Despre pacat (II)

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

IV. CARE SUNT CAUZELE PĂCATULUI?

Faptul că Dumnezeu nu este cauza păcatului este un lucru dovedit. 1. Din mărturia Scripturii: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.” „Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-I placă răul.” (Gen. 1:31, Ps. 5:4) 2. Dumnezeu este desăvârșit în mod perfect și suprem, și, prin urmare, nu poate fi autorul păcatului. 3. Dumnezeu interzice orice fel de păcat prin legea Lui. 

4. Dumnezeu a pedepsit cu severitate tot păcatul, lucru pe care nu l-ar fi putut face în mod sistematic dacă și-ar fi avut originea în El. 5. Dumnezeu nu și-ar distruge propriul chip în om. De aici este clar faptul că originea păcatului nu trebuie atribuită lui Dumnezeu.

Cauza corespunzătoare și operativă a păcatului este voia diavolilor și a oamenilor care în mod deliberat L-au părăsit pe Dumnezeu și s-au lipsit de chipul Său. „Prin pizma diavolului moartea a intrat in lume” (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 2:24), iar moartea este pedeapsa pentru păcat. „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” „Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume.” (Ioan 8:44, 1 Ioan 3:8, Rom. 5:12)

Așadar, cauza primului păcat sau a căderii primilor părinți din Paradis a fost ispitirea și îndemnul omului de a păcătui, și totodata voința omului care în mod deliberat s-a despărțit de Dumnezeu și s-a supus poveței ispititorului. Această cădere a lui Adam reprezintă cauza operativă a păcatului originar care se află atât în el însuși, cât și în posteritate. „Prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi.” Cauza care precede toate păcatele efective ale posteriorității este păcatul originar. „Nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” „Pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului” (Rom. 7:17, Iacov 1:14). Lucrurile care îl ademenesc pe om să păcătuiască pot fi considerate motive incidentale sau ocazionale. „Păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte” (Rom. 7:8). Diavolul și omul nelegiuit sunt cauza intrinsecă a păcatului. Pacatele efective precedente sunt cauzele pacatelor urmatoare, căci Scripturile ne învață că Dumnezeu pedepsește păcatul tot prin păcat, iar păcatele următoare sunt pedeapsa pentru cele precedente: „Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile, au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor,” „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (Rom. 1:24, 27. 2 Tes. 2:11). Însă pentru că omul în înțelepciunea lui (cu mare obrăznicie) este obișnuit să născocească diverse argumente, cu scopul de a plasa cauza păcatului asupra lui Dumnezeu, eliberându-se astfel de vină, trebuie să vorbim mai detaliat despre cauzele păcatului și să respingem pretențiile deșarte pe care oamenii s-au deprins să le folosească pentru a se autojustifica.

Sunt unii care pretind că originea păcatului se află în destinul lor influențat de stele spunând: „Am păcătuit pentru că am fost născuți sub o planetă nenorocoasă.” Alții, atunci când sunt mustrați pentru păcatele lor, răspund: „Nu noi, ci diavolul este cauza faptelor rele pe care le-am făcut.” Alții, dând la o parte toate celelalte scuze, aruncă vina direct pe Dumnezeu, spunând: „Dumnezeu a vrut să fie așa; căci dacă nu ar fi vrut, nu aș fi păcătuit.” Și iarăși, sunt alții care spun, atunci când își scuză păcatul: „Dumnezeu avea puterea să mă păzească din a face ceea ce este greșit, așadar, pentru că nu m-a împiedicat să-l săvârșesc, El este autorul păcatului meu.”

Cu aceste pretenții și altele de acest fel, adesea oamenii (căci lucrul acesta nu este deloc nou) și-au ascuțit limbile batjocoritoare împotriva lui Dumnezeu. Primii noștri părinți, atunci când au păcătuit și când Dumnezeu le-a adus înainte acuzația delictului lor, au încercat să arunce vina faptei lor nelegiuite asupra altora, nu au mărturisit cu sinceritate păcatul. Adam a aruncat-o nu atât de mult asupra nevestei sale, ci asupra lui Dumnezeu Însuși. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”; de parcă ar fi spus: „Nu as fi pacatuit daca nu mi-ai fi dat-o." (Gen. 3:12). Femeia l-a acuzat doar pe diavol de fapta rea, spunând: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom” (Gen. 3:13).

Acestea sunt concluzii false, ireverențioase și detestabile ale oamenilor nelegiuiți despre originea păcatului, prin care este Îi adus un mare reproș maiestății, adevărului și dreptății lui Dumnezeu. Nici natura omului nu a fost cauza păcatului, deoarece Dumnezeu a creat-o bună, așa cum este scris: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1:31). Păcatul este o calitate adventivă sau accidentală, care se alipește de om  in urma căderii, nu o proprietate substanțială; deși a devenit ceva natural după cădere și este numită în mod corect astfel de către Augustin, deoarece acum noi toți suntem morți în păcat și suntem copii ai mâniei, la fel ca și ceilalți. Dar aceste păcate trebuie abordate mai amănunțit.

1. Cei care fac din destin o scuză pentru păcatele lor, definesc destinul ca fiind o ordine sau un lanț neîntrerupt din veșnicie și o anumită necesitate perpetuă de finalități și fapte, conforme sfatului veșnic al lui Dumnezeu sau chiar a stelelor nenorocoase. Acum, dacă îi întrebi: „Cine a făcut aceste stele?” răspund: „Dumnezeu”. Așadar, acești oameni îl acuză pe Dumnezeu de păcatele lor. Însă față un astfel de destin precum acesta, toți filozofii înțelepți (să nu mai vorbesc despre creștini) se unesc pentru a-l respinge.

Augustin spune, în contrastarea a două epistolelor lui Pelagius și a lui Bonifice: „Cei care spun că destinul este cauza păcatului, susțin că nu doar acțiunile și evenimentele, dar și voințele noastre în sine, depind de poziția stelelor în momentul conceperii fiecăruia sau al nașterii, pe care le numesc constelații. Însă harul lui Dumnezeu nu doar că se ridică deasupra tuturor stelelor și a cerurilor, ci și deasupra tuturor îngerilor.”

Putem concluziona remarcile noastre față de această pretenție zadarnică, prin citarea cuvântului Domnului, așa cum a fost rostit de profetul Ieremia, cap. 10, vs. 2: „Aşa vorbeşte Domnul: Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor şi nu vă temeţi de semnele cerului, pentru că neamurile se tem de ele.” Așadar, faptul că astrologii păgâni ar considera planeta Saturn nemiloasă, necruțătoare și crudă, iar Venus blândă, prielnică și liniștită este o deșertăciune a deșertăciunilor; căci stelele nu au nici o putere să facă bine sau rău; și prin urmare ticăloșiile oamenilor nelegiuiți nu ar trebui să fie atribuite niciodată lor.

2. Faptul că diavolul nu este singurul autor al păcatului, cel despre care se spune ca atunci când suntem vinovați de vreo nelegiuire, ar trebui fie singurul vinovat, iar noi să nu fim învinuiți de nimic, este evident dintr-o singură observație: el nu poate decât să ispitească și să ademenească oamenii să facă ceea ce este rău; dar nu-i poare sili să îl facă. Dumnezeu îl restrânge pe diavol în așa fel prin puterea Lui, încât nu poate face orice dorește; ci doar ceea ce și în măsura în care îi permite Dumnezeu. Mai mult decât atât, el nici măcar nu are control asupra porcilor mizerabili, cu atât mai puțin asupra sufletelor oamenilor care sunt cu mult mai nobile. El este într-adevăr subtil și are o mare putere de convingere, dar Dumnezeu este mult mai puternic decât Satan și nu încetează niciodată să-i sugereze gânduri bune omului, El nu-i permite diavolului să meargă mai departe decât ceea ce este pentru binele nostru. Lucrul acesta îl putem vedea în cazul lui Iov, acel om neprihănit, și, de asemenea, al lui Pavel, în cuvintele sale: „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre” (1 Cor. 10:13). Așadar, cei care încearcă să atunce vina păcatelor lor pe umerii lui Satan judeca gresit.

3. Rămâne să dovedim faptul că Dumnezeu nu este autorul păcatului. Sunt unii care susțin că: „Dumnezeu a vrut să fie așa, dacă nu ar fi vrut, nu am fi păcătuit. Cine I se poate opune puterii Lui?” Și, de asemenea: Din moment ce Dumnezeu a avut puterea să ne oprească din a păcătui și nu a făcut-o, El este autorul păcatelor noastre. Acestea sunt șicanele, defăimările ticăloase și sofismele celor răi. Dumnezeu ar putea, într-adevăr, prin puterea Lui absolută, să prevină răul; dar nu va face rău și nu va prăda propria Sa creatură, omul, pe care l-a creat neprihănit și sfânt. El se comportă cu omul într-un fel care corespunde cu natura cu care l-a înzestrat. Prin urmare, El decide legi cărora le stabilește răsplăți și pedepse  ̶  ne poruncește să ne alipim de bine și să ne ferim de rău; iar pentru a putea face asta ne oferă atât harul, fără de care nu putem face nimic, cât și ne încurajează sârguința și osteneala. Dar dacă un om eșuează din a face binele, păcatul și neglijența îi aparțin lui, nu lui Dumnezeu, deși Dumnezeu avea puterea să le prevină și totuși nu a făcut-o. De asemenea, nu este potrivit ca Dumnezeu să împiedice în vreun fel, în mod direct, faptele rele ale păcătoșilor, tulburând astfel ordinea pe care a stabilit-o, distrugând propria Sa lucrare. În consecință, Dumnezeu nu este autorul păcatului sau al răului.

In continuare vom prezenta mărturia Scripturii cu privire la acest subiect  ̶  vom respinge anumite obiecții și vom investiga originea păcatului.

În multe locuri, Scripturile ne învață că Dumnezeu nu este autorul păcatului. Putem mentiona doar câteva pasaje care sprijină această idee: „Caci Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii.” „Doresc Eu moartea păcătosului. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?”, „Căci Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-I placă răul; cel rău nu poate locui lângă Tine. Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi.”„ Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” „Nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu.” „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea.” „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine.” (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1:13, Ez. 18:23, Ps. 5:4,5, Ecc. 7:29, Rom. 3:5, 5:12, 7:18).

Din aceste mărturisiri clare ale Scripturii, putem ajunge fără îndoială la concluzia că Dumnezeu nu este autorul păcatului și că originea acestuia se găsește în om, cel care l-a instigat fiind diavolul; totuși, în așa fel încât putem spune că diavolul, care era stricat de la început, l-a lipsit pe om de sfințenia lui inițială, lucru care, pe de altă parte, nu l-ar fi putut face dacă omul nu ar fi încuviințat răul. Aici este necesar să revenim la căderea tatălui nostru Adam, pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său adică l-a creat bun, perfect, sfânt, drept și nemuritor și l-a îmbrăcat cu cele mai bune daruri, astfel încât nimic nu lipsea desfătării sale depline și desăvârșite. Înțelegerea Lui a fost complet iluminată, voința întru-totul liberă și sfântă; avea puterea de a face binele sau răul; avea legea care îl îndruma înspre ceea ce trebuia să facă și de ce să se ferească, fiindcă Domnul a spus: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Gen. 2:17). Dumnezeu i-a cerut o ascultare ușoară și credință, pentru ca Adam să depindă în totalitate de El, nu din constrangere, ci în mod deliberat și cu bucurie. „El din început a făcut pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său. De vei vrea, vei ține poruncile și credința si vei face cele bine-plăcute.” (Eclesiasticul 15:14). Prin urmare, atunci când omul a fost ispitit de șarpe și convins să guste din pomul interzis, nu a fost neștiutor că sfatul și planul șarpelui erau contrare poruncii lui Dumnezeu; căci Domnul a spus: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Gen. 3:3). Așadar, a mânca sau a nu mânca era decizia sa. Dumnezeu a rostit legea, ordonându-i explicit să nu mănânce și a încercat să-l împiedice din a mânca din pom prevestindu-i pedeapsa ̶  „să nu muriți”. Nici Satan nu a apelat la măsuri agresive (lucru care nu îi era permis), ci probabil l-a sfătuit și l-a îndemnat pe om până ce l-a copleșit prin rugămințile sale stăruitoare; căci atunci când voința femeii era înclinată spre cuvântul diavolului, mintea se întorcea la cuvântul lui Dumnezeu, iar prin respingerea legii Sale, ea a comis o faptă rea. După aceea l-a convins pe soțul ei și l-a atras împreună cu ea, care prin consimțământul său a devenit părtaș la păcatul ei. Scripturile învață acest lucru, acolo unde spune: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Gen. 3:6).

Aici avem începutul răului, diavolul și ceea ce a clintit voința omului, adică: slava deșartă, cuvintele elogioase ale diavolului care erau o minciună vădită, și înfățișarea plăcută și atractivă a pomului. Astfel, Adam și Eva au făcut ce au făcut, pe baza propriei lor alegeri și voințe libere, fiind înșelați de speranța de a obține o cunoștință mai mare și mai admirabilă, pe care ispititorul a promis-o în mod fals și înșelător.

În consecință, ajungem la concluzia că păcatul și-a avut originea, nu în Dumnezeu, care interzice ceea ce este rău, ci în diavol și în alegerea deliberată a omului, care a fost pervertită prin neadevărul lui Satan. Așadar, diavolul și voința pervertită a omului care i-a dat ascultare, trebuie să fie privite ca adevărata cauză a păcatului. Acest rău acum se scurge pornind de la primii noștri părinți asupra intregii posteritati, așa încât păcatul nu izvorăște dintr-o altă sursă, ci doar din noi înșine, din judecata pervertită a noastră și din voința depravată, împreună cu ispitirea diavolului. Căci rădăcina sau un principiu rău, precum căderea primilor noștri părinți, dă naștere la ramuri stricate și putrede, care corespund cu natura lor, principii pe care acum Satan, prin minciunile și înșelătoriile sale, le cultivă asemenea plantelor; însă dacă nu ne dăm lui pentru a fi modelați după voia sa, toate strădaniile sale sunt zadarnice. Se numește păcat originar acel lucru care se scurge din prima fântână, adică din primii noștri părinți, peste toți urmașii lor, prin propagare sau generare. Luăm cu noi acest păcat cu noi în natura noastră din pântecele mamei, atunci când suntem născuți în lume. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Apoi Hristos vorbește astfel despre diavol: „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Obiecția 1. Satan a fost creat de Dumnezeu; așadar este necesar ca răutatea lui să provină tot de la Dumnezeu. 

Răspuns: Negăm ipoteza majoră, diavolul a devenit Satan sau un adversar, nu din cauza lui Dumnezeu - pentru că l-a creat un înger bun - ci datorită apostaziei sale voluntare. Prin urmare, se spune că nu a rămas în adevăr, de unde putem deduce că trebuie să fi fost în adevăr, înainte de căderea lui.

Obiecția 2. Dumnezeu l-a creat pe Adam și astfel a creat și păcatul lui Adam. 

Răspuns. A-I atribui lui Dumnezeu crearea răului în mod întâmplător și ca ceva suplimentar, în locul a ceea ce este bun, este o eroare logică de accident. Păcatul nu este ceva natural, ci reprezintă coruperea naturii omului pe care Dumnezeu l-a creat bun; căci Dumnezeu l-a făcut pe om bun; dar omul, prin ispitirea diavolului, s-a lipsit de darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu și a devenit pervertit.

Obiecția 3. Dar voia și puterea pe care le avea Adam erau de la Dumnezeu. Așadar, păcatul care este comis de această voie, trebuie să fie tot de la Dumnezeu. 

Răspuns. Si aici avem de-a face cu o eroare logica de accident, caci voia lui Adam, din punctul de vedere al provenientei sale, nu a fost cauza pacatului, ci a fost cauza pacatului din punctul de vedere al ascultarii voite de cuvantul diavolului. Dumnezeu nu i-a dat omului voința și puterea de a face rău, întrucât l-a interzis și l-a denunțat în mod strict în legea Sa. Însă Adam a abuzat și a pervertit voia și puterea pe care le-a primit de la Dumnezeu, fiindca a refuzat sa le dedice scopurilor pentru care au fost date. Fiul risipitor a primit bani de la tatăl său, nu pentru a-i risipi într-o viață destrăbălată, ci pentru a avea ceea ce îi este suficient pentru necesitățile sale. Așa că, atunci când a irosit cu răutate ceea ce a primit de la tatăl și a ajuns flămând, nu a fost vina tatălui de la care a primit partea lui de avere, ci a fost rezultatul abuzului față de ceea ce a primit.

Obiecție 4. Dumnezeu l-a creat pe om failibil și nu l-a statornicit în bunătatea în care l-a creat. Prin urmare, a fost conform voinței Sale ca omul să păcătuiască. 

Răspuns. Scripturile mustră și închid gura acestei obrăznicii a oamenilor și curiozității lor abjecte. „cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”, „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său!” (Rom. 9:20, Is. 45:9). Dacă omul nu ar fi fost creat failibil, atunci lauda faptelor sau virtuții sale nu ar avrea rost; căci ar fi fost bun in mod necesar. Și ce-ar fi dacă s-ar fi cuvenit ca omul să fi fost creat astfel? Chiar natura lui Dumnezeu cerea acest lucru. Dumnezeu nu-Și dă slava altei creaturi. Adam a fost om, nu Dumnezeu. Iar Dumnezeu fiind bun, este, de asemenea, drept. El le face bine oamenilor, dar dorește ca ei să fie ascultători și recunoscători față de El. Dumnezeu i-a conferit nenumărate binecuvântări omului; prin urmare, era de datoria lui să fie mulțumitor, ascultător și supus lui Dumnezeu care a spus în legea Lui ce-i este plăcut și ce nu-i este, spunând: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). De parcă ar spune: "să ai respect față de Mine, să te alipești de Mine, să Mă slujești și să Mă asculți; să nu întrebi și să nu cauți oranduirile binelui și ale răului la altcineva decât la Mine; arătându-te astfel ascultător față de Mine."

Față de lucrul acesta se obiectează: Dumnezeu știa de dinainte despre căderea omului, pe care ar fi putut să o prevină, dacă nu ar fi dorit să aibă loc; dar nu a făcut asta. Așadar, Adam a păcătuit din voia și din vina lui Dumnezeu. 

Răspuns. Deja i-a fost dat un răspuns acestei obiecții; putem totuși remarca, în plus față de ce am spus deja, că preștiința lui Dumnezeu nu implică în mod necesar o constrângere a omului de a păcătui. Un tată înțelept a prevăzut, dupa anumite semne, că fiul său decăzut, la un moment dat, va fi străpuns de sabie; această simțire nu l-a înșelat, fiul fiind omorât datorită preacurviei. Nimeni însă nu crede că a fost omorât astfel pentru că tatăl a prevăzut că va ajunge să aibă un așa sfârșit mizerabil, ci pentru că era un preacurvar. Ambrozie vorbește astfel despre moartea lui Cain: „Dumnezeu știa, fără îndoială, mai de dinainte la ce l-ar duce supărarea atunci când este provocat și scos din minți; totuși nu din cauza aceasta a avut dorința de a comite fapta pe care a săvârșit-o prin exercitarea voinței proprii, ca printr-o necesitate, de a păcătui: căci Dumnezeu, în preștiința Lui, nu poate fi înșelat. Iar Augustin spune: „Dumnezeu este razbunatorul drept al acelor lucruri pe care nu le face.”

V. CARE SUNT EFECTELE PĂCATULUI?
 

După ce am definit și am privit la ce este păcatul și de unde vine, suntem pregătiți să analizăm efectele care decurg în mod necesar în urma încălcării legii divine, o cunoaștere de mare importanță pentru o înțelegere potrivită a grozăviei răutății păcatului. Aceste efecte sunt pedepse temporale și veșnice, iar pentru că Dumnezeu pedepsește adesea păcatele cu alte păcate, despre fărădelegile următoare se poate spune că sunt efecte ale păcatelor precedente. (Rom. 1:24, 2 Tes. 2:11, Mat. 13:12). Pentru ca acest lucru să poată fi înțeles mai bine, următoarele explicații sunt necesare.

1. Păcatul originar sau depravarea întregii naturi a omului sau distrugerea chipului lui Dumnezeu din om, în sensul în care am explicat-o, este rezultatul căderii primilor noștri părinți în Paradis. (Rom. 5:19)

2. Toate păcatele actuale sunt efecte ale păcatului originar. „Nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7:17)

3. Toate păcatele actuale subsecvente sunt efecte ale celor precedente și o sporire a lor; de vreme ce, conform judecății drepte a lui Dumnezeu, oamenii fug adesea de la un păcat la altul, așa cum învață Pavel referitor la neamuri în primul capitol al epistolei sale către Romani.

4. Păcatele altor oameni sunt frecvent efecte ale păcatelor actuale, în așa fel încât mulți oameni devin și mai răi prin reproșuri și exemplele rele ale altora, fiind astfel ademeniți și determinați să păcătuiască, așa cum scrie: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33).

5. O conștiință rea și frica de judecata lui Dumnezeu urmează invariabil și constant înfăptuirea păcatului. (Rom. 2:15, Is. 57:33)

6. Diversele nenorociri ale acestei vieți împreună cu moartea temporală sunt efecte ale păcatului; fiindcă Dumnezeu a trimis aceste lucruri asupra omenirii datorită păcatului, conform declarației: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17).

7. Moartea veșnică este ultima și cea mai mare consecință a păcatului, care are loc în cazul celor care nu au fost scăpați de ea prin moartea și meritul lui Hristos: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!” „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic.” (Deut. 27:26, Dan. 12:2, Mat. 25:41)

Așadar, toate păcatele, orice caracter ar avea, merită, prin natura lor, moartea veșnică, lucru care este exprimat clar în aceste pasaje și în altele similare ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Blestemat să fie cine nu va împlini” etc. „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” „Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” (Deut. 27:26, Iacov 2:10, Mat. 5:26).

Cu toate acestea păcatele nu sunt egale. Ele diferă în funcție de anumite grade, chiar și în ce-L priveste pe Dumnezeu; așa cum este scris: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac.” „cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Marcu 3:28,29, Ioan 19:11)

Astfel vor fi, de asemenea, grade ale pedepsei iadului: pedepsele celor pierduți vor fi proporționale cu păcatele pe care le-au făcut; deși, în ce privește durata acestor pedepse, toate vor fi veșnice. „Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.” în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi”. (Luca 12:47, Mat. 11:22)

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.