Interpretarea Scripturii în lumina Scripturii
Atunci cand citim Biblia in lumina naratiunii sale, toate lucrurile au un inteles. In spatele fiecarei istorisiri, a fiecarui proverb, imn, indemn sau profetie putem gasi dezvaluirea tainei lui Hristos si a lucrarii Sale de rascumparare. Dupa cum si Pavel ii aducea aminte lui Timotei, “Toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu si este de folos sa invete, sa mustre, sa indrepte si sa instruiasca in neprihanire” (2 Timotei 3:16) – toata Scriptura, nu doar anumite versete.
In acelasi timp, Marturisirea Westminster ne aduce aminte ca nu toate lucrurile din Scriptura sunt la fel de clare sau la fel de importante. Trebuie sa interpretam pasajele dificile in lumina celor clare. Scriptura se interpreteaza pe ea insasi, iar noi invatam cum sa interpretam intelesul Scripturii prin studierea partilor ei si invatam sa interpretam diferitele parti ale Scripturii prin studierea intregului. Avem nevoie in egala masura atat de piesele de puzzle cat si de imaginea care ne arata cum arata acest puzzle dupa ce este construit.
Bineinteles ca exista divergente in privinta clasificarii pasajelor “dificile” sau a celor “clare” dupa cum exista si o diferenta de opinie in privinta importantei pe care o au diverse pasaje. Cu toate acestea, cred ca suntem cu totii de acord ca coborarea lui Hristos in locuinta mortilor este mai putin importanta decat intruparea, ascultarea, invierea, inaltarea si intoarcerea Sa. Dincolo de aceste aspecte, exista multe puncte de divergenta. Majoritatea evanghelicilor de astazi neglijeaza doctrina despre forma de guvernare bisericii. Departe de a constitui esenta crestinismului, aceasta doctrina a fost destul de importanta pentru a diviza traditia reformata in grupuri precum episcopali, prezbiterieni si congregationalisti. Pentru ortodoxia rasariteana episcopatul este esential pentru existenta bisericii, iar romano-catolicii duc aceasta doctrina mai departe, insistand asupra primatului episcopului de la Roma.
Chiar si in ce priveste evanghelia, exista multe diferente intre aceste perspective. Ortodoxia rasariteana crede ca exista pasaje clare si importante in Scriptura care accentueaza theosis – un proces prin care suntem transformati dupa asemanarea lui Hristos – asemanare care duce la mantuirea finala printr-o combinatie intre har si fapte bune. Romano-catolicii afirma pe de alta parte ca pasajele importante si clare din Scriptura accentueaza meritele pe care oamenii le obtin in biserica prin fapte bune.
Arminienii considera ca sunt foarte clare pasajele care accentueaza dragostea lui Dumnezeu (deasupra altor atribute), universalitatea harului, precum si libertatea vointei umane. In vreme ce teologia reformata nu sustine ca suveranitatea lui Dumnezeu (sau predestinarea) este dogma centrala din care sunt dedusele toate celelalte doctrine, dragostea lui Dumnezeu si libertatea vointei umane au acest rol (de dogma centrala) in sistemele arminiene. Arminienii considera ca cei ce sunt calvinisti inalta suveranitatea lui Dumnezeu mai sus decat orice, in vreme ce ei afirma ca dragostea universala a lui Dumnezeu si libertatea individuala sunt normative. “Voi aveti versetele voastre, noi avem versetele noastre” spun de multe ori arminienii care folosesc acest slogan pentru a promova o perspectiva ce slabeste increderea credinciosilor in unitatea, coerenta si acuratetea Scripturii.
Adevarul este ca noi nu avem “versetele noastre” si ei nu au “versetele lor.” Dumnezeu este cel care are “versetele Lui” si astfel toate sunt “versetele noastre.” Daca noi avem “versetele noastre” putem observa ca nici acelea nu dovedesc ceea ce presupunem noi. Pana la urma, Scriptura interpreteaza Scriptura si daca noi plasam anumite pasaje deasupra altora ca sa interpretam Scriptura, nu am inteles cu adevarat nici macar acele pasaje pe care le denumim “versetele noastre.”
Teologi arminieni precum Clarck Pinnock si John Sanders impartasesc presupozitia ca toate atributele lui Dumnezeu slujesc dragostei pe care ei cred ca Dumnezeu o are ca sa mantuiasca toti oamenii. De fapt, acesti teologi recunosc ca aceste perspective functioneaza ca niste presupuneri, sau axiome, pe baza carora ei elaboreaza toate interpretarile. De exemplu, Pinnock apara inclusivismul pe baza arminianismului sau; inclusivismul este doctrina conform careia oamenii pot fi mantuiti chiar si fara o credinta explicita in Hristos daca raspund in mod pozitiv la lumina pe care o au. El adauga “sunt de acord ca inclusivismul nu este un subiect central al discursului Scrupturii si ca dovezile pentru aceasta doctrina sunt mai putine decat si-ar dori unii. Dar intelegerea dragostei lui Dumnezeu este foarte importanta incat accentul pe care Scriptura il plaseaza pe acest adevar este suficient pentru a sustine si inclusivismul.” Prin aceasta afirmatie Pinnock pare sa admita ca principiul general este accentuat atat de mult incat argumentele exegetice slabe pentru inclusivism nu sunt un impediment in calea adoparii acestei invataturi. Pentru Pinock, imaginea de ansamblu este mai importanta decat piesele de puzzle.
Pe de alta parte, pentru hyper-calvinisti, suveranitatea lui Dumnezeu este mai importanta decat celelalte atribute, iar predestinarea marginalizeaza sau chiar anuleaza alte pasaje care par a fi la fel de clare si importante. De exemplu, chiar daca Scriptura este la fel de clara si accentueaza la fel de mult universalitatea chemarii exterioare a lui Dumnezeu prin Evanghelie, grija pe care Dumnezeu o poarta pentru toate creaturile si imperativul misiunii, hyper-calvinistii pur si simplu repeta pasajele “TULIP” [n.tr. pasajele despre predestinare] in loc sa includa in doctrina lor intreaga invatatura a Scripturii. Pentru altii, a fi reformat inseamna transformarea sferelor culturale, perspectiva care duce la marginalizarea sau neglijarea aspectelor soteriologice care se gasesc in esenta marturisirilor reformate. In ultima vreme, unii considera ca nu predestinarea ci “unirea cu Hristos” este dogma centrala a teologiei reformate. O dogma centrala este o doctrina din care sunt deduse toate celelalte invataturi, in loc ca invatatura sa fie formata in mod inductiv din studiul intregii Scripturi.
In istoria teologiei lutherane, justificare a functionat uneori ca o dogma centrala care marginalizeaza sau chiar contrazice alte invataturi ale Scripturi. Multi protestanti liberali adopta o perspectiva radicala prin care accepta doar o parte a Scripturii, doar acea parte care il prezinta pe Hristos. Chiar si in lutheranismul confesional, unii teologi au tendinta de nu lasa Scriptura sa marturiseasca propria perspectiva asupra justificarii ci de a trata justificarea ca o dogma centrala din care sunt deduse toate celelalte doctrine.
Pe de alta parte, unii evanghelici conservatori considera ca doctrina despre creationism sau hermeneutica literala reprezinta dogma centrala, in timp ce dispensationalistii vor citi Scriptura si o vor interpreta prin prisma invataturii lor despre Israelul etnic, armaghedon si mileniul literal. Cei care foloseau Biblia de Studiu Scofield considerau ca schema lor cu sapte dispensatii era criteriul conform caruia trebuia inteleasa toate Scriptura.
Padurea si copacii
Pe de o parte, este foarte periculos sa nu vezi padurea datorita faptului ca privesti doar la copaci. Tratarea Scripturii ca un catalog de principii, doctrine si proverbe nemuritoare ii face pe unii predicatori sa presupuna ca trebuie doar sa reformuleze afirmatiile Scripturii in cuvinte mai multe. Un pastor mi-a spus o data: “atunci cand predic din Predica de pe Munte sunt ca un legalist, iar atunci cand predic prin Galateni sunt ca un antinomian.” Desi aceasta metoda pare sa reflecte credinciosia fata de textul Scripturii, o astfel de abordare a Scripturii este foarte periculoasa din cel putin doua motive. In primul rand, este o abordare naiva. Nimeni nu se apropie de Scriptura fara presupozitii. Toti avem un anumit tipar pe care l-am dobandit de-a lungul anilor impreuna cu alti credinciosi care au aceleasi perspective ca si noi. In al doilea rand, aceasta abordarea a Scripturii slabeste increderea in unitatea Scripturii. Iisus nu a predicat legalismul iar Pavel nu a predica antinomianismul. Ca si apostol trimis in baza autoritatii lui Iisus Hristos si scriind sub inspiratia Duhului Sfant, mesajul lui Pavel este mesajul lui Hristos. Daca interpretam Predica de pe Munte ca ceva ce nu este legat de (sau chiar ca ceva ce contrazice) epistola catre Galateni, atunci nu vom intelege corect nici unul din cele doua pasaje.
Multi dintre noi am fost crescuti in biserici in care pastorul se lauda ca lui ii trebuie multi ani ca sa parcurga o singura carte a Bibliei in predicare. Unii accentueaza foarte mult predicarea expozitiva si ajung sa aiba serii foarte lungi de predici dintr-o singura carte. Dar este aceasta abordare o metoda buna de a intelege istoria Scripturii? Cartile istorice ale Vechiului Testament si Evangheliile Noului Testament ne ofera o naratiune cuprinzatoare prin care legile si doctrinele au sens atunci cand sunt privite in lumina istoriei rascumpararii. Epistolele sunt epistole: scrisori adresate unei biserici locale (sau unui grup de biserici locale) si care erau in general citite cu voce tare in timpul inchinarii publice. Avem parte de o invatatura bogata atunci cand le citim in intregime, dar este in aceeasi masura important sa le descoperim profunzimea prin studierea succesiva a fiecarui pasaj, pentru a intelege argumentele din care este compus mesajul scrierii. De obicei, cartile istorice si Evangheliile au un fir narativ, iar epistolele au un argument sau o serie de argumente. Privind doar la nivelul versetelor poate duce cu usurinta la pierderea intelegerii atat a firului narativ cat si a argumentelor care sunt expuse.
Pe de alta parte, este periculos sa transformam una din doctrinele Scripturii intr-o dogma centrala din care sa deducem toate celelalte invataturi. In acest caz, nu vom vedea copacii datorita imaginii de ansamblu pe care o avem asupra Scripturii. Daca in prima abordare pericolul era sa ne concentram doar pe versete ca piese mici de puzzle, aceasta a doua abordare ii face pe oameni sa marginalizeze aspecte importante ale Cuvantului lui Dumnezeu.
Scriptura este un canon. Desi este corect sa spunem ca Biblia este mai mult o biblioteca decat o carte, datorita genurilor si autorilor diferiti care au trait de-a lungul multor veacuri in zone geografice diferite, Scriptura este totusi caracterizata de o unitate intrinseca. Noi nu impunem Scripturii aceasta unitate din exterior. Noi nu fortam ca piesele de puzzle sa se potriveasca chiar daca s-ar putea sa ne faca impresia ca sunt contradictorii. Scriptura este unita intrinsec de naratiunea si invatatura sa de baza. Revelatia urmareste rascumpararea. Scriptura ne prezinta istoria desfasurarii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza in mod diferit de-a lungul perioadelor diferite de timp prin intermediul diferitelor legaminte. Studiind Scriptura noi nu trebuie sa sacrificam nici unitatea ei dar nici diversitatea istoriei pe care o prezinta.
Biblia nu doar ca are genuri literare diferite, dar a fost scrisa de mai multi autori umani “in multe randuri si feluri” (Evrei 1:1). Deoarece inspiratia este organica si nu mecanica, Scriptura reflecta atat umanitatea cat si divinitatea autorului. Epistola catre Galateni nu este doar o reafirmare a predicii de pe munte. Cu toate acestea, amandoua sunt parte a aceluiasi canon al legamantului. De aceea, cele doua pasaje trebuie interpretate impreuna.
Atunci cand interpretam Scriptura in modul acesta vom ajunge la concluzia ca fiecare pasaj are o semnificatie mai bogata decat mesajul care ar putea fi inteles daca s-ar studia aceste pasaje in mod separat. In Galateni, Pavel vorbeste despre diferenta intre legamantul legii (Sinai) care arata inspre Hristos prin umbre si tipologii si legamantul avraamic al promisiunii care va fi implinita in Hristos ca samanta prin care toate natiunile Pamantului vor fi binecuvantate. In predica de pe munte, Iisus Hristos anunta o schimbare a regimului, astfel incat teocratia vechiului legamant (incluzand razboaiele sfinte din acea vreme) face loc unei noi societati a mostenitorilor iertati si binecuvantati care sufera persecutia si isi iubesc duspanii de dragul lui Hristos. Iisus si Pavel ne arata aceeasi realitate a imparatiei harului prin Iisus care este cel ce o inaugureaza si prin Pavel, apostol al lui Hristos care ne explica detaliile desfasurarii planului lui Dumnezeu in istorie.
Nelinistiti si reformati: predestinarea si suveranitatea lui Dumnezeu
De vreme ce problematica dogmei centrale transcende traditiile crestine, voi analiza propria mea traditie. Richard Muller si alti teologi au desfiintat ideea conform careia predestinarea constituie dogma centrala a teologiei reformate. De fapt, cei care studiaza teologia istorica au demonstrat ca in teologia reformata nu exista o doctrina care sa functioneze ca dogma centrala.
Studiile de teologie istorica din secolul al nouasprezecelea au analizat crezurile din perspectiva unei metode numite “marea idee”: prin localizarea unei dogme centrale din care mai apoi va fi dedus si explicat restul sistemului de credinta. Bineinteles ca Jean Calvin a promovat o doctrina augustiniana a suveranitatii lui Dumnezeu si a predestinarii atunci cand se iveau ocazii exegetice sau polemice. Cu toate acestea, accentul pus pe suveranitatea lui Dumnezeu nu poate fi considerat o dogma centrala pentru teologia reformata, de vreme ce Calvin nici nu a mentionat aceasta doctrina in lucrarea sa intitulata Sumarul Credintei Crestine (ce a functionat ca si Catehismul din Geneva). Fara indoiala, suveranitatea lui Dumnezeu si predestinarea a devenit in ziua de azi un mod de a explica si de a contrazice credinta reformata de multi care sunt sustinatori sau oponenti fata de Calvin si Reforma. In contrast cu abordarea reformata, intregul sistem lutheran a fost dedus din doctrina justificarii celor pacatosi.
De multe ori cei care tocmai descopera teologia reformata sunt absorbiti de harul suveran al lui Dumnezeu si atentia lor neglijeaza alte aspecte importante. Intelegerea harului suveran schimba perspectiva oamenilor care incep sa acorde atentie unor pasaje scripturale pe care le-au ignorat pana atunci, iar paradigma oamenilor se schimba. Dar exact din acest motiv trebuie sa fim atenti intr-o astfel de situatie: o noua paradigma poate sa se contureze printr-o studiere atenta a Scripturii sau poate sa ii fie impusa din exterior. De exemplu, daca cineva a fost crescut intr-o biserica ce afirma ca mantuirea depinde de vointa libera a omului, intelegerea predesinarii va afirma libertatea lui Dumnezeu de a alege. Dumnezeu este cel care alege si condamna. Dar este acest fapt datorat doar faptului ca Dumnezeu este suveran? Bineinteles ca nu. Unii oameni au o invatatura a suveranitatii lui Dumnezeu care il portretizeaza ca pe un tiran arbitrar. In contrast cu o astfel de portretizare, Scriptura ne invata ca Dumnezeu este liber sa aleaga pe cine doreste pentru ca toti oamenii merita condamnarea. Cu alte cuvinte, suveranitatea lui Dumnezeu nu poate sa fie separata de dreptatea si neprihanirea Sa, sau de orice alt atribut, nici chiar de dragostea Sa. Dupa cum nu putem folosi un pasaj sau o lista de versete pentru a anula alte texte scripturale, nu putem sa ridicam un atribut al lui Dumnezeu deasupra altor atribute. Exista un pericol real ca unii oameni sa se inchine unui singur atribut si nu Dumnezeului revelat.
Atunci cand predestinarea devine dogma centrala, crestinismul nu mai poate fi distins de Islam. Am vazut si am auzit anumite prezentari hiper-calviniste care au exaltat suveranitatea lui Dumnezeu fara sa il mentioneze pe Iisus Hristos. Cu toate acestea, Calvin spunea ca noi descoperim alegerea noastra doar in Hristos. Pe de alta parte am auzit si prezentari in care activitatea lui Dumnezeu de a condamna era considerata echivalenta cu activitatea Sa de a mantui. O astfel de perspectiva contradice invatatura Scripturii care afirma ca Dumnezeu alege oameni din marea masa a umanitatii condamnate. Exista multe pasaje care prezinta manifestarea milei lui Dumnezeu in alegerea harului. Dar Dumnezeu este laudat ca fiind singurul responsabil pentru mantuirea alesilor, nu ca fiind singurul responsabil pentru condamnarea celor ce nu sunt alesi. De aceea, Canoanele de la Sinodul din Dort (1618-1619) – de unde au fost sumarizate “cele cinci puncte ale calvinismului” afirma ca “bisericile reformate detesta din toata inima lor” perspectiva ca Dumnezeu este la fel de implicat in condamnare precum este implicat in mantuire. Atunci cand predestinarea sau suveranitatea lui Dumnezeu devine fundatia pe baza caruia construim un zgarie-nor sau un sistem teologic, ajungem sa alegem sa sustinem doar acele pasaje ale Scripturii care ne dovedesc corecti in fata altora, iar selectia de versete devine un canon in cadrul canonului. Acest lucru nu a fost niciodata permis de credinta reformata.
Criticii teologiei reformate s-ar putea sa aiba alta perspectiva. In primul rand, in vremea de azi exista o tendinta de a reduce teologia reformata la “cele cinci puncte ale calvinismului.” Uneori se lasa impresia ca cine crede in predestinare este reformat. Dupa acest criteriu, Toma D'Aquino ar fi la fel de reformat ca R.C. Sproul! Cu toate acestea, aceste “cinci puncte” sunt doar un rezumat al Canoanelor din Dort care au o invatatura mult mai bogata decat cele cinci puncte. Dincolo de acest aspect, Canoanele au fost elaborate de crestinii reformati din Europa ca o respingere a arminianismului. Canoanele au un rol important alaturi de Marturisirea Belgiana si Catehismul de la Heidelberg ca standarde ale credintei si practicii reformate, fiind in acelasi timp subordonate Scripturii. Marturisirea de la Westminster afirma aceeasi credinta. Atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu este redus doar la cateva idei fundamentale, pierdem din bogatia si profunzimea acestor doctrine. Iar cand aceste doctrine sunt izolate de ansamblul sistemului credintei si practicii, oamenii vor afirma accente teologice dezechilibrate.
Apoi, criticii portretizeaza deseori calvinismul ca hiper-calvinism. Din pacate, unii calvinisti sunt o intrupare a acestei caricaturi. Noii calvinisti sunt deseori ispititi sa cada in extreme. Exista versiuni foarte populare astazi a unei invataturi care considera ca suveranitatea lui Dumnezeu si predestinarea sunt punctul central al Scripturii. Noi trebuie sa interpretam Scriptura in lumina Scripturii. S-ar putea ca unii oameni sa fie derutati de acest verset atunci cand se gandesc la pasaje care afirma alegerea neconditionata a lui Dumnezeu. Dar problema ce aduce confuzia nu este in Scriptura ci in noi insine. Duhul care a inspirat “toata Scriptura” foloseste vocile diverse ale diferitilor scriitori biblici – fiecare avand personalitatea, stilul si convingerile sale – dar mesajul Scripturii este unificat de inspiratia Duhului. Dumnezeu este cel care stie cum sa comunice “in mai multe randuri si feluri” fara a se contrazice pe sine insusi. Trebuie sa evitam perspectiva care spune ca Biblia afirma un singur adevar central sau ca esenta Scripturii este in o singura doctrina. In acelasi timp trebuie sa fim atenti sa nu transformam diversitatea Scripturii in presupuse contradictii.
Unii calvinisti de azi au ajuns sa descopere bogatia doctrinei reformate clasice cu privire la unirea cu Hristos si adopta aceasta doctrina ca si dogma centrala. Altii precum Max Goebel si Matthias Schneckenburger (1808-1848) au definit crestinismul reformat in baza intelegerii unirii cu Hristos si contrastandu-l cu perspectiva lutherana asupra justificarii. Aceste perspective sunt uneori folosite pentru a critica sau a re-evalua conceptia reformata cu privire la ordo salutis.
Bineinteles, daca e sa fie o dogma centrala a Scripturii aceasta este Hristos. Cu toate acestea, nici persoana si lucrarea lui Hristos nu au rolul de dogma centrala a Scripturii. Exista o diferenta importanta intre centralitatea persoanei si lucrarii lui Hristos in Scriptura si ideea de dogma centrala. O dogma centrala este o teza doctrinara din care se deduc toate celelalte invataturi. O astfel de dogma s-ar putea sa fie o doctrina biblica, dar atunci cand functioneaza ca o dogma centrala, nu ilumineaza ci distorsioneaza celelalte invataturi ale Scripturii.
Exegeza reformata nu incepe cu predestinarea, suveranitatea lui Dumnezeu, justificarea sau unirea cu Hristos. Teologia reformata este un sistem de credinta care se contureaza din Scriptura, nefiind un sistem impus asupra Scripturii. Asta nu inseamna ca perspectiva reformata pretinde a interpreta pasajele individuale doar in baza naratiunilor si temelor mai largi ale Scripturii. Exista trei concepte hermeneutice (interpretative) care credem ca sunt o reflectare naturala a Scripturilor: distinctia dintre lege si evanghelie, istoria rascumpararii centrata pe Hristos si structura legamintelor.
Legea si evanghelia
Atunci cand legea si evanghelia functioneaza ca dogma centrala, orice predica – indiferent de pasaj – va suna cam la fel. Aceste predici vor afirma pe de o parte esecul oamenilor si pe de alta parte mantuirea lui Hristos. Folosita in mod exclusiv ca metoda de predicare, s-ar putea sa nu fie cel mai rau lucru dar nu este cu adevarat o expunere a Scripturii.
Reformatorii au afirmat importanta distingerii intre lege si evanghelie. Este una dintre acele distinctii de baza pe care un predicator sau un cititor al Scripturii trebuie sa o aiba in minte atunci cand se apropie de orice pasaj. Cu toate acestea, pasajul este cel care trebuie interpretat. In predicare noi nu interpretam legea si evanghelia, ci interpretam Scriptura in lumina distinctiei dintre lege si evanghelie.
A treia utilizare a legii (de a ii calauzi pe credinciosi) este afirmata atat de confesiunile lutherane cat si de cele reformate. Predicarea si citirea Scripturii trebuie sa includa si chemari la o trairea inteleapta si plina de recunostinta. Chiar daca suntem constienti de riscul moralismului si a cautarii neprihanirii proprii prin ascultarea de lege, trebuie sa afirmam invataturile Scripturii. Am citit recent prin cartea Proverbe in timpul de devotiune in familie si am observat ca dincolo de cateva pasaje unde Hristos este personificat ca Intelepciune, o mare parte din aceasta carte contine indemnuri intelepte pentru trairea de zi cu zi. Trebuie sa avem grija sa nu exageram in reactia noastra fata diversele forme de reductionism (folosirea bibliei ca un manual de traire) si sa nu cadem in alta extrema (ignorarea indemnurilor intelepte pe care Scriptura le da in vederea vietii de zi cu zi). Trebuie sa avem intotdeauna in minte distinctia intre lege si evanghelie, fiind constienti ca fiecare are rolul ei si trebuie sa ascultam toate cuvintele care vin din gura lui Dumnezeu.
Interpretarea istoriei rascumpararii
Acelasi lucru poate fi spus despre intelegerea lui Hristos in toate Scripturile. Aceasta perspectiva a devenit ca o mantra in cercurile reformate si lutherane. Wilhelm Niesel observa:
”Teologia reformata si cea lutherana realizeaza faptul ca Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu care ni se adreseaza si produce in noi credinta prin lucrarea lui Hristos. Prin experienta noastra noi nu putem evalua Scriptura pentru a vedea in ce masura Hristos este prezentat intr-un pasaj sau altul. Calvin aborda intreaga Scriptura asteptandu-se ca intr-un fel sau altul Hristos sa fie aratat de toate pasajele.”
Aceasta perspectiva este una cu adevarat sanatoasa, dar exista riscul sa devina un mod de distorsionare daca atentia oamenilor sa indreapta spre exegeza in loc de a se indrepta spre interpretare.
Uneori suntem uimiti de diversitatea Scripturii, intrebandu-ne cum se poate ca Levitic sau Estera sa vesteasca aceeasi evanghelie precum Matei sau Romani. Care este tema ce uneste toate naratiunile, legile, proverbele, profetiile, poezia si indemnurile din Scriptura? Exista cu adevarat un mesaj unificator din Genesa pana in Apocalipsa si mesajul este Hristos, cel in care sunt unite toate lucrurile. Atunci cand citim Scriptura in aceasta lumina, toate lucrurile isi vor gasi un loc. Dincolo de fiecare naratiune, proverb, imn, indemn sau profetie vom gasi taina lui Hristos si a lucrarii Sale de rascumparare.
Insusi Hristos ne-a invatat cum sa citim Biblia – intreaga Scriptura. Fariseii erau oameni carturari si interpreti autoritativi pentru cei care ii urmau. Cu toate acestea, pentru ei Biblia era in primul rand o naratiune despre Sinai: legamantul in baza caruia Israel a jurat ca va implini toate poruncile legii. Pentru ei, acest legamantul nu era un indreptar inspre Hristos ci elementul central al credintei pe care o aveau. Fariseii credeau ca atunci cand Mesia va veni pe Pamant, romanii vor fi izgoniti din tara si va fi reinstaurata teocratia evreiasca. Pentru ei Mesia era un mijloc ca sa isi atinga scopurile, dar Pavel l-a numit pe Hristos “sfarsitul legii.”
Insusi Hristos le-a spus liderilor religiosi: ”Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Iisus i-a invatat pe ucenici sa citeasca intreaga Scriptura (pana in acel punct, Vechiul Testament) avand in vedere ca El este principalul personaj iar mesajul este compus din promisiuni si implinirea lor (Luca 24:25-27; 44-45). Nu conta cat de bine au memorat anumite versete sau cat de usor isi aduceau aminte de momentele cheie din istoria evreiasca, Biblia era o taina inainta ca Iisus sa ii explice intelesul.
Hristos este subiectul care leaga partile diferite ale revelatiei biblice. Fara El, naratiunea s-ar destrama in mai multe parti cu personaje diferite, istorisiri ce nu se leaga una de alta, legi inexplicabile si profetii inutile. Apostolii au fost cei care au inteles acest lucru, deoarece evanghelia s-a raspandit din Ierusalim catre neamuri prin marturisirea lor. Chiar si Petru, care s-a lepadat de Hristos de trei ori, mai tarziu a scris urmatoarele cuvinte:
Proorocii, cari au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe cari vi le-au vestit acum cei ce v'au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfînt trimes din cer şi în cari chiar îngerii doresc să privească (1 Petru 1:10-12).
Fiul vesnic al lui Dumnezeu este prezent la inceputul naratiunei creatiei (Ioan 1:1-3, Coloseni 1:15-20). El este stanca ce a fost lovita in pustie pentru pacatele poporului (1 Corinteni 10:4), iar in Scriptura El este cel care are ultimul cuvant: „Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor (Apocalipsa 1:17-18). Pe scena cereasca doar Mielul a fost in stare sa deschida sulul care continea revelatia istoriei: ”cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt!” M'am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrînilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” Şi pe toate făpturile, cari sînt în cer, pe pămînt, supt pămînt, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicînd: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpînirea în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s'au aruncat la pămînt, şi s'au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:9-14). Acesta este scopul evangheliei lui Dumnezeu.
Unii dintre noi am fost crescuti in biserici care nu prea stiau ce sa faca cu Vechiul Testament, decat eventual sa ne ofere cateva exemple morale precum ”indrazneste sa fii ca Daniel!” Atunci cand citim Scriptura in lumina planului ce se desfasoara pentru aducerea rascumpararii in Hristos, carti ale Bibliei care altfel nu ar avea nici o legatura intre ele devin un canon unificat. Cu toate acestea, nu trebuie ca daca avem aceasta perspectiva toate predicile sa sune la fel. Credinciosii trebuie sa fie calauziti in a vedea cum fiecare pasaj se incadreaza in istoria rascumpararii lui Hristos.
Structura legamintelor
Teologia reformata este teologia legamintelor. Planul lui Dumnezeu desfasurat in Hristos este realizat printr-o dezvoltare progresiva a legamintelor. De aceea, teologia reformata clasica distinge in Scriptura trei legaminte: legamantul rascumpararii care a fost facut in vesnicie intre Dumnezeu si Hristos ca mijlocitor al alesialor; legamantul faptelor facut cu Adam ca si reprezentant federativ al umanitatii; si legamantul harului, facut cu credinciosi si copii lor in Hristos care este al doilea Adam.
Din nou, teologia legamanitelor poate fi inteleasa din Scripturi sau poate sa fie impusa Scripturilor. In majoritatea sistemelor reformate, aceste legaminte formeaza arhitectura credintei. Nu vedem intotdeauna arhitectura cladirii – structura de rezistenta sau stalpii. In acelasi fel, aceste legaminte nu sunt intotdeauna explicite in fiecare pasaj. Nu trebuie sa transformam toate predicile intr-o prelegere despre teologia legamintelor pentru ca interpreta Scripturile din aceasta perspectiva. Ca si cu distinctia intre lege si evanghelie si cu interpretatea istoriei rascumpararii, teologia legamintelor poate fi gasita in Scriptura si trebuie sa o avem in minte atunci cand noi ca predicatori, ascultatori sau cititori ai Bibliei abordam diverse pasaje. Dar trebuie sa privim cu atentie la fiecare text, nu sa consideram ca toate textele sunt o repetitie a teologiei legamintelor.
Asadar, nu exista “un canon in cadrul canonului” ci toata Scriptura este inspirata si de folos (adica, din punct de vedere canonic) pentru a fi norma credintei si practicii bisericii. Avem nevoie atat de imaginea de ansamplu cat si de piesele de puzzle, atat de padure cat si de copaci. De fapt piesele sunt cele care formeaza puzzle-ul si copacii formeaza padurea. Avem nevoie se redescoperim increderea in Tatal care a inspirat aceste texte prin Duhul Sau, avandu-L pe Fiul in centrul revelatiei, fiind Domnul partilor si intregului Scripturii.
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică si apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista Modern Reformation, Volumul 19, Numărul 4, din Iulie/August 2010. Tradus și publicat cu permisiune.