Marturisim: Sacramentele Bisericii

Daniel Hyde

Biserica lui Hristos poate fi cunoscută după cele trei semne distinctive: predicarea curată a Evangheliei, administrarea corectă a sacramentelor și exercitarea disciplinei bisericești (Mărturisirea de credință Belgiană, articolul 29). Atunci când o biserică aplică aceste trei lucruri este o biserică adevărată, iar atunci când nu o face este o biserică falsă.

Ne apropiem în continuare de articolele 33-35 ale Mărturisirii, în care este explicată cea de-a doua trăsătură a bisericii adevărate. Alături de articolul despre botez (art. 34) și despre Cina Domnului (art. 35), în Mărturisire găsim și un scurt articol, general, despre sacramente (art. 33). Acest articol explică înțelegerea reformată cu privire la ceea ce este un sacrament, care este numărul sacramentelor și care este acțiunea atribuită sacramentelor.

Necesitatea sacramentelor

De ce avem nevoie de sacramente? Dacă ceea ce este scris în articolele 20-26 este adevărat și anume că mânia lui Dumnezeu a fost satisfăcută în Hristos, că suntem justificați înaintea Lui în mod gratuit, prin har, că Duhul Său ne sfințește în mod continuu și că Iisus Hristos mijlocește pentru noi la dreapta lui Dumnezeu, ce rol mai au sacramentele? Pe scurt, răspunsul este: pentru că suntem păcătoși. Găsim adevărat sloganul protestanților care afirmă că creștinii sunt în același timp justificați, dar și păcătoși (lat. Simul iustus et peccator), sfinți și păcătoși. Din articolul 15 al Mărturisirii ne aducem aminte faptul că păcatul originar pe care l-am moștenit de la Adam ”nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez.” Pentru că acest păcat originar cauzează în noi păcate ”ca apa unui izvor murdar”, acest fapt ar trebui să ”le producă credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei dorinţa de a fi izbăviţi de acest trup de moarte” (sublinirea îmi aparține).

Articolul 33 începe în felul următor ”Noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, ţinând seama de slăbiciunea şi neputinţa omenească, ne-a poruncit Sacramentele...” Dumnezeu nostru Etern, omnipotent, Sfântul lui Israel este milos față de noi: ”Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” (Exod 33:19). Și pentru că ”El nu are decât mânie cumplită pentru păcat, fie el originar sau actual” (Catehismul de la Heidelberg 10), El nu are nici o obligație să-și arate harul față de noi. 

Măreția harului Său este arătată prin faptul că în ciuda nevredniciei noastre de a primi vreo favoare de la El, sau a avea vreo speranță la mântuire, El ne arată harul Său în Hristos prin Cuvântul predicat și prin sacramente. Prin sacramente, Dumnezeu se adaptează nivelului nostru de înțelegere. Așa cum o persoană se coboară la nivelul alteia pentru a se putea relaționa cu aceasta, pentru a putea comunica și a-i oferi ajutor, tot așa, Dumenzeu se potrivește nivelului nostru, spre binele nostru, datorită răutății și păcătoșeniei noastre. În botez și Cina Domnului, Dumnezeul etern, inexplicabil, invizibil, imuabil, infinit și măreț (art.1) ne vine în ajutor în ciuda răutății noastre.

În articolul 33 se regăsește influența cuvintelor lui Jean Calvin care spunea: Prin aceasta, cu adevărat, milostivul nostru Domn, cu o bunăvoință nemărginită, Se potrivește în așa fel capacităților noastre, încât văzând cum din natura noastră asemănătoare cu cea a animalelor, ne târâm mereu pe pământ și ne supunem cărnii, neavând nici un gând despre ceea ce este spiritual și fără a ne putea forma o idee despre aceasta, El se ne atrage la Sine nu prin  intermediul acestor elemente pământești, ci prin faptul că Dumnezeu folosește aceste elemente ca pe o oglindă a binecuvântărilor spirituale.

Principala consecință a luptei noastre continue cu păcatul este resimțită asupra credinței noastre. Pe de o parte, Noul Testament afirmă că credința noastră este ”ceea ce câștigă biruință asupra lumii” (1 Ioan 5:4). Pe de altă parte, trebuie să ne rugăm mereu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24). Dumnezeu, în harul Său părintesc și blând, ne-a dat ”garanții” ale harului pe care l-a revărsat în viața noastră.

Așadar sacramentele ”ne hrănesc și ne întăresc credința ” fiind ”mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre”.

Acest fapt se observă pe tot parcursul istoriei răscumpărării chiar și cu cei pe care îi vedem ca fiind cei mai evlavioși sfinți. Lui Noe, Dumnezeu i-a făcut o promisiune minunată: ”nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul.” (Geneza 9:11). Însă datorită naturii căzute a omului și a tendinței noastre de a ne îndoi chiar și de o promisiune venită direct din gura lui Dumnezeu, El i-a dat lui Noe un semn sacramental al promisiunii față de creația Sa, prin care se coboară la nivelul slăbiciunii sale: curcubeul de pe cer (Geneza 9:12).

Mai târziu, Dumnezeul cel Atotputernic i-a făcut lui Avraam promisiunea legământului în Geneza 12. Aici L-a chemat pe Avram din Ur-ul caldeenilor, un loc care va fi mai apoi cunoscut în istorie ca Babilon. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam pentru a crea un popor datorită Numelui Său.

Promisiunile pline de har făcute lui Avram sunt numeroase: 1) te voi face un popor mare, 2) te voi binecuvânta, 3) te voi face un nume mare, 4) te voi face o binecuvântare, 5) îi voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta, 6) îi voi blestema pe cei care te vor blestema și 7) Voi binecuvânta prin tine toate familiile pământului.

Dumnezeu, chair dacă a realizat acest act de mântuire și a făcut aceste promisiuni minunate, s-a potrivit nouă și a lăsat un semn pentru a-și confirma promisiunile și anume sacramentul circumciziei (Geneza 17:10). Strămoșii noștri aveau nevoie de o mai mare asigurare că Dumnezeu a fost Dumnezeul lor și că ei sunt poporul Său.

Nici noi nu suntem foarte diferiți. Chair dacă trăim după ce Hristos a venit la timpul hotărât al împlinirii promisiunilor, rămășițele omului vechi încă ne afectează. Încă ne îndoim de faptul că promisiunile lui Dumnezeu ne aparțin atunci când viețile noastre se lovesc de mici probleme. Nu-L credem în totalitate pe cuvânt, și ne este greu să credem că Adevărul Său este sigur! Așadar, în același chip, același Dumnezeu se coboară la nivelul nostru ca popor al legământului Său și ne dă semne și peceți ale bunevoinței Sale părintești. Noi suntem păcătoși, iar credința noastră nu este perfectă și puternică. De fiecare dată când celebrăm Cina Domnului auzim acest adevăr al Mărturisirii, prin frumoasele cuvinte de chemare care spun:

Această solemnă avertizare nu este lăsată să îi descurajeze pe păcătoșii care se pocăiesc de la a participa la sfântul sacrament. Noi nu venim la cină ca și când am fi în noi înșine drepți, ci mai degrabă mărturisind faptul că noi suntem păcătoși și că pentru mântuirea noastră, privim la Hristos. Chiar dacă nu avem o credință perfectă și nu-L iubim și nu-L slujim pe Dumnezeu din toată inima noastră, și chiar dacă noi nu ne iubim semenii așa cum ar trebui, suntem încrezători de faptul că Mântuitorul ne acceptă la masa Lui atunci când venim umili, în credință, îndurerați de păcatele noastre și cu o dorință vie de a-L urma în ascultare de poruncile Sale.

Natura sacramentelor

În timp ce revenim la a întreba ce sunt mai exact sacramentele, primul lucru pe care Mărturisirea în spune despre ele este faptul că ele sunt mijloace ale harului. Așa cum am mmenționat mai sus, datorită slăbiciunilor și a neputințelor noastre, Dumnezeu s-a aplecat la noi pentru a ne oferi harul Său într-un mod tangibil. În timp ce este adevărat că sacramentele sunt și o lege, pentru că ele aduc judecztă peste cei care nu le întrebuințează într-un mod corect (cf. 1 Corinteni 11:27), articolul 33 al Mărturisirii accentuează ferm faptul că sacramentele comunică harul lui Dumnezeu.

De aceea, articolul spune că sacramentele pecetluiesc în inimile noastre promisiunile Sale și că sunt o ”mărturie suplimentară a bunăvoinței şi harului Său”. Întrucât El ”a adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei”, acestea fac ”şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre, confirmând duhului nostrumântuirea pe care ne-a dăruit-o”. Prin urmare, sacramentele sunt evanghelia pentru că ”esenţa lor este Însuşi Domnul Isus Cristos”. Așadar, ca mijloace ale harului, sacramentele hrănesc credința, căci așa cum spune Mărturisirea, sacramentele cresc și fortifică credința noastră.

Pe parcursul istoriei răscumpărării, Domnul a folosit anumite mijloace pentru a-Și comunica harul poporului său, cu scopul de a le întări credința. De exemplu, în cazul înaintașilor noștri din pustie, Domnul le-a dat apa dătătoare de viață printr-o stâncă. Pavel face cu măiestrie o exegeză a acestui eveniment din Vechiul Testament scriind că stânca fizică din care au băut a fost o ”stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4), aceasta era un semn vizibil și o pecete.

Ca mijloace ale harului, sacramentele trebuie să fie unite cu credință pentru a beneficia de ceea ce înseamnă ele. Noi nu trebuie să ne oprim la semnul vizibil, ci prin credință trebuie să mergem mai departe, înspre ceea ce ele semnifică, și anume Iisus Hristos și toate binecuvântările Sale. Fără credință, botezul și Cina Domnului nu sunt mijloace ale harului, ci ale condamnării. Noi trebuie să îmbrățișăm binecuvântările legământului lui Dumnezeu care ne sunt date prin botez și cină și de asemenea să-i învățam pe copiii noștri faptul că și ei trebuie să creadă în Hristos, care este înfățișat în sacramente, pentru că El este realitatea și substanța sacramentelor.

Sacramentele sunt de asemenea semne vizibile: ”Căci acestea sunt nişte semne exterioare şi nişte peceţi vizibile ale lucrării divine lăuntrice şi invizibile”. Cu privire la acesta, Mărturisirea urmează învățătura părintelui bisericii din Africa de Nord, Augustin, care a afirmat faptul că sacramentele sunt ”cuvântul vizibil”.

Acesta este limbajul Scripturii, Însuși Domnul spunându-i lui Avraam despre circumcizie: ”...acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi” (Geneza 17:11). Cuvântul ”sacrament” (latină sacramentum) înseamnă jurământul de loialitatea pe care un soldat îl depune înaintea comandantului său. Semnificația pe care reformatorul din Zurich a dat-o sacramentului a fost: jurământul nostru de supunere față de Domnul.

În opoziție, Mărturisirea noastră afirmă faptul că sacramentele nu sunt jurămintele noastre față de Dumnezeu, ci reprezintă jurămintele lui Dumnezeu față de noi! Aici confesiunea Belgiană urmează Mărturisirea de la Augsburg în a spune că sacramentele sunt ”garanții” ale bunăvoinței lui Dumnezeu și ale harului Său față de noi (cf. Mărturisirea de Credință de la Augsburg, art. 13).

Ca și când Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi fost de ajuns, în sacramente Dumnezeu se apropie de noi spunându-ne: ”Privește! Îți voi arăta harul Meu.” În cazul botezului e ca și cum Dumnezeu ar spune: ”Simte harul meu turnat pe capul tău murdar”, iar în cel al cinei: ”Gustă harul meu ce curge pe gâtul tău”. Semnele stau la baza religiei noastre a legământului, de vreme ce legămintele au întotdeauna semne tangibile a ceea ce este promis sau au agreat. La fel, atunci când Dumnezeu Tatăl spune că El va face un legământ veșnic cu noi, că El ne va spăla în sângele lui Iisus Hristos și că El ne va hrăni cu trupul și sângele lui Hristos, Domnul nearată acest lucru în sacramente.

Cel de-al treilea lucru pe care Mărturisirea Belgiană îl spune despre sacramente este faptul că acestea sunt peceți menite să în inimile noastre promisiunile Sale”. O pecete este o asigurare sau o confirmare. Acesta este motivul pentru care Mărturisirea continuă prin a spune că prin sacramente Dumnezeu confirmă  ”duhului nostru mântuirea pe care ne-a dăruit-o”. Acesta este din nou un limbaj biblic. În discursul lui Pavel despre justificarea prin credință a lui Avraam, a afirmat a afirmat că Dumnezeu i-a dat circumcizia ”ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă” (Romani 4:11). Acest semn al neprihănirii prin credință ne arată, spune Pavel, faptul că mântuirea este lucrarea care aparține doar lui Dumnezeu. Nici Avraam și nici noi nu am făcut nimic și nici nu putem face nimic pentru a ne îndreptăți înaintea lui Dumnezeu. Din momentul în care sfințenia lui Hristos ne este imputată nouă, mântuirea nu este prin faptele noastre bune. Așadar, îndreptățirea noastră este numai de la Dumnezeu. În botez și la cină, neprihănirea pe care o avem prin credință ne este pecetluită.

Acest aspect al ”pecetluirii” de către sacramente este subliniat în Catehismul de la Heidelberg, întrebarea și răspunsul 65:

Întrucât doar credinţa ne face părtaşi la Hristos şi la toate binefacerile Lui, de unde vine ea? Duhul Sfânt o produce în inima noastră prin propovăduirea Sfintei Evanghelii şi o confirmă prin intermediul sfintelor sacramente. (sublinierea îmi aparține)

În ultimul rând, sacramentele sunt mijloace suplimentare: ”El a adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei, pentru a face şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre”. Botezul și Cina Domnului nu comunică nimic altceva decât comunică și Cuvântul predicat, dar în sacramente harul este transmis prin alt tip de mijloace. Mărturisirea noastră merge până acolo încât spune că sacramentele fac acest lucru mai bine pentru că se adresează simțutilor noastre. Din nou, auzim cum cuvintele lui Calvin au un ecou în Mărturisirea noastră:

Sacramentele aduc cu ele cele mai clare promisiuni și atunci când sunt comparate cu cuvântul, au acest specific de a portretiza promisiunile vietii spirituale ca și când ar fi pictate într-un tablou... Însă atunci când sacramentele sunt aduse înaintea ochilor credinciosului, acesta nu se opreste la ceea ce poate vedea cu simțurile sale ci printr-o atitudine evlavioasă își îndreaptă atenția înspre tainele care sunt ascunse în sacramente.

Puterea sacramentelor

Biserica romano-catolică plasează eficacitatea sacramentelor în ele însele, împreună cu doctrina care spune că prin simpla aplicare a sacramentelor, lucrarea lor este îndeplinită (lat: ex opere operato). De asemenea, luteranismul are o doctrină legată de obiectivitatea sacramentelor în care lucrul semnificat este atât de strâns legat de semn încât toți cei care iau parte la sacrament Îl primesc pe Hristos, chiar și cei ce sunt necreștini. În cealaltă extremă, Zwingli a plasat eficacitatea sacramentelor doar în faptul că cel care ia parte la ele își aduce aminte de semnificația lor.

Doctrina reformată referitoare la sacramente atribuie puterea sacramentelor Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care Mărturisirea spune că sunt ”nişte mijloace [sacramentele] prin care Dumnezeu lucrează în noi prin puterea Duhului Sfânt”.

Chiar dacă această învățătură este contradictorie celei învățate de bisericile ortodoxe răsăritene, care cred că în mod misterios pâinea și vinul sunt sângele și trupul lui Hristos, Jean Calvin și Mărturisirea noastră au în comun cu bisericile ortodoxe antice accentul pe care acestea îl puneau pe lucrarea Duhul Sfânt în Cina Domnului. În ceea ce noi am numi astăzi ”rugăciunea de consacrare”, preoții din bisericile ortodoxe antice se rugau în felul următor: ”Încă o dată îți oferim această închinare spirituală fără vărsare de sânge și Îți cerem, Te rugăm și Te implorăm să trimiți Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri”.

Numărul sacramentelor

O ultimă remarcă referitoare la sacramente, care reprezintă o distincție între învățătura protestantă și cea a Romei și a Constantinopolului, este cea a numărului sacramentelor. După cum concluzionează și Mărturisirea noastră: ”noi suntem mulţumiţi cu numărul Sacramentelor pe care le-a instituit Domnul nostru Isus Cristos, respectiv cele două: Botezul şi Cina Domnului.”

În timp ce romano-catolicii și ortodocșii de est mărturisesc existența a șapte sacramente (botezul, confirmarea, cina, mărturisirea, căsătoria, ordinarea, ultimele ritualuri), unii creștini moderni din est mărturisesc potențialul oricărui lucru de a deveni un sacrament datorită credinței conform căreia creația răscumpărată de Hristos este bună.

Care este motivul pentru care noi urmăm învățătura protestantă care celebrează doar două sacramente? Pentru că numai acestea sunt cele pe care le-a ”instituit Hristos în Noul Testament” (cf. Catehismului de la Heidelberg 68). Aceasta înseamnă că sacramente sunt doar acelea pe care Hristos le-a instituit prin Cuvântul Său și cărora le-a atribuit un semn. În Noul Testament este clar faptul că Hristos a dat bisericii Sale Cina Domnului în amintirea Sa până ce va revenii în plinătatea Împărăției Sale (Luca 22:14-23 cf. 1 Cor. 11:26) prin semnul pâinii și al vinului și prin botez semnul apei, pe care Biserica trebuie să o administreze pe măsură ce se îndreaptă către celelalte popoare avându-L pe Domnul în mijlocul Său (Matei 28:16-20).

Așadar, sacramentul botezului și al sfintei cine sunt elemente fizice, tangibile, pe care Hristos ni le-a lăsat ca fiind purtătoare ale binecuvântărilor Sale spirituale. Credința noastră nu este întărită printr-un fulger care vine din ceruri la noi, nici prin îngeri învăpăiați care ne aduc mesaje și nici într-un mod imaterial, misterios, la care doar câțiva oameni de elită au acces. În locul acestora, Hristos, plin de har, a făcut ca elemente obișnuite (apă, pâine și vin) șă fie folosite într-un mod deosebit. Astfel, El se coboară la nivelul nostru pentru a ne întări credința!

Rev. Daniel Hyde este pastorul Oceanside United Reformed Church din Oceanside, California, SUA.

Articolul de față a fost publicat initial in The Outlook, Mai 2006, www.reformedfellowship.net 

Tradus și publicat cu permisiune.