Despre pacat (I)

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebările discutate de obicei referitor la păcat sunt următoarele: 

I. De unde reiese că păcatul este în lume și, de asemenea, în noi? 

II. Ce este păcatul?

III. Câte tipuri de păcat există? 

IV. Care este originea păcatului sau cauzele lui? 

V. Care sunt efectele păcatului?

I. DE UNDE REIESE CĂ PĂCATUL ESTE ÎN LUME ȘI, DE ASEMENEA, ÎN NOI?

Există diverse argumente care dovedesc faptul că păcatul se află în lume și în noi. În primul rând, Dumnezeu declară că toți suntem vinovați de păcat, trebuie să credem în mod special această afirmație căci Dumnezeu cunoaște inima și este martor la toate acțiunile noastre. (Gen. 6:5, 18, 21. Ier. 17:9, Rom 1:21, 3:10, 7:18, Ps. 14 și 53, Isaia 59). 

În al doilea rând, legea lui Dumnezeu identifică păcatul, așa cum am arătat deja în expunerea întrebării trei și cinci din Catehism, unde am făcut referire la ceea ce declară Legea lui Dumnezeu: „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”, „Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege”, „Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala”, „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Rom. 3:20, 4:15, 5:20, 7:7). 

În al treilea rând, conștiința ne convinge și ne condamnă de păcat, căci Dumnezeu, separat de legea scrisă, a lăsat în noi anumite principii generale ale legii naturale, suficiente pentru ne condamna: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” „Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.” (Rom. 1:19, 2:13-14). 

În al patrulea rând, pedepsele și moartea la care sunt supuși toți oamenii; cimitirele noastre și locurile de execuție sunt adevărate predici despre diavol și păcat, căci Dumnezeu fiind drept niciodată nu aplică o pedeapsă vreunei creaturi decât dacă a păcătuit, conform la ceea ce spune Scriptura: „prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”, „plata păcatului este moartea”, „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!” (Rom. 5:12, 6:23, Deut. 27:26).
Beneficiul acestei întrebări este: 

1. Ca noi să avem un prilej de umilire și pocăință constantă. 

2. Pentru ca să ne întoarcem și să nu fim prinși în capcana anabaptiștilor și a libertinilor, care neagă că au păcat, în contradicție cu afirmația precisă a cuvântului lui Dumnezeu, care afirmă că: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (Ioan 1:8). Și totodată în contradicție cu experiența; căci chiar ei înșiși fac adesea multe lucruri pe care Dumnezeu în legea Lui le numește păcate, dar despre care spun, deși în mod fals, că sunt lucrarea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, și ei trăiesc în nenorocire, fiind supuși bolii și morții, nu cu mai puțin decât alții, căci dacă nu sunt păcătoși, atunci lucrurile se petrec tocmai contrar regulii și a legii; acolo unde nu este păcat, nu este nici moarte.î

Se mai poate pune întrebarea dacă nu dobândim, de asemenea, cunoștința păcatului din Evanghelie, din moment ce aceasta ne declară păcătoși, prin îndemnul de a căuta neprihănirea nu în noi înșine, ci în afara noastră, în Hristos. La aceasta răspundem că într-adevăr Evanghelia ne declară păcătoși, dar nu în mod specific așa cum o face legea; nici nu ne învață deschis ce și cât de complex este păcatul, care este meritul păcatului etc, ceea ce este lucrarea specifică a legii; însă face lucrul acesta în general prin a presupune ceea ce afirmă legea la fel cum o știință inferioară asumă anumite principii luate dintr-o alta mai presus de ea. După ce legea ne-a convins că suntem păcătoși, 
Evanghelia preia acest principiu ca ceva dat și conchide că de vreme ce suntem păcătoși în noi înșine, trebuie, prin urmare, să căutăm neprihănirea în afara noastră, în Hristos, dacă vrem să fim mântuiți.

Așadar, din aceste cinci considerații, putem concluziona că suntem cu toții păcătoși înaintea lui Dumnezeu: din mărturia lui Dumnezeu din legea lui Dumnezeu în special, din Evanghelie în genera,l din mărturia conștiinței și din diversele pedepse pe care Dumnezeu, fiind drept, nu le-ar fi adus peste noi, dacă nu am fi păcătuit.

II. CE ESTE PĂCATUL?

Păcatul este încălcarea legii sau orice i se opune acesteia, fie că este vorba despre lipsa de neprihănire (defectus), fie despre o înclinație sau o acțiune contrară cu legea divină, fiind astfel o ofensă la adresa lui Dumnezeu și supunând creația Lui la mânia veșnică, până când nu este obținută iertarea pe baza lucrării Fiului lui Dumnezeu, Mijlocitorul nostru. 

Natura generală a păcatului constă în lipsa de neprihănire, o înclinație sau o acțiune care nu este în concordanță cu legea lui Dumnezeu. Mai clar, se poate spune că lipsa de neprihănire reprezintă această natură generală a păcatului, în timp ce înclinațiile și faptele sunt mai degrabă conținutul păcatului. Diferența sau caracterul formal al păcatului, este opoziția față de lege, este ceea ce apostolul Ioan numește fărădelege. Proprietatea, care este atașată în mod necesar de păcat, este vinovăția păcătosului, este pedeapsa imensă, temporală și veșnică, conform ordinii dreptății divine. 

Așadar, păcatul este de obicei definit ca având două forme, o natură dublă, despre care se poate spune că se compune din: opoziție față de lege și vinovăție sau poate fi privit ca incluzând două aspecte: primul fiind opoziția față de lege și cea dea doua pedeapsa. Se poate vorbi despre păcat accidental doar dacă este dobândită iertarea, căci nu este în concordanță cu natura păcatului, ci printr-un accident, ca cei care cred în Hristos să nu fie pedepsiți cu moartea veșnică, pentru că păcatul nu le este imputat lor, ci iertat de dragul lui Hristos.

Această lipsă de neprihănire în care constă păcatul include: în ce privește mintea, ignoranță și îndoială față de Dumnezeu și de voia Lui, iar în ce privește inima, include lipsa dragostei față de Dumnezeu și aproapele nostru, o lipsă a desfătării în Dumnezeu, a unei dorințe arzătoare și a scopului de a asculta de toate poruncile Sale, împreună cu omiterea acelor fapte pe care Dumnezeu le cere de la noi. 

Înclinațiile rele ale omului constă într-o încăpățânare a inimii și ostilitate în a se supune față de legea lui Dumnezeu, o judecată a minții, în ce privește acțiunile corecte și cele incorecte, împreună cu depravarea și predispoziția firii de a face acele lucruri pe care Dumnezeu le interzice, acel rău care se numește poftă.

Poate fi dovedit că această lipsă de neprihănire și că aceste înclinațiile stricate ale omului sunt păcate și sunt condamnate de Dumnezeu: în primul rând, din legea lui Dumnezeu, care condamnă în mod vădit toate aceste lucruri atunci când spune: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face” și „Să nu pofteşti” (Deut. 27:26, Ex. 20:17). Legea pretinde omului, de asemenea, binefacerile și fapte precum înțelepciunea desăvârșită și dragostea de Dumnezeu și de aproape, spunând: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta etc”, „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat etc”, „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Deut. 6:5, Ioan 17:3, Ex. 20:3). 

În al doilea rând, același lucru este dovedit prin multe mărturii ale Scripturii care condamnă și vorbesc despre aceste rele ca fiind păcate, așa cum scrie: „răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”, „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”, „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu pofteşti»” (Gen. 6:8, Ier. 17:9, Rom. 7:7). Vezi și: Ioan 3:5, 1 Cor. 2:14, 15:28. 

În al treilea rând, prin pedeapsa și moartea copilașilor, care deși nu fac nici bine, nici rău și păcatul lor nu se compară cu cel al lui Adam, totuși ei au păcat, datorită căruia moartea domnește și în ei. Aceasta este ignoranța și aversiunea față de Dumnezeu despre care am vorbit deja.

Obiecția 1. Ceea ce nu voim și ceea ce nu putem evita, nu este păcat. Noi nu dorim această lipsă de neprihănire, nici nu putem preveni ca înclinațiile noastre să fie tulburate. Așadar, acestea nu sunt păcate. 

Răspuns. Judecata majoră este adevărată în cazul curții civile, dar nu și în cazul dreptății lui Dumnezeu, înaintea căruia orice este în opoziție cu legea Lui, fie că poate fi evitat sau nu, este păcat și astfel merită pedeapsa. Scripturile învață foarte clar aceste două lucruri, faptul că înțelepciunea cărnii nu se poate supune legii lui Dumnezeu și că toți cei care nu i se supun sunt expuși blestemului legii.

Obiecția 2. Natura este bună. Înclinațiile și dorințele noastre sunt naturale. Prin urmare si acestea sunt bune. 

Răspuns. Într-adevăr natura este bună, dacă o privim ca venind din mâinile lui Dumnezeu și înainte de a deveni stricată de păcat, căci toate lucrurile făcute de Dumnezeu, au fost declarate bune (Gen. 1:31). Chiar și acum natura în esența ei este bună pentru că a fost creată de Dumnezeu, dar nu și în ce privește calitățile sale și coruperea ei.

Obiecția 3. Pedepsele nu sunt păcate. Înclinațiile stricate și lipsa de neprihănire sunt pedepsele date primului om. Prin urmare, nu sunt păcate.

Răspuns. Judecata majoră este adevărată în cazul curții civile, dar nu și în cazul dreptății lui Dumnezeu, care adesea pedepsește păcatul cu un alt păcat, așa cum apostolul Pavel arată foarte clar în Rom. 1:27, 2 Tes. 4:11. Dumnezeu are putere, de asemenea, să-Și lipsească creaturile de Duhul Său, putere pe care nu o are niciuna dintre făpturile Sale.

III. CÂTE TIPURI DE PĂCAT EXISTĂ?

Există cinci diviziuni principale ale păcatului. Prima cuprinde păcatul originar și păcatul actual. Despre această distincția suntem învățați în Rom. 5:14, 7:20, 9:11.

Păcatul originar
Păcatul originar este vina pe care o are întreaga omenire și este datorată căderii primilor noștri părinți. Acesta este caracterizat de o minte căreia îi lipsește cunoașterea lui Dumnezeu și a voii Sale, o inimă și o voință care nu sunt înclinate înspre a asculta de Dumnezeu, în locul cărora există o înclinație față de lucrurile pe care legea lui Dumnezeu le interzice. O aversiune față de acele lucruri poruncite, rezultată în urma căderii primilor noștri părinți, Adam și Eva, de aici răspândindu-se asupra întregii posterități, stricându-ne astfel întreaga natură, așa încât toți, pe baza acestei depravări, suntem supuși mâniei veșnice a lui Dumnezeu, neputând să facem nimic care să-I fie plăcut, decât dacă este dobândită iertarea prin Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitorul nostru și dacă Duhul Sfânt ne reînnoiește firea. 

Despre acest fel de păcat este scris: „moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam”, „sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Rom. 5:14, Ps. 51:5). Așadar, păcatul originar cuprinde aceste două lucruri: expunere la condamnarea veșnică pe baza căderii primilor noștri părinți și depravarea întregii noastre naturi de la cădere. Pavel le include pe amândouă atunci când spune: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). Același lucru este exprimat, deși puțin neclar, în definiția comună a păcatului originar care îi este atribuită în general lui Anselm: „Păcatul originar este o lipsă de neprihănire care ar trebui să fie în noi”. 

Neprihănirea originară nu a fost doar o conformare a naturii noastre cu legea lui Dumnezeu, ci includea, de asemenea, acceptarea și aprobarea divină. În locul acestei conformări cu legea divină, acum noi suntem depravați; iar în locul acestei aprobări, avem mânia lui Dumnezeu, care a fost o urmare a căderii. Același lucru este valabil și în cazul definiției lui Hugo: „Păcatul originar este ceea ce moștenim de la nașterea noastră, cuprinzând ignoranța în înțelegere și concupiscența în trup”.

Contrar acestei doctrine a păcatului originar, pelagienii odinioară au crezut și au învățat, așa cum fac și astăzi anabaptiști, că păcatul originar nu există, că posteritatea nu este vinovată datorită căderii primilor noștri părinți și că păcatul nu provine de la ei prin propagare, ci că fiecare păcătuiește și devine vinovat prin imitarea exemplelor negative ale altora. Augustin i-a combătut pe acesti pelagieni în multe din cărțile sale. Sunt alții, care admit faptul că noi suntem cu toții vinovați datorită căderii primilor noștri părinți, dar neagă faptul că suntem născuți într-o depravare care să merite condamnarea; căci lipsa de neprihănire și predilecția înspre păcat pe care le avem cu toții prin natura noastră, susțin ei, nu pot fi considerate păcate.

Trebuie să afirmăm și să susținem, contrar tuturor acestor eretici, aceste patru adevăruri: 

1. Că întreaga omenire este supusă mâniei veșnice a lui Dumnezeu pe baza neascultării primilor noștri părinți, Adam și Eva. 

2. Că și noi, chiar din momentul nașterii noastre, suntem lipsiți de neprihănire și avem înclinații contrare legii lui Dumnezeu. 

3. Că această lipsă de neprihănire și înclinațiile cu care suntem născuți sunt păcate și merită mânia veșnică a lui Dumnezeu. 

4. Că aceste rele provin și le dobândim, nu doar prin imitare, ci și prin propagarea naturii noastre stricate pe care o avem cu toții, exceptându-L pe Hristos, moștenită de la părinții noștri.

Prima, a doua și a treia judecată au fost deja suficient demonstrate; a patra este dovedită:

În primul rând, de mărturia Scripturii. „Eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, „printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii”, „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi”, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?”, „sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”, „dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ef. 2:3, Rom. 5:6, 19, Iov 14:4, Ps. 51:7, Ioan 3:5).

În al doilea rând, copilașii mor și trebuie botezați, așadar, ei trebuie să aibă păcat. Ei nu pot păcătui prin imitare. Prin urmare, ce rămâne este că trebuie să se fi născut în el, conform la ceea ce este scris: „din naştere ai fost numit răzvrătit”, „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” (Is. 48:8, Gen. 8:21). Ambrozie a spus: „Cine este drept înaintea lui Dumnezeu, când nici măcar un copil de o zi nu poate fi fără păcat?”

În al treilea rând, tot ceea ce este născut are natura ființei din care provine în ce privește esența și însușirile neesențiale ale speciilor corespunzătoare. Iar noi toți suntem născuți din părinți păcătoși și corupți; astfel cu toții, prin nașterea noastră, moștenim sau devenim părtași ai corupției și vinei lor.

În al patrulea rând, prin moartea lui Hristos, care este cel de-al doilea Adam, obținem un har îndoit: justificarea și regenerarea. Așadar, prin asta se înțelege că noi toți trebuie să fi moștenit de la primul Adam răul îndoit al vinei și stricăciunea firii, altfel nu ar fi fost nici o nevoie pentru har îndoit și un remediu.

Obiecția 1. Dacă păcatul originar este transmis de la părinți la urmași, acest lucru trebuie să aibă loc fie prin trup, fie prin suflet. Nu se poate să fie prin trup că este lipsit de rațiune. Nici prin suflet, deoarece acesta nu se transmite, nu este derivat din sufletul părintelui, din moment ce are o esență spirituală, invizibilă, nici nu este creat corupt, de vreme ce Dumnezeu nu este autorul păcatului. Așadar, cu siguranță că păcatul originar nu este transmis prin natură. 

Răspuns. Noi respingem judecata minoră; deoarece sufletul, deși a fost creat curat și sfânt de Dumnezeu, poate totuși să fie contaminat de corupția trupului în care este îmbinat, deși este lipsit de rațiune. Nici nu este absurd a spune că structura coruptă a trupului, cu înclinația lui înspre rău, este o unealtă nepotrivită pentru acțiunile bune ale sufletului și că sufletul, nefiind așezat în neprihănire, se poate strica și astfel să-și piardă integritatea, odată ce este unit cu trupul. Noi negăm, de asemenea, inferența silogismului de mai sus, pentru motivul că părțile care sunt enumerate în prima judecată nu sunt exprimate în mod corespunzător. Păcatul originar nu este transmis prin trup, nici prin suflet, ci prin fărădelegea primilor noștri părinți; iar din această pricină, deși Dumnezeu este Cel care creează sufletul, în același timp îl lipsește de neprihănirea inițială și de celelalte daruri asemănătoare date primilor noștri părinți împreună cu condiția ca aceștia să le transmită sau să le piardă pentru posteritate, dacă ei înșiși le păstrează sau le pierd. Dumnezeu prin acest act, nu este nedrept sau cauza păcatului; căci această lipsă de neprihănire în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, care o lasă pe baza neascultării primilor noștri părinți, nu este păcat, ci o judecată dreaptă; deși, în ceea ce-i privește pe primii noștri părinți, care au adus-o asupra lor și a posterității, este un păcat. Falsitatea argumentului de mai sus va deveni mai clară dacă enunțăm mai amplu judecata majoră: păcatul originar este transmis posterității fie prin trup, fie prin suflet sau prin nelegiuirea primilor noștri părinți și cusurul acestei lipse de neprihănire. Căci așa cum păcatul originar a ajuns să existe în primii noștri părinți pe baza nelegiuirii lor, tot așa este transmis posterității pe baza aceluiași păcat. Subiectul acesta, pe care învățații l-au disputat cu căldură, nu este unul simplu sau neimportant, anume dacă sufletul este transmis de la părinți prin naștere și dacă se murdărește prin unirea lui cu trupul; ci se referă la acea poartă deschisă prin care năvălește păcatul originar violent și ne contaminează natura, așa cum mărturisește Pavel când spune: „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Rom. 5:19).

Față de lucrul acesta se obiectează: lipsa neprihănirii inițiale este păcat. Dumnezeu a lăsat-o prin crearea în noi a unui suflet care nu are acele daruri pe care i le-ar fi dat lui Adam dacă nu ar fi păcătuit. Prin urmare, El este autorul păcatului. 

Răspuns: În judecata minoră există o eroare logică de accident. Această lipsă de neprihănire este păcat în ceea ce îl privește pe Adam și pe noi, din moment ce din cauza greșelii lui și a noastre am făcut-o să se abată asupra noastră. Lipsa de neprihănire și de ascultare față de Dumnezeu, sunt incompatibile cu legea și sunt păcat. Dar în ce-L privește pe Dumnezeu, este o pedeapsă cât se poate de dreaptă a neascultării; pedeapsă care este în armonie cu natura și cu legea lui Dumnezeu.

Mai departe se obiectează: Dumnezeu putea să nu pedepsească fărădelegea lui Adam cu o pedeapsă despre care știa că va duce la distrugerea întregii naturi a omului. 

Răspuns: Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută, chiar dacă ar pieri întreaga lume. Mai mult decât atât, era de datoria Lui să răzbune în acest fel îndărătnicia omului, având în vedere dreptatea și corectitudinea Lui extraordinară. O ofensă comisă împotriva binelui suprem, merită pedeapsa cea mai drastică, care constă în distrugerea veșnică a creaturii; căci Dumnezeu a spus: „vei muri negreșit”. Așadar, doar milei Lui se datorează salvarea cuiva din această nenorocire generală și mântuirea prin Hristos.

Obiecția 2: Este ceva natural ca noi să dorim anumite lucruri; așadar aceste dorințe nu sunt păcate. 

Răspuns. Dorințele care sunt direcționare înspre lucruri corecte și pe care Dumnezeu le-a hotărât și le-a trezit în noi, nu sunt păcate. Dar cele care sunt necumpătate și contrare legii, sunt păcate. Căci dorința în sine nu este un păcat, ci este bună, întrucât este ceva natural; dar dorința contrară legii este păcat.

Obiecția 3. În ceea ce-i privește pe sfinți, păcatul originar este înlăturat; așadar ei nu îl pot transmite urmașilor lor. 

Răspuns. Cei evlavioși sunt într-adevăr eliberați de păcatul originar, în ce privește vina, care le este iertată prin Hristos; dar în ce privește caracterul și esența lui formală și anume, ca rău care se opune legii lui Dumnezeu, rămâne. Apoi, chiar dacă cei cărora le este iertat păcatul sunt în același timp regenerați de Duhul Sfânt, totuși această reînnoire a naturii lor nu este desăvârșită în această viață; așadar ei transmit posterității natura păcătoasă pe care o au ei înșiși.

Acestui fapt i se aduce obiecția: părinții nu pot transmite posterității ceea ce ei înșiși nu posedă. Vina păcatului originar este luată de la toți părinții care au fost regenerați. Așadar, cel puțin această vină nu le poate fi transmisă. 

Răspuns: Facem o remarcă privitoare la judecata majoră: părinții nu le transmit copiilor ceea ce nu au prin natură; căci ei sunt eliberați de vina păcatului, nu prin natură, ci prin harul lui Hristos. Acesta este motivul pentru care ei nu transmit posterității, în mod natural, neprihănirea care le este atribuită prin har; ci ei transmit necurăția și condamnarea la care sunt, prin natura lor, supuși. Iar motivul pentru care ei transmit vina, nu neprihănirea, este acesta: copiii lor nu sunt născuți potrivit harului, ci potrivit naturii. Nici nu trebuie ca noi să ne gândim despre har și justificare ca fiind restrânse și transmise printr-o propagare trupească, ci prin alegerea complet liberă a lui Dumnezeu. Iacov și Esau sunt un exemplu. Augustin ilustrează aceasta prin două comparații pline de forță. Unul dintre ele este cel al grăunțelor de grâu, care, deși sunt sădite după ce au fost separate de tulpină, înveliș, mustăți și spic la treieriș, totuși răsar din nou din pământ, având toate aceste componente. Se întâmplă așa pentru că treieratul și curățarea nu sunt ceva natural pentru grăunțe, ci sunt lucrarea omului. Celălalt exemplu este cel al unui tată circumcis, care deși el nu are prepuț, totuși fiul său se naște avându-l; lucrul acesta se întâmplă pentru că circumcizia nu este făcută în mod natural tatălui, ci datorită legământului.

Obiecția 4. Dacă rădăcina pomului este sfântă, și ramurile sunt sfinte; așadar copii celor care sunt sfinți sunt ,de asemenea, sfinți și fără păcatul originar (Rom. 11:16). 

Răspuns. Este improprie folosirea unor termeni care au o semnificație ambiguă; căci sfințenia, așa cum este folosită aici, nu semnifică a fi fără păcat sau puritate a inimi, ci acea demnitate și privilegiul pe care îl au urmașii lui Avraam; fiindcă Dumnezeu, pe baza legământului pe care l-a făcut cu Avraam, a promis că va folosi în toate vremurile pe unii din sămânța lui pentru a-I face voia și că le va oferi adevărata sfințenie lăuntrică; de asemenea, pentru că au obținut un drept și un titlu în biserica Sa.

Obiecția 5. Dar copiii credincioșilor sunt sfinți, așa cum a spus Pavel în 1 Cor. 7:14. Așadar ei nu au păcatul originar. 

Răspuns. Aceasta este o concluzie incorectă, extrasă dintr-o denaturare a sensului figurii de stil folosită aici: căci atunci când se spune „sunt sfinți”, nu înseamnă că toți copiii credincioșilor sunt regenerați sau că obțin sfințenia prin propagare trupească; căci este scris, în Romani 9:11, 13, despre Iacov și Esau, că unul a fost iubit, iar celălalt a fost urât înainte de a fi născuți sau înainte de a fi făcut bine sau rău; ci înseamnă că urmașii celor evlavioși sunt sfinți în ce privește părtășia exterioară pe care o au cu biserica, faptul că sunt considerați cetățeni și membrii ai ei și incluși în numărul celor care sunt chemați și sfințiți, până când ajung la vârsta maturității și fac o mărturisire contrară prin lipsa de pietate și necredință, declarând astfel că și-au pierdut drepturile și privilegiile.

Obiecția 6. Dacă păcatul este transmis posterității prin naștere, atunci cei care vor trăi în ultima perioadă a istoriei omenirii vor trebui să poarte păcatele tuturor generațiilor anterioare, în timp ce oamenii care trăiesc înaintea lor vor fi purtat păcatele doar unei părți a strămoșilor lor; în consecință cei care vor trăi ultimii pe acest pământ vor fi cei mai păcătoși, lucru care este absurd și incompatibil cu dreptatea lui Dumnezeu.

Răspuns. Nu ar fi absurd chiar dacă Dumnezeu i-ar abandona și i-ar pedepsi mai mult pe ultimii oameni: căci cu cât este mai mare numărul păcatelor comise și acumulate de omenire, cu atât arde mai tare mânia Lui și cu atât sunt mai intense pedepsele pe care le trimite peste oameni, în conformitate cu ceea ce este scris: „nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful”, „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia” (Gen. 15:16, Mat. 22:35). Am putea, de asemenea, să răspundem că deși Dumnezeu în dreptatea Sa permite ca păcatul originar sau corupția și vina naturii noastre, să treacă asupra întregii posterități a lui Adam, totuși El, în același timp, datorită milei Lui, pune limite păcatului, pentru ca posteritatea să nu sufere întotdeauna pedeapsa pentru nelegiuirea curentă a înaintașilor, nici să nu îi imite; și asta pentru ca fii părinților răi să nu fie la fel sau mai rău și mai nenorociți ca părinții lor.

Obiecția 7. Dar este scris în Ezechiel 18:20 că fiul nu va purta nelegiuirea tatălui; așadar este nedrept ca posteritatea să sufere pedeapsa pentru păcatul lui Adam. 

Răspuns. Într-adevăr fiul nu va purta nelegiuirea tatălui, nici nu va fi pedepsit pentru ea, dacă nu o aprobă și nu o imită, ci o condamnă și o evită. Însă noi suferim pe bună dreptate din cauza păcatului lui Adam: 1. Pentru că noi toți aprobăm și urmăm nelegiuirea lui. 2. Pentru că ofensa pe care I-a adus-o Adam lui Dumnezeu este, de asemenea, a noastră; fiindcă eram cu toții în Adam când a păcătuit, așa cum mărturisește apostolul: „toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). 3. Pentru că întreaga natură a lui Adam a devenit vinovată și așa cum am ieșit cu toții din același trup al său - fiind parte din el - în mod necesar și noi suntem vinovați. 4. Pentru că Adam a primit darurile lui Dumnezeu cu condiția ca ele să ne fie comunicate nouă prin el, dacă le păstra, sau să le piardă pentru toți, dacă le pierde pentru sine. De aceea, atunci când Adam a pierdut aceste daruri, el nu doar le-a pierdut pentru sine, ci, de asemenea, pentru urmașii lui.

Obiecția 8. Toate păcatele implică exercitarea voinței. Copilașii însă nu sunt capabili de acel exercițiu de voință necesar pentru comiterea păcatului. Așadar, nu se poate spune că aceștia fac păcate. 

Răspuns. Întregul argument este admis, atât timp cât are în vedere păcatul efectiv, dar nu în ce privește păcatul originar, care constă în depravarea naturii noastre. Apoi, negăm ceea ce este afirmat în judecata minoră, deoarece copiii nu sunt lipsiți de capacitatea de a voi; deși ei poate nu sunt capabili să dorească păcatul ca ceva care este făcut efectiv, totuși ei îl doresc la nivelul înclinației lor.

Obiecția 9. Corupția și răutatea naturii noastre merită mai degrabă milă decât blamare și pedeapsă. Însuși Aristotel declară: „Nici un om nu condamnă defectele care ni se alipesc naturii noastre.” Păcatul originar este un cusur și o denaturare a noastră. Așadar, nu merită să fie pedepsit. 

Răspuns: Judecata majoră este adevărată referitor la acele rele care vin peste noi, nu prin neglijența sau răutatea noastră, ci ca și cum cineva s-ar naște orb sau ar ajunge astfel datorită bolii sau loviturii cuiva. Un astfel de om într-adevăr ar merita mai degrabă să fie compătimit, decât ocărât. Însă, relele pe care le-am adus asupra noastră din malițiozitate, așa cum este cazul păcatului originar, merită să fie condamnate pe bună dreptate, așa cum Aristotel mărturisește adăugând: „Însă oricine îl găsește vinovat pe un om care ajunge orb din pricina excesului de vin sau a altei fapte detestabile.” Tot așa este și în ce privește păcatul originar.

Despre păcatul efectiv și celelalte distincții ale păcatului, împreună cu cauzele și efectele sale

Păcatul efectiv include toate acele acțiuni care contravin legii lui Dumnezeu, fie că este vorba despre cele care sunt legate de înțelegere, voință și inimă, fie de cele legate de conduita externă a vieții noastre, precum acțiunea de a gândi, a voi, a urma și a face ceea ce este rău, omiterea acelor lucruri poruncite de legea lui Dumnezeu, precum a fi ignorant, a nu voi, a ocoli ceea ce este bun. Această diviziune a păcatului în păcate de comitere și de omisiune se cuvine să fie menționată aici.

A doua diviziune a păcatului se referă la păcatul care domnește și la păcatul care nu domnește. Prin păcatul care domnește înțelegem acea formă de păcat față de care păcătosul nu arată nici o opoziție prin harul Duhului Sfânt. Așadar, el este expus la moartea veșnică până când nu se pocăiește și dobândește iertarea prin Hristos. Ori include fiecare păcat care nu este deplâns, față de care harul Duhul Sfânt nu manifestă rezistență și pe baza căruia cel în care acesta domnește este expus la pedeapsa veșnică, nu doar conform dreptății divine, ci, totodată, conform naturii acelui lucru în sine. Următoarele pasaje din Scriptură vorbesc despre această distincție a păcatului: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”, „Cine păcătuieşte” adică, cel care păcătuiește habitual, de bunăvoie și cu plăcere „este de la diavolul” (Rom. 6:12, 1 Ioan 3:8). Se numește păcat care stăpânește, deoarece îi încântă și îi înrobește pe cei care îi sunt supuși și, de asemenea, pentru că are stăpânire peste omul în care domnește, făcându-l pasibil de condamnarea veșnică. Toate păcatele oamenilor care sunt neregenerați sunt de acest fel. De asemenea, și în cei care au fost regenerați există unele păcate care fac parte din aceiași categorie, precum erorile care țin de fundamentul credinței și ofensele împotriva conștiinței, față de care, dacă nu se pocăiesc, manifestă incoerență în ce privește siguranța iertării păcatelor și adevărata mângâiere creștină. Faptul că cei care sunt regenerați se pot face vinovați de această formă de păcat, o dovedește din plin căderea lamentabilă a unor oameni sfinți precum Aron și David. 

Păcatul care nu domnește, este cel căruia creștinul i se opune prin harul Duhului Sfânt. Așadar, acest fel de păcat nu îl expune la moartea veșnică, fiindcă el s-a pocăit și a găsit bunăvoință prin Hristos. Astfel de păcate sunt cele precum înclinațiile păcătoase și dorințele care nu sunt sfinte, lipsa de neprihănire și păcatele multe ale ignoranței, păcate de omitere și de neputință, care rămân în cel evlavios pe tot parcursul vieții; dar pe care, cu toate acestea, le recunosc, le deplâng, le urăsc, față de care se opun și se roagă cu toată seriozitatea să le fie iertate de dragul lui Hristos, Mijlocitorul, spunând: ne iartă nouă păcatele noastre. Prin urmare, cei evlavioși își păstrează credința și mângâierea, cu toate că nu sunt liberi de aceste păcate. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi”, „nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”, „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”, „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (1 Ioan 1:8, Rom. 7: 18; 8:1, Ps. 19:13).

Distincția obișnuită a păcatului în păcate de moarte și veniale pot face parte din această diviziune. Deși fiecare păcat este fatal prin natura sa, prin care vrem să spunem că merită moartea veșnică, totuși este mai potrivit să numim astfel păcatul care stăpânește, în măsura în care cel care perseverează în el până la urmă va fi surprins de nimicire. Dar păcatul devine venial, adică nu cere moartea veșnică, atunci când nu domnește în cel regenerat, care i se opune prin harul lui Dumnezeu; iar acest lucru se întâmplă nu pentru că merită iertare în sine, sau pentru că nu merită să fie pedepsit, ci pentru că le este iertat în mod gratuit acelora care cred din pricina ispășirii lui Hristos și nu le este imputat spre condamnare, așa cum este scris: „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Doar atunci când lucrurile sunt înțelese astfel poate fi păstrată distincția între păcatul de moarte și păcatul venial; însă nu în cazul în care este înțeles în sensul folosit de preoții romano-catolici, care susțin că păcatul de moarte este cel care merită moartea veșnică pe baza mărimii sale și că păcatul venial este cel care nu merită moartea veșnică pentru că este minor, ci doar o pedeapsă vremelnică. În consecință, noi am prefera, în schimbul păcatului mortal și venial, distincția pe care am făcut-o între păcatul care stăpânește și cel care nu stăpânește, iar aceasta din următoarele motive: 1. Pentru că termenii de moarte și venial sunt neclari și greu de înțeles. Prin natura lor toate păcatele sunt mortale. Apostolul Ioan numește, de asemenea, păcatul împotriva Duhului Sfânt ca fiind de moarte sau care duce la moarte. Pentru că Scripturile nu folosesc acești termeni, în special cel de păcat venial. 3. Datorită erorilor papiștilor, care numesc veniale acele păcate care sunt minore și care nu merită moartea veșnică, în vreme ce Scriptura afirmă: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!”, „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate”, „plata păcatului este moartea”, „oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor” (Deut. 27:26, Iacov. 2:10, Rom. 6:23, Mat. 5:19). Într-un cuvânt, fiecare păcat în sine este fatal și merită moartea veșnică, dar devine venial, adică, nu lucrează moartea veșnică în cei regenerați, pentru că păcatele lor au fost iertate fără plată de din cauza lui Hristos.

A treia diviziune a păcatului. Sunt păcate care sunt făcute împotriva conștiinței și păcate care nu sunt făcute împotriva conștiinței. Păcatul împotriva conștiinței este atunci când cineva, cunoscând voia lui Dumnezeu, face intenționat ceea ce îi este contrar, sau mai poate fi definit ca acel păcat comis de cei care păcătuiesc în deplină cunoștință de cauză și de bunăvoie, așa cum a făcut David, atunci când a făcut păcatul adulterului și crimei. Păcatul nu este împotriva conștiinței este atunci când cineva face ceva contrar legii lui Dumnezeu, din ignoranță sau din nebăgare de seamă sau înseamnă a face ceea ce se știe că este păcat și este deplâns de păcătos, dar pe care nu-l poate ignora în mod perfect în această viață, precum păcatul originar și multe alte păcate care vin din ignoranță, păcate de omitere și neputințe. Căci noi omitem multe lucruri bune și facem multe lucruri rele, fiind cuprinși deodată de neputință, așa cum a fost și Petru, când din cauza puterii ispitei s-a lepădat de Hristos cu bună știință, dar nu de bunăvoie. De aceea a plâns cu amar și nu și-a pierdut credința pe deplin, conform promisiunii lui Hristos: „Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:32). Acesta nu a fost un păcat care îl stăpânea și cu atât mai puțin un păcat împotriva Duhului Sfânt; căci Petru nu L-a iubit mai puțin pe Hristos atunci când s-a lepădat de El, decât atunci când atunci când a plâns pentru păcatul său, deși dragostea lui în acel moment nu s-a arătat datorită fricii care a fost trezită de circumstanțele periculoase în care a fost pus. Tot așa a fost și păcatul pe care Pavel l-a recunoscut și l-a deplorat, când a spus: „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7:19) Blasfemia și persecuția pe care a adus-o bisericii au fost tot păcate ale ignoranței, căci spune: „Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă” (1 Tim. 1:13).

Cea de-a patra diviziune a păcatului. Există păcat de neiertat - păcatul împotriva Duhului Sfânt - și cel care duce la moarte și, de asemenea,păcatul ce poate fi iertat, care nu este împotriva Duhului Sfânt și nici nu duce la moarte. Scripturile vorbesc despre această distincție în Mat. 12:31, Marcu 3:29, 1 Ioan 5:16. Prin păcatul de neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt și cel care duce la moarte, se înțelege o negare și opoziție voită față de adevărul dovedit al lui Dumnezeu, referitor la voința și lucrările Sale, despre care mintea a fost pe deplin iluminată și convinsă prin mărturia Duhului Sfânt, care provine, nu din frică sau neputință, ci dintr-o ură intenționată față de adevăr și dintr-o inimă plină de răutate amară. Dumnezeu pedepsește acest păcat cu orbire continuă, astfel încât cei care sunt vinovați de acest păcat să nu se pocăiască niciodată și astfel să nu primească iertare. Este numit de neiertat, nu pentru că depășește valoarea meritelor lui Hristos, ci pentru că cel care îl comite este pedepsit cu orbire deplină și nu îi este dat darul pocăinței. Este un păcat de natură deosebit de gravă și este, în consecință, urmat de o pedeapsă pe măsura caracterului său, pedeapsă care se concretizează în orbire definitivă și impenitență. Iar acolo unde nu există pocăință, nu este dobândită nici un fel de iertare. „Oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” „Dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” (Mat. 12:32, Marcu 3:29)

Se spune că este un păcat împotriva Duhului Sfânt, nu în sensul în care cineva poate face ceva împotriva Duhului Sfânt care să nu fie totodată împotriva Tatălui și a Fiului, ci printr-un anumit fel de vorbire, adresându-se într-o manieră distinctă împotriva Duhului Sfânt, adică, împotriva lucrării și rolului specific și imediat al său, care constă în iluminarea minții.

Este numit de către apostolul Ioan păcat care duce la moarte, nu pentru că în sine este un păcat mortal și că merită moartea, ci, așa cum s-a spus mai devreme, pentru că merită în mod special moartea și pentru că cei care se fac vinovați de el vor muri fără îndoială, având în vedere că aceștia niciodată nu se pocăiesc și nu obțin iertare. Prin urmare, apostolul Ioan, nu dorește să ne rugăm pentru el, căci este în zadar ca noi să-I cerem lui Dumnezeu aducă iertare. Scripturile vorbesc, de asemenea, despre acest păcat și în alte locuri, precum: Evrei. 6:4-8, 10:26-29, Tit 3:10, 11.

Anumite precepte care trebuie remarcate în legătură cu păcatul și Duhul Sfânt.
1. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se regăsește în fiecare persoană nelegiuită, ci doar în cei care au fost iluminați de Duhul Sfânt și care au fost convinși pe deplin de adevăr, precum Saul, Iuda etc.

2. Orice păcat care este împotriva Duhului Sfânt este un păcat care stăpânește și un păcat împotriva conștiinței, dar nu și invers. Căci poate avea loc atunci când cineva poate, fie din ignoranță sau fie voit și în deplină cunoștință de cauză, să susțină anumite erori sau să încalce unele porunci ale lui Dumnezeu, din slăbiciune sau agonie sau dintr-o frică de a fi în pericol și totuși să nu nege adevărul intenționat din rea voință, sau atunci când cineva poate cădea din sfințenie și ajunge să trăiască în poftele sale și nesupunere față de tot ceea ce este sfânt, dar să se întoarcă la Dumnezeu și să se pocăiască de păcatele lui. Aceste forme ale păcatului diferă, așadar, după gen și formă.

3. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu este comis de către cei aleși sau de cei convertiți cu adevărat. Aceștia nu pot pieri niciodată; căci Hristos îi mântuiește și îi păstrează în siguranță. „În veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28, de asemenea, 2 Tim. 2:19, 1 Pet. 1:5, 1 Ioan 5:15). Așadar, cei care păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt nu au fost niciodată convertiți și chemați cu adevărat. Au ieșit dintre noi, pentru că nu erau dintre noi.

4. Nimeni nu ar trebui să ajungă la o concluzie în mod nechibzuit sau în grabă cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt; nimeni nu ar trebui să fie judecat în acest fel, decât dacă este o judecată a posteriori, din cauză că noi nu știm ce este în inima omului. În Ursini vol. 1, pag 213 etc, por fi găsite multe lucruri care sunt contrare acestui subiect.

Păcatul care poate fi iertat sau care nu este împotriva Duhului Sfânt este orice păcat de care omul se poate pocăi și obține iertare.

Cea de-a cincea diviziune a păcatului. Aceasta este cea care cuprinde păcatul per se și ceea ce devine păcat prin circumstanță. Acele lucruri care sunt păcate în sine și prin natura lor sunt înclinațiile, dorințele și acțiunile contrare și interzise de legea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ele nu sunt păcate în ce privește activitățile în sine sau în ce-L privește pe Dumnezeu, care mișcă toate lucrurile (căci în sine acțiunile sunt bune și de Dumnezeu, prin care trăim, ne mișcăm si ne avem ființa), ci sunt păcate în ceea ce ne privește pe noi, în măsura în care sunt comise de noi contrar legii lui Dumnezeu.

Acele lucruri care sunt păcate prin circumstanță sunt acțiunile ipocriților și ale altor oameni care nu au fost regenerați, care, deși au fost prescrise și poruncite de Dumnezeu, îi sunt totuși neplăcute, dacă nu provin din credință și o dorință de a-L glorifica pe Dumnezeu. Se poate spune același lucru despre acțiunile indiferente, care sunt făcute însoțite de rușine. „Tot ce nu vine din încredinţare e păcat”, „pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat”, „fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Rom. 14: 23, Tit. 1:15, Ev. 11:6).

Așadar, toate virtuțile celor neregenerați, precum castitatea lui Scipio, vitejia luilius Cezar, loialitatea lui Romulus, dreptatea lui Aristide etc, deși în sine sunt bune și sunt lucruri poruncite de Dumnezeu, totuși ele sunt păcate prin circumstanță, pe care Dumnezeu le urăște, atât pentru că persoanele de care sunt făcute nu îi sunt plăcute, nefiind într-o stare de împăcare cu El, cât și pentru că nu sunt făcute într-o manieră și cu scopul pe care Dumnezeu le cere; și anume, ele nu vin din credință și nu sunt făcute pentru slava lui Dumnezeu. Aceste condiții sunt atât de necesare în săvârșirea oricărei fapte bune, încât fără ele cele mai bune fapte ale noastre sunt păcătoase; așa cum rugăciunile, milosteniile, jertfele ipocriților sunt păcate, pentru că nu izvorăsc din credință și nu sunt făcute având în vedere slava lui Dumnezeu. „Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.” „Cine înjunghie un bou ca jertfă nu este mai bun decât cel ce ucide un om” etc.

Există așadar o diferență mare între virtuțile celor regenerați și ale celor neregenerați. Pentru că: 1. Faptele bune ale celor regenerați vin din credință și îi sunt plăcute lui Dumnezeu; dar situația este diferită în cazul celor neregenerați. 2. Cei regenerați fac toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu; cei neregenerați și ipocriții acționează având în vedere slava proprie. 3. Faptele celor regenerați sunt însoțite de o dorință sinceră de a-L asculta pe Dumnezeu; cei neregenerați și ipocriți afișează doar o mărturie exterioară, fără o ascultare lăuntrică. Prin urmare, virtuțile lor nu sunt în realitate astfel; ele nu sunt decât umbre și asemuiri vagi cu ceea ce este cu adevărat bun. 4. Imperfecțiunea faptelor celor regenerați este acoperită de ispășirea lui Hristos, iar corupția care locuiește încă în ei, nu le este imputată, nici nu li se mai reproșează că pângăresc darurile lui Dumnezeu prin păcatele lor, însă virtuțile celor neregenerați care în sinea lor sunt bune, sunt și rămân păcate circumstanțiale și sunt pângărite de multe alte încălcări de lege. 5. Faptele bune ale celor neregenerați sunt onorate doar printr-o răsplată temporară, și aceasta nu pentru că îi sunt plăcute lui Dumnezeu, ci prin ele să-i cheme și să-i încurajeze pe ei și pe alții la o astfel de onestitate și conduită exterioară, care sunt necesare pentru bunăstarea omenirii; dar Dumnezeu primește faptele celor neprihăniți de dragul lui Hristos, încoronându-i plin de har cu o răsplată temporară și veșnică, așa cum este scris: „evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Tim. 4:8). În sfârșit, cei neregenerați, prin realizarea faptelor poruncite de Dumnezeu, obțin o temperare a pedepsei, pentru a nu suferi mai cumplit în această viață împreună cu alte persoane nelegiuite, însă cei neprihăniți fac aceste lucruri, nu doar pentru ca suferințele lor să fie ușurate, ci, de asemenea, pentru a fi complet eliberați de ele. 

Obiecție. Acele lucruri care sunt păcate nu ar trebui făcute. Faptele celor neregenerați, deși sunt bune conform estimării oamenilor și a legii civile, sunt păcate. Prin urmare, nu ar trebui făcute. 

Răspuns. Aceasta este o eroare logică de accident. Premisa majoră despre acele lucruri care sunt păcate în sine este adevărată; cea minoră este falsă în ce privește păcatele circumstanțiale. Acele lucruri care sunt păcate în sine ar trebui evitate cu strictețe, dar cele circumstanțiale nu ar trebui omise, ci rectificate și făcute în maniera și cu scopul poruncit de Dumnezeu.

Această disciplină și conformitate față de lege este necesară chiar în ce-i privește pe cei care nu au fost regenerați. 1. Pe baza poruncii lui Dumnezeu. 2. Pentru a scăpa de pedeapsa care vine în urma încălcării bunei-cuviințe exterioare. 3. Pentru menținerea păcii și bunăstării societății în general. În final, pentru a nu se închide calea pocăinței din cauza perseverării pe o cale a nelegiuirii fățișe.

Mai mult decât atât există o mare diferență între păcatele celor regenerați și ale celor neregenerați. Căci, așa cum am arătat deja, în mod special în a doua diviziune a acestui subiect, sunt multe rămășițe de păcat care încă se găsesc în cei care au fost înnoiți de Duhul Sfânt, precum păcatul originar și multe păcate efective care vin din ignoranță, păcate comise prin omitere și din slăbiciune, pe care le recunosc, le deplâng și se luptă împotriva lor, în așa fel încât ei nu-și pierd buna conștiință, nici simțământul iertării divine. Există iarăși unii care cad în greșeli care sunt contrare chiar temeliei credinței lor sau care păcătuiesc împotriva conștiinței, iar din această pricină nu mai sunt conștienți de acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu și de darurile Duhului Sfânt, care, dacă continuă astfel până la sfârșitul vieții lor, ar fi condamnați și respinși de Dumnezeu; dar aceștia nu pier, pentru că sunt îndrumați să vadă greșeala căilor pe care le urmează, fiind aduși astfel la pocăință.

Cu toate acestea, există trei deosebiri între cel neprihănit și cel nelegiuit atunci când păcătuiesc. 1. Dumnezeu are un scop veșnic de a-i mântui pe toți aceia pe care-i cheamă în slujba Lui. 2. Atunci când păcătuiesc cei neprihăniți, ei sunt aduși la pocăință într-un moment sau altul înainte de sfârșitul vieții lor. 3. Atunci când cei care au fost regenerați cad în păcat, sămânța înnoirii lor rămâne pentru totdeauna, sămânță care uneori este atât de puternică și tare încât se opune păcatului în așa măsură încât nu cad în erori care strică temelia nădejdii lor și nici nu se supun păcatului care stăpânește; uneori sămânța aceasta este mai puțin activă și tare, în așa fel încât pentru un moment poate fi suprimată de ispite, dar până la urmă își va dovedi caracterul divin, așa încât la final niciunul dintre cei care au fost pe deplin convertiți nu-L vor părăsi pe Dumnezeu și nu vor pieri; așa cum putem vedea în cazul lui David și a lui Petru. Dar atunci când păcătuiesc cei neregenerați situația este cu totul alta, căci nici unul dintre aceste lucruri nu ii privesc.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.