijlocitorul să trimită în mod direct Duhul Sfânt. Însă numai Fiul este Cel care putea trimite în acest fel Duhul Sfânt. Dumnezeu trimite, într-adevăr, Duhul Sfânt, dar face lucrul acesta prin Fiul. Fiul trimite Duhul direct de la Tatăl, așa cum El Însuși spune: „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl.” (Ioan 15:26)

5. Trebuia ca Mijlocitorul să sufere și să moară, dar nu era posibil ca vreo altă Persoană a Dumnezeirii să sufere și să moară, în afară de Fiul, care și-a asumat natura noastră. „Cel ce a fost arătat în trup”, „El a fost omorât în trup.” (1 Tim. 3:16, 1 Pet. 3:18). Așadar, Fiul este Mijlocitorul.

6. Se poate dovedi faptul că Fiul este Mijlocitorul prin compararea profețiilor Vechiului Testament cu împlinirea lor în Noul Testament.

7. Faptele și minunile lui Hristos îi întăresc dreptul la slujba de Mijlocitor. „Căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.” „Credeţi măcar lucrările acestea.” „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut Omul acesta?” „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea” etc. (Ioan 5:36, 10:38, 7:31, Mat. 11:4-5)

8. Prin aceste mărturii clare ale Scripturii: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare;” adică a fost făcut pentru noi învățător, cel care justifică, cel care sfințește și răscumpărător, care este la fel cu a spune că ne este Mijlocitor și Mântuitor, atât prin meritul Său cât și prin foloasele pe care le-a adus; în această mărturisire apostolul a folosit un limbaj abstract în locul unuia concret. (1 Tim. 2:5, 1 Cor. 1:30) Merită să remarcăm că aici se spune despre Mijlocitor faptul că este făcut pentru noi, de către Dumnezeu, ceea ce înseamnă că a fost desemnat și oferit. Mijlocitorul ar fi trebuit să fi fost dintre noi, să se tragă din noi, fiindcă noi am fost cei care am păcătuit. Însă noi nu am fost capabili să avem un Mijlocitor dintre noi, deoarece cu toții eram copii ai mâniei. Așadar, trebuia să ne fie dat nouă de Dumnezeu.

De asemenea, merită să remarcăm și faptul că neprihănirea și sfințenia erau unul și același lucru în noi înainte de cădere, adică, o conformitate inerentă față de legea divină și față de Dumnezeu, precum sunt și acum una în sfinții îngeri. De la cădere însă acestea nu mai sunt astfel. Căci acum Hristos este neprihănirea noastră, iar justificarea noastră constă în imputarea neprihănirii Sale, prin care suntem considerați drepți înaintea lui Dumnezeu. Sfințenia este începutul conformării noastre după chipul lui Dumnezeu, în vreme ce sfințirea reprezintă continuarea acestei conformări, care în această viață este imperfectă, dar care va fi desăvârșită pe deplin, în viața viitoare, atunci când neprihănirea și sfințenia vor fi în noi iarăși una, precum sunt în sfinții îngeri. Conținutul și esența întregii doctrine despre un Mijlocitor este cuprinsă în ceea ce urmează.

DESPRE MIJLOCITOR

Doctrina despre Mijlocitor, care este strâns legată de slava lui Dumnezeu și mângâierea noastră, trebuie abordată cu atenție din următoarele motive: 1. Pentru a recunoaște și preamări mila lui Dumnezeu arătată prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să ne fie Mijlocitor și pentru a deveni jertfă pentru păcatele noastre. 2. Pentru a cunoaște că Dumnezeu este drept, căci El nu ar ierta păcatul din indulgență, ci acesta i-a adus atât de multă neplăcere încât iertarea a venit doar prin ispăsirea făcută de Fiul Său prin moartea Lui. 3. Pentru ca noi să fim asigurați de viața veșnică, având un Mijlocitor care este atât doritor, cât și capabil să o obțină în locul nostru. 4. Pentru că doctrina aceasta este fundamentul și esența doctrinei bisericii. 5. Datorită ereticilor, care mereu contrazic cu mare ranchiună această învățătură și pentru ca, având o cunoaștere adecvată a ei, să putem fi capabili să o apărăm împotriva tuturor atacurilor lor.

Doctrina despre un Mijlocitor pare să corespundă paragrafului despre justificare, fiindcă și acolo este explicată slujba Mijlocitorului. Dar este una a învăța ce este aceasta, ce fel de folos ne aduce justificarea și cum este primită - lucru care este făcut atunci când este analizată doctrina despre justificare - , și altceva a arăta cui îi aparțin aceste foloase și de către cine ne sunt oferite, discuție care aparține mai degrabă acestei secțiuni.

Principalele aspecte care trebuie abordate în ce privește Mijlocitorul sunt următoarele:

I. Ce este un mijlocitor?

II. Avem oare nevoie de un mijlocitor?

III. Care este slujba lui?

IV. Ce fel de mijlocitor ar trebui să fie?

V. Cine este acesta?

VI. Poate fi mai mult decât un singur mijlocitor?

I. CE ESTE UN MIJLOCITOR?

Un mijlocitor, în general, desemnează pe cineva care mediază împăcarea între două părți care se află în conflict, prin interpunerea sa și împăcarea părții care a fost ofensată, prin rugăminți stăruitoare, prin achitare și prin a oferi siguranța că o astfel de ofensă nu va mai fi comisă din nou. Împăcarea include: 1. A mijloci înaintea celui ofensat pentru cel vinovat. 2. A plăti pentru dauna făcută. 3. A promite și a face în așa fel încât partea vinovată să nu repete greșeala. 3. A aduce împreună părțile aflate în conflict. Dacă vreuna dintre aceste condiții lipsește, nu poate fi vorba despre o împăcare adevărată.

Termenul acesta aplicat, în mod special, la Hristos, reprezintă o persoană care Îl împacă pe Dumnezeu, care este mânios datorită păcatului, cu omenirea, care este supusă morții veșnice datorită păcatului, prin satisfacerea dreptății divine prin moartea Lui, mijlocind pentru cei vinovați și conferind, în același timp, meritele Sale prin credință celor care cred, regenerându-i prin Duhul Sfânt, făcându-i astfel să înceteze să păcătuiască și, în sfârșit, auzind suspinele și rugăciunile celor care Îl cheamă. Sau se mai poate spune că Mijlocitorul este un făcător de pace între Dumnezeu și oameni prin liniștirea mâniei lui Dumnezeu și prin a-i face să primească din nou aprobarea lui Dumnezeu, prin mijlocirea și plata adusă pentru păcatele lor, făcând posibil ca Dumnezeu să iubească oamenii și ca oamenii să-L iubească pe Dumnezeu, astfel încât între ei este realizată o pace constantă și veșnică.
 
Completări. Uneori se pune întrebarea dacă Adam, a avut nevoie de un Mijlocitor înainte de cădere. La aceasta, se poate da un răspuns conform cu semnificația pe care o atașăm termenului de Mijlocitor. Dacă prin acesta ne referim la cineva prin a cărui mediere sau prin care Dumnezeu își oferă binecuvântările și prin care ni se comunică, atunci Adam, chiar înainte de cădere, a avut nevoie de un Mijlocitor, deoarece Hristos, dintotdeauna, a fost persoana prin care Tatăl creează și mișcă toate lucrurile; căci „În El era viaţa” atât cea fizică, precum și cea spirituală „şi viaţa era lumina oamenilor”. (Ioan 1:4). Dar dacă prin mijlocitor înțelegem cineva care efectuează îndatoririle despre care am discutat, precum și altele care aparțin slujbei acesteia, atunci răspundem că Adam nu avea nevoie de un Mijlocitor înainte de cădere. Trebuie să facem totuși observația că Scripturile nu vorbesc despre Hristos ca Mijlocitor înainte de căderea omului.

II. AVEM NEVOIE DE UN MIJLOCITOR ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU?

 Înţelegem că avem nevoie de un Mijlocitor:

1. Din faptul că dreptatea lui Dumnezeu nu permite nici un fel de împăcare dacă bunăvoința Lui nu este răsplătită. Așadar, este nevoie de un apărător. De asemenea, nu putem fi împăcați cu Dumnezeu decât dacă cineva intervine pentru noi. Așadar, este nevoie de un mediator. Prin urmare, este pretinsă o plată și, totodată, cineva care să o aducă. Apoi pentru că beneficiul răscumpărării obținut este primit, acesta trebuie aplicat de către cineva. Și, în final, pentru că fără înlăturarea păcatului și restaurarea chipului lui Dumnezeu în noi, nu vom înceta să păcătuim înaintea lui Dumnezeu, avem nevoie de cineva care să ne elibereze de păcat și să ne reînnoiască natura. Prin noi înșine nu suntem capabili să îndeplinim aceste lucruri: nu-L putem împăca pe Dumnezeu care este mânios, nu putem face să fim acceptați înaintea Lui etc. Avem nevoie așadar de o altă persoană care să facă aceste lucruri pentru noi.

2. Din faptul că Dumnezeu a cerut să fie un Mijlocitor din partea celor care au comis greșeala. Ca Ființă divină, nu putea primi o plată de la Sine. Dreptatea Lui obligă ca partea care a greșit să plătească sau să-I dobândească bunăvoința printr-un Mijlocitor capabil să achite pe deplin și, de asemenea, să fie primit de Dumnezeu - să poată rămâne în prezența Lui; un Mijlocitor care prin trecerea pe care o are înaintea Lui Dumnezeu să fie capabil să ne împace cu El prin răscumpărarea noastră, rugăminți stăruitoare și mijlocire pentru noi. Noi însă eram cu totul neputincioși să găsim printre noi un astfel de Mijlocitor, căci eram cu toții copii ai mâniei. Era așadar nevoie ca o a treia persoană să vină ca Mijlocitor dat de Dumnezeu și om adevărat și în același timp plăcut înaintea lui Dumnezeu.

3. Din faptul că este nevoie ca aceia care vor dobândi eliberarea să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu fie prin ei înșiși, fie prin altcineva. Cei care nu pot face această plată prin ei înșiși au nevoie de un Mijlocitor. Astfel, acum ni se cere ca dacă dorim să obținem izbăvirea de păcat să satisfacem dreptatea lui Dumnezeu fie prin noi înșine, fie prin altcineva. Însă noi suntem incapabili să realizăm lucrul acesta prin noi înșine. Prin urmare avem nevoie de un Mijlocitor.

Obiecție. Acolo unde nu este decât o singură cale de răscumpărarea, nu trebuie căutată sau propusă nici o alta. Legea nu recunoaște decât o singură cale, și anume, prin noi înșine. Așadar, noi nu trebuie să propunem o alta; nici nu putem zice: fie prin noi înșine, fie printr-un altul. 

Răspuns: Întregul raționament este admis în ce privește legea, căci legea nu ne prescrie decât o cale de răscumpărarea și este în zadar să căutăm alta. Și totuși, în vreme ce este adevărat lucrul acesta referitor la lege, totuși, aceasta nu respinge orice altă modalitate de răscumpărare. Spune, într-adevăr, că plata trebuie făcută de noi, dar nu spune niciunde că doar prin noi înșine. În consecință, nu exclude metoda de răscumpărare prin altcineva. Și chiar dacă Dumnezeu nu a exprimat această altă metodă în lege, era totuși cuprinsă în sfatul Său tainic și descoperită mai apoi prin Evanghelie. Așadar, legea nu vorbește despre această metodă, ci lasă ca Evanghelia să o deslușească. De asemenea, în aceasta nu este vreun conflict sau lipsă de concordanță între Lege și Evanghelie, de vreme ce Legea (așa cum tocmai am menționat) nu adaugă niciunde particula care exprimă exclusivitatea, spunând că plata poate fi făcută doar de noi înșine.

4. Poate fi arătat faptul că avem nevoie de un Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu prin multe alte aspecte, dintre care vom preciza următoarele: 1. Mustrările și remușcările conștiinței. 2. Pedepsele celor păcătoși. 3. Jertfele instituite de Dumnezeu, care arătau înspre și erau umbre ale jertfei perfecte a lui Hristos. 4. Jertfele păgânilor și ale papiștilor, prin care doreau să câștige favorul lui Dumnezeu, care își aveau originea în sentimentul sau conștientizarea nevoii unei răscumpărări care să fie făcută pentru a fi primiți de Dumnezeu.

III. CARE ESTE SLUJBA ACESTUI MIJLOCITOR?

Este necesar ca Mijlocitorul să intermedieze între ambele părți: cel față de care s-a comis greșeala și cel vinovat. Hristos Și-a împlinit slujba de Mijlocitor purtând tratative cu fiecare parte.

În ce-L privește pe Dumnezeu, partea față de care s-a comis greșeala, realizează următoarele lucruri: 1. Mijlocește înaintea Tatălui pentru noi și se roagă pentru ca păcatul să nu ne fie păstrat. 2. Se oferă ca răscumpărare pentru noi. 3. Face această răscumpărare prin a muri și a îndura pedeapsa care ni se cuvine, limitată din punct de vedere temporal, dar de o valoare și demnitate infinite. 4. Devine garanția noastră, pentru ca noi să nu-L mai ofensăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre. Fără această chezășie mijlocirea nu-și are locul, nici măcar între oameni, cu atât mai puțin în ce-L privește pe Dumnezeu. 5. Ne păstrează în această stare de împăcare prin credință și o nouă ascultare, ne apără de diavol și de toți dușmanii, chiar și de noi înșine, altfel am cădea. 6. În ultimul rând, ne va învia din morți și glorifica, adică, va desăvârși mântuirea începută în noi și darurile pe care le-am pierdut în Adam, precum și acele daruri pe care le-a câștigat pentru noi.

Toate aceste lucruri sunt făcute, dobândite și desăvârșite de Hristos, nu doar prin meritele Sale, dar și prin eficacitatea Sa. Se apune despre El, așadar că este Mijlocitor, atât prin meritele Sale, cât și prin eficacitatea Sa, deoarece El nu a câștigat aceste lucruri doar prin jertfa Lui, ci şi datorită Duhului Său ne dăruiește binecuvântările Sale care sunt neprihănirea și viața veșnică, așa cum este scris: „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu le dau viaţa veşnică.” „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” „După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” (Ioan 10:15, 28; 5:26, 21)

În slujba de Mijlocitor sunt cuprinse multe foloase, căci Dumnezeu a instituit-o cu scopul de a înzestra cu binecuvântări biserica. Pavel cuprinde aceste binecuvântări pe scurt în patru termeni generali, atunci când spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1. Cor. 1:30) El este făcut pentru noi înțelepciune: 1. Pentru că El este conținutul și obiectul înțelepciunii pe care o avem. „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2:2, 1:23, 24). 2. Pentru că El este cauza înțelepciunii noastre, și aceasta sub trei aspecte: aducând-o din sânul Tatălui  ̶  instituind și ocrotind lucrarea cuvântului, prin care ne învață despre voia Tatălui și despre slujba Lui de Mijlocitor; iar apoi, în final, lucrând în mod eficient în inimile aleșilor astfel încât aceștia consimt cu învățătura primită și sunt înnoiți după chipul lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, Hristos este înțelepciunea noastră, pentru că este obiectul, autorul și intermediarul. El este neprihănirea noastră, adică Cel care ne îndreptățește. Neprihănirea noastră este în El, ca subiect, iar El însuși ne oferă lucrul acesta prin meritul și lucrarea Sa. Este sfințirea noastră, adică, Cel care ne sfințește, fiindcă ne regenerează și ne sfințește prin Duhul Sfânt. Este răscumpărarea noastră, adică răscumpărătorul, pentru că El ne eliberează: căci cuvântul care aici este tradus prin "răscumpărare", nu denotă numai prețul plătit, ci și rezultatul și desăvârșirea răscumpărării noastre.

IV. CE FEL DE MIJLOCIOR AR TREBUI SĂ FIE?

Este mai înțelept ca această întrebare să fie legată de cea precedentă. De vreme ce este evident că trebuie realizată satisfacerea mâniei lui Dumnezeu   ̶  trebuie să fie realizată prin altcineva, prin ispășirea adusă de Mijlocitor, care deja a fost descris - , trebuie acum să punem întrebarea: Ce fel de Mijlocitor este El?

Mijlocitorul nostru trebuie să fie om  ̶  om adevărat, având o natură derivată din omenire, pe care să o păstreze pentru totdeauna  ̶ , un om cu totul desăvârșit, și Dumnezeu adevărat. Pe scurt, trebuie să fie o persoană care are ambele naturi, umană și divină, în unitatea persoanei Sale, pentru a fi cu adevărat un intermediar și mijlocitor între Dumnezeu și oameni.

Dovezile referitoare la persoana Mijlocitorului provin din slujba Lui, căci era necesar să fie și să aibă tot ceea ce cuprindea slujba Lui. Aceste dovezi au fost deja prezentate și explicate în expunerea întrebărilor 15, 16 și 17 din Catehism, pe care le aducem în atenția cititorului.

V. CINE ESTE ACEST MIJLOCITOR, CARE ÎNTR-O SINGURĂ PERSOANĂ ESTE ATÂT DUMNEZEU, CÂT ȘI OM?

Până acum s-a vorbit despre Mijlocitor ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum am arătat în întrebarea optsprezece din Catehism. Conținutul și esența a ceea ce trebuie să credem cu privire la acest subiect este faptul că Scripturile atribuie următoarele trei lucruri lui Hristos și numai Lui:

În primul rând, faptul că El este Dumnezeu. „Cuvântul era Dumnezeu.” „Toate lucrurile au fost făcute prin El”, „Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” „Dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.” „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.” (Ioan 1:1, 3, Fapte 20:28, Rom. 1:4, 1 Ioan 5:7) La aceste afirmații ale Scripturii, le putem adăuga pe acelea care vorbesc despre faptul că lui Hristos îi se cuvine închinarea divină, invocarea, auzirea rugăciunii și astfel de acțiuni care îi sunt specifice doar lui Dumnezeu. Acele pasaje care îi atribuie lui Hristos numele de Iehova, sunt, de asemenea, relevante. (Ier. 23:6, Zah. 2:10, Mal. 3:1) Totodată, se poate spune același lucru despre acele afirmații ale Scripturii care vorbesc despre Iehova în Vechiul Testament şi se referă la Hristos. (Is. 9:6, Ioan 12:40 etc)

2. Faptul că El este om adevărat. Umanitatea lui Hristos este dovedită de acele afirmații ale Scripturii care spun că a fost om, Fiul omului, Fiul lui David, fiul lui Avraam etc (1 Tim. 2:5, Mat. 1:1, 9:6, 16:13). De asemenea, cei care declară că a fost născut din Sămânța lui David în ce privește trupul, că a avut un trup uman și că a venit în trup. (Rom. 1:3, Col. 1:22, 1 Ioan 4:2) Același lucru este dovedit de acele pasaje care îi atribuie lui Hristos lucruri care sunt specifice oamenilor, precum: a crește, a mânca, a bea, a nu ști, a fi obosit, a se odihni, a fi circumcis, a fi botezat, a plânge, a se bucura etc.

3. Faptul că aceste două naturi formează în Hristos o singură persoană. Se au în vedere acele afirmații ale Scripturii care atribuie, prin comunicarea proprietăților, persoanei lui Hristos, acele lucruri specifice divinității sau naturii umane. „Cuvântul S-a făcut trup.” „Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.” „Înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” „Eu sunt cu voi în toate zilele.” „Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul (...)prin care a făcut şi veacurile.” „Isus Hristos a venit în trup.” „Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.” „Dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (Ioan 1:14, Ev. 2:14, Ioan 8:58, Mat. 28:20, Ev. 1:1-2, 1 Ioan 4:3, Rom. 9:5, 1 Cor. 2:8)

VI. POT FI MAI MULTI MIJLOCITORI?

Nu este decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu și om. Motivul este acela că nimeni, în afară de Fiul lui Dumnezeu nu poate îndeplini slujba de Mijlocitor; și cum nu este decât un singur Fiu al lui Dumnezeu, nu poate fi decât un singur Mijlocitor.

Obiecția 1. Dar și sfinții mijlocesc pentru noi. Prin urmare și ei sunt mijlocitori.

Răspuns. Este o mare diferență între mijlocirea lui Hristos și cea a sfinților care trăiesc în lume și se roagă atât pentru ei înșiși, cât și pentru alții, chiar pentru dușmani și cei care îi persecută. Căci sfinții se bazează pe meritele lui Hristos pentru ca rugile lor să fie de folos, în timp ce Hristos nu se bazează decât pe meritele Sale. Mai mult decât atât, doar Hristos s-a oferit pe Sine ca garanție și plată, sfințindu-se pentru noi, adică înfățișându-se în locul nostru înaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu, lucru care nu se poate spune despre sfinți.
 

Obiecția 2. Acolo unde sunt mai mult mijloace, trebuie să fie mai mult decât un singur Mijlocitor. Există mai multe mijloace de mântuire, așadar, există mai mulți mijlocitori, nu doar unul. 

Răspuns. Noi negăm judecata majoră; deoarece mijloacele și Mijlocitorul mântuirii nu sunt unul și același lucru.

DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU

A fost arătat faptul că Mijlocitorul este cineva care împacă părți aflate în conflict, precum Dumnezeu și oamenii. Această împăcare este numită în Scripturi, Legământ, care face referire, în mod special, la Mijlocitor, în măsura în care fiecare mijlocitor este mijlocitorul unui legământ și reconciliatorul a două părți conflictuale. Astfel, doctrina Legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu omul, este strâns legată de doctrina despre Mijlocitor. Principalele întrebări care ne atrag atenția în abordarea acestui subiect sunt următoarele:

I. Ce este acest legământ?

II. Era posibil fără un mijlocitor?

III. Există un singur mijlocitor sau mai mulți?

IV. Sub ce aspect coincid vechiul și noul legământ și sub ce aspect diferă?

I. CE ESTE ACEST LEGAMANT?

În general, legământul reprezintă un acord mutual sau o învoială între două părți, în care o parte promite celeilalte să facă ceva în anumite condiții, oferind sau primind ceva. Este însoțit de anumite semne exterioare și simboluri cu scopul ratificării solemne a contractului în care s-a intrat și pentru a-l confirma, pentru ca angajamentul să poată rămâne neschimbat. Din această definiție generală este ușor de dedus ce este Legământul despre care se vorbește aici, pe care îl putem defini ca fiind o promisiune mutuală între Dumnezeu și oameni, în care Dumnezeu îi asigură pe oameni că se va îndura de ei, le va ierta păcatele, le va da o nouă neprihănire, Duhul Sfânt și viața veșnică prin și de dragul Fiului Său, Mijlocitorul nostru. Iar, pe de altă parte, oamenii Îi promit lui Dumnezeu faptul că se vor pocăi și vor crede, sau că vor primi cu o credință adevărată acest mare folos pe care îi oferă Dumnezeu și vor aduce o ascultare plăcută înaintea Lui. Acest angajament reciproc între Dumnezeu și om este confirmat de acele semne exterioare pe care noi le numim sacramente, care sunt simboluri sfinte, ce ne declară și pecetluiesc asupra noastră bunăvoința lui Dumnezeu, recunoștința și ascultarea noastră.

Testamentul reprezintă ultima dorință a unui testator, în care acesta mărturisește cum dorește să fie folosite bunurile și posesiunile sale. În Scripturi, termenii de Legământ și Testament sunt folosiți în același sens, cu scopul de a explica mai deplin și clar ideea acestui Legământ cu Dumnezeu; căci ambele se referă și exprimă împăcarea noastră cu Dumnezeu sau înțelegerea dintre Dumnezeu și oameni. Această înțelegere sau împăcare se numește Legământ, deoarece Dumnezeu ne promite anumite binecuvântări și ne cere în schimb ascultare, întrebuințând, de asemenea, anumite ceremonii solemne pentru confirmarea acestora.

Este numit Testament pentru că împăcarea a fost făcută prin interpunerea morții lui Hristos, testatorul, pentru a fi ratificat sau pentru că Hristos a dobândit această împăcare si ne-a oferit-o prin moartea Lui, așa cum părinții, la moartea lor, își lasă posesiunile copiilor lor. Acest motiv este adus de apostolul Pavel, în Epistola Sa către Evrei, unde spune: „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită. În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.” (Ev. 9:15, 16, 17). Atât timp cât autorul testamentului trăiește are dreptul să îl modifice, să-l refacă sau să adauge orice dorește. Cuvântul evreiesc "berith", înseamnă doar legământ, nu testament, în timp ce cuvântul grecesc folosit în epistola către Evrei semnifică atât legământ, cât și testament, de unde se deduce (așa cum presupun unii) că epistola nu a fost scrisă în limba ebraică, ci în greacă.

Obiecție. Un testament este făcut la moartea autorului său, dar Dumnezeu nu poate muri. Așadar, testamentul Său nu este ratificat sau, mai bine zis, această împăcare nu poate fi numită testament. 

Răspuns. Negăm judecata minoră, deoarece se spune că Dumnezeu Și-a răscumpărat biserica prin propriul sânge. În consecință, trebuie să fi murit, iar asta în natura Sa umană, conform mărturiei apostolului Petru, care vorbește despre Hristos, autorul testamentului, care a fost atât Dumnezeu, cât și om, ce a fost condamnat la moarte în trupul Său. (1 Pet. 3:18)

II. CUM PUTEA FI FĂCUT ACEST LEGĂMÂNT ÎNTRE DUMNEZEU ȘI OM?

Acest legământ nu putea fi făcut decât printr-un Mijlocitor, fiindcă noi, fiind una din părți, nu putem să ne achităm înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, în așa fel încât să dobândim bunăvoința Lui. Apoi Dumnezeu, fiind cealaltă parte, nu putea, pe baza dreptății Sale să ne primească în harul Său fără o plată suficientă. Noi eram dușmani ai lui Dumnezeu și astfel nu exista nici o cale prin care să fim primiți înaintea Lui, decât prin mijlocirea Lui Hristos, Mijlocitorul, așa cum s-a demonstrat prin remarcile pe care le-am făcut la întrebarea  ̶ De ce era nevoie de un Mijlocitor? Putem ajunge așadar la concluzia că această împăcare era posibilă doar prin achitarea și moartea lui Hristos, Mijlocitorul.

III. ESTE ACEST LEGĂMÂNT UNUL SINGUR SAU MAI MULTE?

Acest legământ este unul în esență, dar de două feluri în ce privește circumstanțele; sau este unul în ce privește condițiile generale pe baza cărora Dumnezeu participă într-un angajament cu noi și noi cu El și de două feluri în ce privește condițiile care sunt mai puțin generale sau, așa cum spun unii, în ce privește modul de administrare al lui.

Legământul este una în esență. 1. Pentru că nu este decât un singur Dumnezeu, un singur Mijlocitor între Dumnezeu și om, Iisus Hristos, o singură cale de împăcare, o singură credință și o singură cale de mântuire pentru toți cei care sunt și au fost mântuiți. O întrebare îndelung dezbătută este dacă vechii părinții erau mântuiți într-un alt mod decât suntem noi mântuiți astăzi, întrebare ce, dacă nu este explicată corect, aruncă multă confuzie și întuneric asupra Evangheliei. Pasajele următoare din Scriptură ne învață ce trebuie să credem despre acest subiect:

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!.” „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii.” „Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat etc.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” „nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia etc.” „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; prin asta dorește să spună că: Eu sunt calea prin care chiar și Adam a primit mântuire. „Mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut etc.” „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ev. 13:8, Ef. 1:22, 4:16, Ioan 1:18, Fapte 4:12, Mat. 11:27, Ioan 14:6, Luca 10:24, Ioan 8:56). Așadar, toți aceia care au fost mântuiți, cei care se aflau sub lege și, de asemenea, cei care se aflau sub Evanghelie, aveau legătură cu Hristos, care este singurul Mijlocitor, prin care erau împăcați cu Dumnezeu și mântuiți. Prin urmare, nu este decât un singur legământ.

2. Nu este decât un singur legământ, deoarece principalele condiții, care sunt numite esența legământului, sunt aceleași înainte și de la întruparea lui Hristos; căci în fiecare testament Dumnezeu le promite acelora care se pocăiesc și cred, iertarea păcatelor; în timp ce oamenii promit, pe de altă parte, să creadă în Dumnezeu și să se pocăiască de păcatele lor.

Se spune însă că sunt două legăminte, cel vechi și cel nou, în ce privește circumstanțele și condițiile mai puțin generale care constituie forma sau modalitatea de administrare și care contribuie la condițiile principale, pentru ca cei credincioși, cu ajutorul lor, să le dobândească pe cele generale.

IV. SUB CE ASPECT COINCID VECHIUL ȘI NOUL LEGĂMÂNT ȘI SUB CE ASPECT DIFERĂ?

De vreme ce nu este decât un singur legământ, iar Scripturile par să vorbească despre două legăminte, trebuie să vedem în ce privințe legământul vechi și cel nou corespund și în care se deosebesc.

Acestea corespund: 1. Prin faptul că-L au pe Dumnezeu ca autor și pe Hristos ca Mijlocitor. Unii susțin însă că Moise era Mijlocitorul vechiului legământ. La aceasta răspundem: că El era Mijlocitor doar ca prefigurare a lui Hristos, care era, chiar și în acea vreme, deja Mijlocitor, dar care acum este singurul Mijlocitor fără altă prefigurare, căci odată ce Hristos s-a întrupat, nu mai este ascuns în alte chipuri.

2. Prin promisiunea harului privitoare la iertarea păcatelor și viața veșnică oferită gratuit celor care cred în Hristos și de dragul lui Hristos, promisiune care aparținea atât celor care au trăit sub vechiul legământ, cât și nouă; deși acum este transmisă mai clar, căci Dumnezeu promite același har tuturor care cred în Mijlocitor. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul.” „Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” „credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.” (Gen. 3:15, 17:7, Ioan 3:36, Fapte 15:11) Vorbim aici despre promisiunea harului în general, și nu în mod specific - despre circumstanțele harului.

3. Prin condiția care ne are în vedere pe noi. În fiecare legământ, Dumnezeu le cere oamenilor credință și ascultare. „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Geneza 17:1, Marcu 1:15). Noul legământ, așadar, coincide cu cel vechi privitor la principalele condiții care au în vedere pe Dumnezeu și omul.

Cele două legăminte se deosebesc: 1. Prin promisiunea binecuvântărilor temporale. Vechiul legământ a avut multe promisiuni aparte în ce privește binecuvântările cu caracter temporal, precum promisiunea țării Canaanului, care urma să fie dată bisericii ‒ forma închinării ceremoniale și organizării statale mozaice, care trebuiau menținute în țară până în vremea lui Mesia ‒ nașterea lui Mesia din acel popor etc. Dar noul legământ nu are astfel de promisiuni speciale care cuprind binecuvântări temporale, ci doar promisiuni generale, pentru că Dumnezeu își va păzi biserica până la sfârșit și îi va asigura întotdeauna un loc de odihnă.

2. Prin circumstanțele promisiunii harului. În vechiul legământ, credincioșii erau primiți înaintea lui Dumnezeu, pe baza lui Mesia care urma să vină și a jertfei pe care o va aduce; în cel nou, aceiași binecuvântare este obținută datorită lui Mesia care deja a venit și pentru jertfa care deja a fost adusă în locul nostru.

3. Prin ritualurile sau simbolurile care sunt adăugate promisiunii harului. În vechiul legământ sacramentele erau multe și dureroase, precum: circumcizia, Paștele, prinosurile și jertfele. În cel nou, nu sunt decât două sacramente: Botezul și Cina Domnului ‒ ambele sunt simple și pline de semnificație.

4. Prin claritate. Vechiul legământ avea chipuri și umbre ale lucrurilor viitoare. Totul era simbolic, preoții, jertfele etc. În consecință, totul era mai neclar și mai greu de înțeles. În noul legământ, avem de-a face cu o împlinire a acestor chipuri, astfel încât totul este mai clar și mai ușor de înțeles, atât în ce privește sacramentele, cât și doctrina care este descoperită.

5. Prin darurile pe care le oferă. În cel vechi, revărsarea Duhului Sfânt era redusă și limitată; în cel nou, este largă și deplină. „Voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.” „Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult etc.” „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” (Ier. 31:31, 2 Cor. 3:5, Ioel 2:28)

6. Prin durată. Vechiul trebuia să se păstreze până la venirea lui Mesia, însă cel nou pentru totdeauna. „Voi încheia cu ei un legământ veşnic.” (Ier. 32:40)

7. Prin datoria impusă. Vechiul legământ îi obliga pe oameni să împlinească toată legea: cea morală, ceremonială și judiciară; cel nou ne obligă doar la împlinirea celei morală și la folosirea sacramentelor lui Hristos.

8. Prin măsura în care se aplică. În vechiul legământ, biserica era limitată la poporul iudeu, la care trebuiau să se alăture toți cei care erau mântuiți. În cel nou, biserica este instituită printre toate popoarele și deschisă tuturor care cred, de orice naționalitate, rang, situație sau limbă.

Remarcă. Termenii de Vechiul Testament sau legământ, sunt adesea folosiți în Scriptură ca figură de stil - sinecdoca, în care partea este folosită pentru descrierea întregului -, pentru lege. Căci în Vechiul Legământ, legea era impusă mult mai viguros si cuprindea multe părți. Evanghelia era, de asemenea, mult mai neclară. Pe de altă parte, Noul Testament sau legământ, definește Evanghelia, deoarece în legământul nou o mare parte din lege este abrogată, iar aici Evanghelia este descoperită mai clar.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.