Despre pedeapsa dreapta a lui Dumnezeu pentru pacatul omului 

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 9: Oare Dumnezeu nu-l nedreptăţeşte pe om atunci când prin Legea Lui îi pretinde ceea ce omul nu poate să facă?

Răspuns: Nu, deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om capabil s-o împlinească. Dar la instigarea diavolului şi prin neascultarea sa îndărătnică omul s-a lipsit împreună cu întreaga sa descendenţă de aceste daruri

Expunere

În această secțiune din Catehism găsim o obiecție din partea rațiunii umane împotriva a ceea ce s-a spus în întrebarea precedentă: dacă omul este atât de corupt încât nu poate face nimic bun înainte de regenerare, atunci Dumnezeu în legea Lui pare să-i ceară pe nedrept și în zadar ascultarea perfectă. Obiecția poate fi formulată mai exact astfel: cel care pretinde sau poruncește imposibilul este nedrept. Dumnezeu îi cere omului prin lege ascultarea perfectă, lucru care nu este posibil să îl realizeze. Așadar, Dumnezeu pare să fie nedrept. Acestei obiecții îi răspundem astfel: cel care pretinde imposibilul este nedrept, dar nu în cazul în care a dat capacitatea de a săvârși acele lucruri; în al doilea rând, nu în cazul în care omul a poftit și de bunăvoie a adus asupra lui această inabilitate; iar în ultimul rând, nu in cazul in care legea respectiva este de așa natură încât are ca scop să-l facă să recunoască și să-și deplângă inabilitatea. Dumnezeu, prin crearea omului după chipul Său, i-a dat capacitatea de a aduce ascultarea pe care i-o cere în mod drept în legea Sa. De aceea, dacă omul, din vina lui și de bună voie, s-a descotorosit de această abilitate cu care a fost înzestrat și s-a adus într-o stare în care nu mai poate asculta pe deplin de legea lui divină, Dumnezeu nu Și-a pierdut dreptul să pretindă ascultarea pe care omul este obligat să I-o aducă. Prin urmare, Dumnezeu ne pedepsește pe bună dreptate, fiindcă am irosit această virtute prin încălcarea poruncilor Sale și pentru că El a amenințat cu pedeapsa în cazul în care legea Lui ar fi încălcată.

Obiecția 1. Dar nu noi am adus acest păcat asupra noastră. 

Răspuns: Primii noștri părinți, când au căzut, au pierdut această abilitate atât pentru ei înșiși, cât și pentru posteritate. Dacă un domnitor i-ar da unui nobil o provincie, iar acesta s-ar răzvrăti împotriva lui, nu doar el ar pierde acest domeniu, ci și urmașii săi; iar domnitorul acela nu ar face nici o nedreptate prin a nu le da ceea ce a fost pierdut prin răzvrătirea tatălui lor. Iar dacă le-o înapoiază, o face doar datorită bunătății și milei Sale.

Obiecția 2. Cel care poruncește imposibilul, poruncește zadarnic. Dumnezeu poruncește ceea ce îi este imposibil omului să facă după cădere. Așadar, îi poruncește in zadar. 

Răspuns: 1. Dumnezeu nu poruncește zadarnic, chiar dacă noi nu facem ceea ce El ne impune, fiindcă poruncile Sale au în vedere alte acopuri, atât în ceea ce-l privește pe cel neprihănit, cât și pe cel nelegiuit. Celor neprihăniți li se cere să asculte poruncile lui Dumnezeu: 1. Pentru a-și recunoaște propria slăbiciune și neputință. „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. 2. Ca să inteleaga ce au fost înainte de cădere. 3. Ca să știe ce să-i ceară lui Dumnezeu, anume înnoirea naturii lor, 4. Ca ei să înțeleagă ce a făcut Hristos în locul nostru  ̶  că El a făcut ispășire pentru noi și ne regenerează. 5. Ca noi să începem să-I aducem o nouă ascultare, căci legea ne învață cum ar trebui să trăim înaintea lui Dumnezeu, ținând seama de binecuvântările răscumpărării și ceea ce ne cere Dumnezeu de la noi. 

Le este cerută ascultare celor nelegiuiți: 1. Ca dreptatea lui Dumnezeu să se vadă în condamnarea lor; fiindcă știu ce ar trebui să facă, și totuși nu fac, sunt condamnați în mod legitim. „Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.” (Luca 12:47). 2. Ca buna conduită și disciplină să fie menținute. 3. Pentru ca cei pe care Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască să fie convertiți. 

Răspundem, în al doilea rând, judecății majore a acestui silogism prin a face următoarea distincție: cel care poruncește imposibilul, într-adevăr poruncește în zadar dacă nu oferă în același timp capacitatea de a face lucrurile cerute. Însă Dumnezeu, atunci când le poruncește celor aleși, le dă, de asemenea, puterea de a împlini porunca și începe să lucreze ascultare în ei prin Evanghelie, desăvârșindu-i în cele din urmă. Augustin spune: „Doamne dă ceea ce poruncești, poruncește ce voiești și nu porunci în zadar” (De bono preserver, cap. 10). Această cerință imposibilă, așadar, este cea mai mare binecuvântare, deoarece ne conduce la obținerea puterii prin care putem acționa în conformitate cu ceea ce ni se cere.

Întrebarea 10: Dumnezeu va lăsa nepedepsită această neascultare şi răzvrătire?

Răspuns: În nici un caz! Dimpotrivă, El nu are decât mânie cumplită pentru păcat, fie el originar sau actual, şi prin judecata Lui dreaptă vrea să îl pedepsească în timp şi în veşnicie, după cum a spus: „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi cine nu le va face”.

Expunere

În expunerea acestei întrebări trebuie să analizam răul pedepsei, care este cealaltă componentă a nenorocirii omului. Referitor la aceasta suntem învățați că Dumnezeu pedepsește păcatul cu multă severitate, în mod drept și sigur. El pedepsește cu multă severitate, adică prin pedeapsă actuală și veșnică, conform enormității și a magnitudinii sale, fiind o ofensă adusă împotriva unui bine infinit. În mod legitim, pentru că fiecare păcat, chiar și cea mai mică fărădelege, reprezintă o violare a legii lui Dumnezeu, conform ordinii dreptății divine, merită o pedeapsă veșnică și izgonire dinaintea lui Dumnezeu. In mod cert, pentru că Dumnezeu este drept și nu schimbă sentința pe care o anunță legea: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Gal. 3:6)

Obiecția 1. Dar cel rău adesea prosperă în această viață și face multe lucruri fără vreo teamă de pedeapsă. Prin urmare, nu toate păcatele sunt pedepsite. 

Răspuns. Până la urmă ei vor fi pedepsiți și sunt pedepsiți chiar în această viață. 1. Prin conștiință, de ale cărei îmboldiri este adesea torturat cel rău. 2. De asemenea, prin acele lucruri pe care le folosesc cu cea mai mare plăcere și zel; iar cu cât știu mai puțin și isi dau seama de pedeapsa, cu atat este mai greu. 3. Ei sunt adesea loviți cu alte pedepse cumplite. Iar pedepsele lor vor fi și mai îngrozitoare în viața viitoare, unde va fi moarte veșnică.

Obiecția 2. Dumnezeu nu a creat răul și moartea. Așadar, El nu va pedepsi păcatul cu atâta severitate. 

Răspuns: Într-adevăr El nu a creat aceste lucruri la început; dar totuși când păcatul a fost comis, în judecata lui dreaptă, a pedepsit păcătoșii, conform amenințării: „Vei muri negreșit.” (Gen. 2:17) De aceea este, de asemenea, scris: „se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” (Amos 3:6)

Obiecția 3. Dacă Dumnezeu pedepsește păcatul printr-o pedeapsă prezentă și veșnică, El pedepsește aceiași abatere de două ori, lucru care este nedrept. Dar El nu este astfel și nu pedepsește aceiași abatere de două ori. Așadar, El nu va pedepsi omul cu o pedeapsă prezentă și veșnică.

Răspuns: Noi negăm judecata majoră, căci pedeapsa pe care Dumnezeu o aduce asupra celui nelegiuit în viața aceasta și în cea viitoare nu este decât o singură pedeapsă, deși constă în câteva părți. Pedeapsa prezentă nu este decât începutul pedepsei veșnice. Totodată, nu este o pedeapsă separată sau completă în sine, deoarece este insuficientă pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu.

Obiecția 4. Păcatele care diferă prin caracterul lor nu sunt pedepsite cu aceiași pedeapsă. Prin urmare, nu toate păcatele sunt pedepsite cu o pedeapsă veșnică. 

Răspuns: Concluzia spune mai mult decât premisele. Aceasta urmează în mod legitim; nu toate păcatele sunt pedepsite cu aceiași pedeapsă, lucru care este adevărat. Dar toate păcatele, chiar și cele mai mici, merită o pedeapsă veșnică, fiindcă toate sunt o ofensă la adresa binelui infinit și veșnic. Astfel, toate păcatele sunt pedepsite în mod egal în ce privește durata, dar ceea ce difera este măsura pedepsei. Păcatele mari vor fi pedepsite veșnic, cu o pedeapsă severă, în vreme ce păcatele mai mici vor fi pedepsite veșnic, cu o pedeapsă mai ușoară.

Obiecția 5. Dar dacă Dumnezeu pedepsește păcatul cu o pedeapsă veșnică, atunci cu toții trebuie să pierim, altfel pedeapsa lui Dumnezeu nu este satisfăcută. 

Răspuns: Este adevărat, într-adevăr, că în cazul în care Dumnezeu ar fi să pedepsească păcatul în noi, am pieri cu toții inevitabil, pentru totdeauna. Dar El nu pedepsește păcatul în noi cu o pedeapsă veșnică și totuși dreptatea Sa nu are de suferit din această cauză, fiindcă a făcut ispășire pentru păcatele noastre prin Hristos, prin a-l lovi pe El cu o pedeapsă echivalentă cu cea veșnică. În acest fel Evanghelia satisface cerințele legii.
 

Obiecția 6. Dacă Dumnezeu a pedepsit păcatele noastre în Hristos, El nu mai trebuia, dacă este drept, să ne pedepsească pe noi; suferințele celor drepți în această viață sunt nedrepte. 

Răspuns: Pedepsele celor drepți nu trebuie considerate pedeapsă sau o ispășire pentru păcat; ele nu sunt decât pedepsele disciplinare ale unui tată, trimise cu scopul de a-i smeri. Prin urmare, este necesar ca noi, după ce vom fi făcut o expunere a următoarei întrebări din catehism, să vorbim despre suferințe.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.