Marturisim: Comuniunea Sfintilor
Daniel Hyde

Atunci când privim la contextul eclesial al vremurilor noastre este oare un lucru surprinzător că biserica și-a pierdut relevanța pentru omul modern? De ce ne miră acest fapt dacă în sânul bisericii sunt scandaluri care au la bază bani, sex și putere, biserica amestecându-se în agenda politică și răspândește un mesaj irelevant: ”nu bea, nu fuma și nu te însoți cu cei care fac aceste lucruri”. De ce ne miră acest fapt? Biserica vizibilă este un haos. Cu toate acestea, noi, protestanți confesionali conștienți de realitățile istorice, credem că biserica vizibilă este o congregație pe care Domnul a răscumpărat-o. Totuși a spune lucrul aceasta în cadrul ”culturii” noastre creștine determină unul dintre următoarele răspunsuri: ”sunt de acord, sunt un membru al bisericii invizibile” sau ”nu am nevoie de biserică pentru că am o relație personală cu Iisus”.

În articolul precedent am afirmat că Hristos mântuiește păcătoșii în mod individual, însă face acest lucru pentru a-i aduce în comuniune cu Trupul Său, care este biserica. Noi nu mărturisim doar ”Credem și mărturisim o singură biserică sfântă, catolică”, ci și faptul că este  ”o congregație sfântă”. Așadar biserica are un loc central în planul de mântuire a lui Dumnezeu și deci trebui să ocupe un loc central în credința și viața noastră creștină. ”Dar biserica este plină de ipocriți”, va spune cineva; dar tocmai pentru aceștia a murit Hristos și acesta este motivul pentru care este nevoie să fii tu acolo!

În acest articol doresc să realizez o scurtă analiză a articolului 28 din Mărturisirea de Credință Belgiană. Într-unul dintre cele mai importante articole referitoare la credința noastră, semnificația cuvintelor ”comuniunea sfinților” (din Crezul Apostolic) este explicată pentru a ne arăta nouă și lumii întregi importanța bisericii lui Hristos aici pe pământ.

În afara bisericii nu există mântuire

Articolul 28 începe cu o afirmație șocantă: ”Noi credem că, deoarece această sfântă congregaţie (menționată în articolul 27) este adunarea celor mântuiţi şi nu există mântuire în afara ei...”. Totuși ceea ce sună pentru urechile noastre șocant și ”catolic” nu este decât un limbaj primit de la strămoșii noștri protestanți. Această frază de început aflată în Marturisirea Belgiană a fost un mod de vorbire obișnuit între reformatori atunci când se făcea referire la biserica vizibilă. De exemplu, În anul 1561 Theodorus Beza a fost principalul reprezentant al bisericilor reformate la Colocviul de la Poissy din Franța, al cărui scop era unirea bisericilor romano-catolice cu cu cele protestante din regatul francez. În dezbaterea legată de necesitatea reformării bisericii din Franța folosindu-se de imaginea ”restaurării ruinelor Iersualimului”, Beza a mărturisit credința bisericilor reformate în semnificația bisericii ca fiind ”o congregație și adunare a sfinților, în afara căreia nu există mântuire”.

Ceea ce este foarte edificator pentru noi, care trăim într-o cultură anti-bisericească, este faptul că afirmația ”în afara bisericii nu este mântuire” (Latină: extra ecclesiam nula salus) nu a fost niciodată respinsă de reformatori. Dar de unde a apărut această afirmație? În general se spune că Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258), a fost primul care a scris-o. Totuși, chiar înainte ca Ciprian să scrie acest enunț, Origen în predica sa despre istoria lui Rahav, a spus:  ”Nimeni să nu se înșele. În afara acestei case, care este biserica, nimeni nu este mântuit (Latina: extra ecclesiam, nemo salvatur). Dacă cineva pleacă în afara ei este responsabil pentru propria-i moarte”. Circumstanțele și intenția lui Origen nu sunt clare, spre deosebire de situația lui Ciprian.

Evenimentele care se defășurau in perioada bisericii antice si care au dus la afirmația lui Ciprian au fost foarte schimbătoare. În timpul persecuțiilor severe care au avut loc în Roma și Africa de Nord din timpul cezarului Decius în anul 250 d.Hr., mulți creștini au renunțat la credința lor și au obținut libellus, un document oficial care atesta că i-au adus o jertfă Cezarului ca Domn al lor.

După această scurtă perioadă de persecuție Ciprian a eliberat o adresă intitulată Despre cei Căzuți în Iunie 251. În aceasta a spus ca nici un om nu ar putea să ierte apostazia celor care au renunțat la credința lor, doar Dumnezeu poate. Mai târziu a căzut de acord cu Cornelius, episcopul Romei, în faptul că dacă acești apostați pot fi primiți înapoi în biserică dacă se pocăiesc.

Aceasta a dus la o puternică opoziție din partea lui Novațian, un prezbiter din biserica Romei care s-a ridicat la rangul de episcop al Romei. El împreună cu discipolul său Novatus s-au proclamat ca fiind adevărata biserică. Secta novațiană a adunat numeroși adepți în anii următori. Următoarea mare problemă a fost, ce decizie să se ia în privința celor din secta novațiană care doresc să se reîntoarcă în biserică? Acestei întrebări Ciprian a scris un răspuns prin care spune că din moment ce nu există mântuire în afara bisericii, aceia care au fost botezați în biserica novațienilor trebuie să fie rebotezați.

În acest timp, Ciprian a observat natura bisericii ca instituție. Pentru a distinge biserica de secta novațiană și a dovedi că aceștia se află în afara credinței, a arătat înspre succesiunea episcopilor de la Petru la Corneliu. O altă afirmația faimoasă a sa a fost ”biserica este în episcop” (Lat. Eclesia in apiscopo) pentru că episcopul definește ce este biserica și garantează ortodoxia acesteia.

Pentru Ciprian, având în vedere insistența sa asupra importanței episcopului ”în afara bisericii nu există mântuire” însemna ”în afara episcopului Romei nu există mântuire”. Deasemenea fraza ”nu-L poți avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai biserica mamă” avea aceiași semnificație: biserica Romei este mama celor credincioși și toți cei care se află în părtășie cu Roma sunt fii săi.

Așadar ce au dorit să spună Beza, reformatorii și Mărturisirea Belgiană când au afirmat: ”în afara bisericii nu există mântuire”? În mod clar ei nu au înțeles același lucru cu ”în afara bisericii romano-catolice nu există mântuire”.

Ca și creștini reformați, dorim să spunem că mântuirea se găsește în biserică, în biserica pe care Iisus a clădit-o cu o predicare curată a Cuvântului, administrarea corectă a sacramentelor și care aplică disciplina (despre care vom discuta în analiza articolului 29 din Mărturisirea Belgiană).

Ceea ce noi înțelegem prin aceasta sunt următoarele: trebuie să avem în minte o distincție când vorbim cu necreștinii și creștinii care nu sunt reformați, între lucrarea obișnuită și lucrarea extraordinară a lui Dumnezeu. Trebuie să ne clarificăm ceea ce Dumnezeu face și ceea ce El poate să facă sau ceea ce a promis să facă și ceea ce nu a promis.

Metoda obișnuita de mântuire a păcătoșilor promisă de Dumnezeu este biserica Sa vizibilă pentru că există o legătură inevitabilă între mântuirea în Hristos și Trupul Său, biserica. Acesteia i-au fost încredințate cheile împărăției, predicarea Evangheliei și disciplina (Matei 16:18-19 cf. Catehismului de la Heidelberg, 83-85; Romani 10:14-17).Bisericii se adăugau zilnic cei care erau mântuiți (Fapte 2:47). Pentru biserică a murit Hristos (Efeseni 5:25-27). Din acest motiv biserica este descrisă ca fiind templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16, Efeseni 2:11-22) și mama celor credincioși (Galateni 4:26).

Dumnezeu a rânduit ca mântuirea să fie dăruită lumii nu acasă, nici pe plajă, nici în turma păstorilor plătiți (Ioan 10:12, cu referire la biserica falsă). Așadar mântuirea se găsește acolo unde vocea lui Hristos este auzită. Hristos este prezent în turma Sa, așa că ”oile mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după mine” (Ioan 10:27). Pentru a ilustra acest lucru, imaginează-ți că ai dori să-ți cumperi o bicicletă. Cel mai evident lucru este că pentru a o cumpăra să mergi la magazinul de biciclete să o cumperi. Cu siguranță nu vei merge la o patiserie ca să-ți iei o bicicletă. În același mod, dacă vrei ca prietenul tău necreștin să fie expus mesajului Evangheliei, există un loc în care îți este promis că-l va auzi și anume biserica. Nu-l vei duce pe prietenul tău la mall pentru că știi că nu acolo a promis Hristos că va aduce mântuirea.

Așa că distincția ar trebuie să fie clară: în mod extraordinar Dumenzeu poate mântui în afara bisericii Sale, însă afirmația se referă la promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu. Duhul Sfînt este suveran, dar Lui I-a făcut plăcerea ca să lucreze prin intermediul anumitor mijloace ale bisericii care are  predicatori chemați, ordinați și trimiși (Romani 10:14-17). Acest enunț nu spune că în afara bisericii nimeni nu va fi vreodată mântuit sau că toate persoanele mântuite se află în biserică, ci ne arată ceea ce Scriptura în mod clar ne-a promis.

Datoria membralității

Din acest motiv articolul 28 continuă afirmând:

...nimeni, indiferent de starea în care s-ar afla şi de calitatea pe care ar avea- o, nu trebuie să se izoleze pentru a trăi separat de Biserică, mulţumit de sine însuşi, ci cu toţii împreună să se adune laolaltă şi să se unească, păstrând unitatea Bisericii, supunându-se instruirii şi disciplinei sale, aplecându-şi grumazul sub jugul lui Isus Cristos şi slujindu-şi unii altora spre zidire frăţească, potrivit cu darurile pe care le-a acordat Dumnezeu fiecăruia, ca mădulare ale aceluiaşi trup

În articolul 28 sunt enumerate cinci datorii în lumina mântuirii care se găsește în și prin biserica lui Hristos: participarea, păstrarea unității, supunerea, aplecarea și slujirea.

Participarea

Cei mântuiți sunt aduși în comunitatea celor răscumpărați. Așa cum afirmă Scriptura, mădularele lui Hristos sunt aduse în trupul lui Hristos (Fapte 4:32; Romani 12:4-5; 1 Corinteni 12:12-31). Ideea ”membralității în biserică” este asumată în Biblie pentru că creștinii îi aparțin lui Cristos și unii altora. Cartea Vieții este un arhetip ceresc al registrelor de membrii pe care le găsim în Scriptură (Evrei 12:23 cf. listelor din din Numeri și Cronici; Psalmul 87:4-6).

În al doilea rând, mîntuirea este în termenii adăugării unor persoane ”care se pot număra” unui grup care poate fi definit (Fapte 2:41,47,3:4) și acest număr, ucenicii s-au deosebit de ceilalți (Fapte 4:23, 5:13). Acest fapt este reprezentat în mod vizibil prin sacramentul botezului, care este înseamnă a trece dincolo de granița lumii în comunitatea legămîntului și prin cina, care este semnul vizivil al păstrării comuniunii în cadrul comunității (Fapte 2:41; 1 Corinteni 12:13, 10:16-22, 11:20-34).

În al treilea rând, păstorii și prezbiterii bisericii trebuie să ia seama la turma lui Dumnezeu (ex. Fapte 20:28). Se presupune că acei lideri nu aveau nici o îndoială cui aparțineau acei oameni. De altfel, existau chiar liste care cuprindeau văduvele creștine eligibile pentru a primi ajutor din partea lucrării de într-ajutorare a bisericii (1 Timotei 5:9). În cele din urmă, disciplina bisericească este descrisă ca realizând o schimbare a statutului dintre un individ, biserică și Hristos (1 Corinteni 5).

Păstrarea unității

Așadar, membrele Trupului lui Hristos trebuie să ”păstreze unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efeseni 4:3). Pacea care am primit-o de la Dumnezeu prin justificarea noastră (Romani 5:1) trebuie să ne stimuleze să transmitem această pace unii altora, ca familie și casă a lui Dumnezeu (Efeseni 2:19, 1 Timotei 3:15).

Supunerea

Mai mult, ca membrii trebuie să ne supunem doctrinei și disciplinei bisericii lui Hristos (Evrei 13:17). Observăm faptul că Mărturisirea ne învață că avem comuniune unii cu alții ca și creștini prin supunerea față de biserică. Ești obligat, conform Scripturii (1 Corinteni 9, Galateni 6:6) să te îngrijești de cei săraci și să susții lucrarea de predicare a Cuvântului în sensul cel mai larg, prin banii tăi pe care Dumnezeu ți i-a dat. Ești obligat să susții lucrarea lui Cristos prin diferitele daruri și talente pe care dumnezeu ți le-a dat (Romani 12; Efeseni 4), cu timpul și prin rugăciunile tale, prin părtășie și cuvinte care îi întăresc pe alții, chiar și prin mustrările care vin din dragostea față de fratele sau sora ta care s-au depărtat de calea Domnului.

plecarea

Ca slujitori ai lui Hristos trebuie ca să ne plecăm sub jugul său, care este ”ușor” (Matei 11:30). Aceasta înseamnă că trebuie ca întreaga viață să-L urmăm pe Hristos, fiindcă El nu a venit sa facă convertiți, ci ucenici. Noi nu trebuie ”să fim satisfăcuți doar cu noi înșine” astfel încât să trăim separați de biserică, ci să învățăm în școala lui Hristos.

Slujirea

De asemenea, noi avem comuniune împreună ca și creștini prin slujirea în biserică (Efeseni 4:12, 16, 1 Corinteni 12:7,27). Catehismul de la Heidelberg în secțiunea cu întrebarea și răspunsul 55 spune: ”...fiecare trebuie să ştie că este de datoria lui să utilizeze din toată inima şi cu bucurie darurile primite spre folosul şi spre mântuirea celorlalte mădulare”. Această părtășie intimă și participare împreună la diverse acțiuni, pe care Crezul  o exprimă prin cuvintele ”comuniunea sfinților” (Latină: sanctorumcommunionem, greacă:hagionkoinonian), este viu exprimată în ”Meditația 17” a lui John Donne care spune:

...Biserica este catolică, universală; la fel sunt toate acțiunile sale, tot ceea ce ea face aparține tuturor. Atunci când ea botează un copil acea acțiune mă privește și pe mine pentru că acel copil prin aceast sacrament este legat de acel trup al cărui cap este și al meu, și altoit în acel trup în care și eu sunt mădular. Atunci când se îngroapă un om, acea acțiune mă privește... Nici un om nu este asemenea unei insule, tot pentru el însuși; fiecare om este un continent, o parte a uscatului.

Datoria separării

Ca și consecință a intrării în biserică a creștinului este separarea de alții, așa cum articolul 28 concluzionează afirmând:

Şi pentru ca această unitate să poată fi mai bine păstrată, este de datoria tuturor credincioşilor, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, să se despartă de toţi cei ce nu aparţin Bisericii şi deci nu se pot ataşa acestei congregaţii, pretutindeni unde Dumnezeu a aşezat-o, chiar dacă magistraţii şi edictele imperiale li s-ar opune şi ar trebui să suporte pedepse corporale sau, în final, moartea. De aceea, toţi cei ce se retrag din Biserică, precum şi toţi cei ce nu i se alătură acţionează în contradicţie cu porunca lui Dumnezeu.

Suntem chemați nu doar la a fi uniți unii cu alții, ci și la a ne separa de lume în sensul în care noi nu mai trăim așa cum vrea lumea. Apostolii au exprimat aceasta cu tărie congregației păcătoase din Corint, spunând: ”Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși...cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii?...Ieșiți din mijlocul lor...” (2 Corinteni 6:14-16). Pentru gloria lui Dumnezeu suntem obligați să trăim o viață de separare și sfințenie. Aceasta înseamnă că noi nu avem nici un fel de părtășie cu cei neevlavioși și cu necredincioșii și, precum în vremurile de apostazie și reformă, trebuie să ieșim dintre cei care se arată ca făcând parte dintr-o biserică falsă.

Această parte a articolului 28, din punct de vedere istoric, vorbește în mod special despre cei care s-au numit ”nicodemiți” în timpul reformei. Denumiți după Nicodim, care a venit la Iisus noaptea de teamă să nu fie alungat din sinagogă (Ioan 3:2 cf 12:42), nicodemiții, majoritatea în Franța, au fost cei care s-au declarat a fi urmași ai reformatorilor și ai evangheliei restaurate, dar care au refuzat să părăsească biserica romano-catolică de teama ”judecătorilor și a edictelor domnitorului” și pentru că ei trebuie să ”sufere moartea sau orice altă pedeapsă corporală”. Adresându-se lor, Mărturisirea noastră arată centralitatea bisericii lui Hristos în viața și credință poporului lui Hristos și a lumii.

Rev. Daniel Hyde este pastorul Oceanside United Reformed Church din Oceanside, California, SUA.

Articolul de față a fost publicat initial in The Outlook, Decembrie 2005, www.reformedfellowship.net 

Tradus și publicat cu permisiune.