Biserica Evanghelică Reformată

1. EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU

Noi toţi credem din inimă şi mărturisim cu gura că există o singură şi simplă Ființă spirituală, pe care o numim Dumnezeu. El este veşnic, incomprehensibil, invizibil, imuabil, infinit, atotputernic, perfect în înțelepciune, drept, bun şi izvorul îmbleşugat al oricarui bine. 

2. REVELAȚIA LUI DUMNEZEU

Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin două mijloace: în primul rând, prin crearea, conservarea şi conducerea universului, pe care îl avem înaintea ochilor noștri precum o carte minunată în care toate creaturile, mari şi mici, sunt ca niște litere ce ne fac să contemplăm lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu, respectiv puterea Sa veşnică şi Dumnezeirea Lui, după cum spune apostolul Pavel în Romani 1:20.

Toate aceste lucruri sunt suficiente pentru a-i convinge pe oameni şi a face imposibilă orice dezvinovățire. În al doilea rând, El ni Se face cunoscut mult mai clar prin intermediul Cuvântului Său sfânt şi divin, conform cu ce ne este necesar în viaţa de acum, pentru gloria Lui şi mântuirea noastră.

3. CUVÂNTUL SCRIS AL LUI DUMNEZEU

Noi mărturisim că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu a fost trimis, nici adus, prin voința omenească, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, fiind mânaţi de Duhul Sfânt, după cum spune apostolul Petru (2 Petru 1:21). Apoi, datorită grijii speciale pe care Dumnezeu o are pentru noi şi pentru mântuirea noastră, El le-a poruncit slujitorilor Săi, proorocii şi apostolii, să redacteze în scris Cuvântul Său. El Însuşi a scris cu degetul Lui cele două Table ale Legii. De aceea, noi numim scrierile respective ”Scripturile sfinte şi divine.”

4. CĂRŢILE CANONICE

Noi includem în Sfintele Scripturi cele două volume - Vechiul şi Noul Testament - care sunt cărţi canonice şi la adresa cărora nu avem nici cea mai mică obiecţie. Iată care sunt cărţile recunoscute de Biserica lui Dumnezeu:

În Vechiul Testament: cele cinci cărţi ale lui Moise (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), cartea lui Iosua, Judecători, Rut, cele două cărţi ale lui Samuel, cele două cărţi ale Cronicilor, prima carte a lui Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, cele trei cărţi ale lui Solomon (Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor); cei patru profeţi mari: Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Apoi cei 12 profeţi mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.

În Noul Testament: Evangheliile celor patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca, Ioan; cartea Faptelor Apostolilor, cele 13 Epistole ale apostolului Pavel: una către Romani, două către Corinteni, câte una către: Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesaloniceni, două către Timotei, câte una către Tit, Filimon; epistola către Evrei; cele 7 Epistole ale altor apostoli, respectiv una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan şi una a lui Iuda; în sfârşit, Apocalipsa apostolului Ioan.

5. AUTORITATEA SCRIPTURII

Noi recunoaştem toate aceste cărţi, și doar acestea, ca fiind sfinte şi canonice, pentru clădirea, conducerea și confirmarea credinţei noastre. Și credem, cu toată tăria, toate lucrurile cuprinse în ele, iar aceasta nu atât din pricină că Biserica le acceptă şi le respectă ca atare, ci mai ales din pricină că Însuşi Duhul Sfânt mărturiseste in inimile noastre că ele vin de la Dumnezeu, precum şi pentru că aceste scrieri se autoconfirmă. Chiar si un orb ar putea observa că lucrurile se petrec aşa cum au fost prezise.

6. DIFERENŢA DINTRE CĂRŢILE CANONICE ŞI APOCRIFE

Noi facem distincţie între aceste cărţi sfinte şi cărţile apocrife care sunt: a treia şi a patra carte ale lui Ezra, cartea lui Tobit, Iudit, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, Baruc, Adăugiri la Estera, Cântarea Celor Trei Copii în Cuptor, Istoria Suzanei, Bel şi Balaurul, Rugăciunea lui Manase şi cele două cărţi ale Macabeilor.

Fără îndoială că Biserica le poate citi pentru a învăța din ele în măsura în care sunt în conformitate cu cărţile canonice. Dar aceste cărți nu au o asemenea putere şi eficacitate încât, pe o mărturie scoasă din textul lor, să se fundamenteze vreun punct al credinţei sau religiei creştine. De aceea, aceste cărți nu trebuie să ne distragă atenția de la autoritatea cărților sfinte.

7. SUFICIENȚA SCRIPTURII

Noi credem că Sfânta Scriptură conține toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că în învăţătura ei este cuprins tot ce trebuie să creadă omul pentru a fi mântuit. Deoarece in Scripturi este scris, cu lux de amănunte, tot ce priveşte inchinarea pe care Dumnezeu ne-o cere, oamenii, fie ei şi Apostoli, nu trebuie să aducă învăţături diferite de ceea ce am învăţat din Sfintele Scripturi; nici chiar dacă ar fi vorba de un înger din cer, dupa cum spune apostolul Pavel (Galateni 1:8).

Deoarece este interzis să se adauge sau să se scoată ceva din Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom 12:32, Apocalipsa 22:18-19) înțelegem că doctrina sa este perfectă şi completă în orice privinţă. Pe de altă parte, nu trebuie să comparăm scrierile unor oameni - oricât de sfinţi ar fi fost aceştia – cu Scripturile divine, nici datinile oamenilor, nici marele număr, nici vechimea, nici succesiunea vremurilor sau persoanelor, nici conciliile, decretele sau deciziile oamenilor cu adevărul lui Dumnezeu care este mai presus de orice: căci toţi oamenii, din firea lor, sunt mincinoşi şi mai vanitoşi decât orice vanitate.

De aceea, noi respingem cu fermitate tot ceea ce contravine acestei reguli infailibile, aşa cum ne-au învăţat apostolii care au zis: „Cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu" şi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă." (1 Ioan 4:1, 2 Ioan 10)

8. SFÂNTA TREIME

Conformându-ne acestui adevăr şi Cuvântului lui Dumnezeu, noi credem într-un singur Dumnezeu, Care este de o singură esenţă, Care Se manifestă în trei Persoane, realmente, în adevăr şi veşnic distincte, potrivit cu trăsăturile Lor necomunicabile, şi anume: Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt. Tatăl fiind cauza, originea şi începutul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute. Fiul este Cuvântul, Înţelepciunea, şi Chipul Tatălui. Duhul Sfânt, Tăria şi Puterea veşnică provenită de la Tatăl şi Fiul.

Dar, cu toate acestea, o asemenea distincţie nu face ca Dumnezeu să fie divizat în trei, fiindcă Sfânta Scriptură ne învăţa că Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt au Fiecare persoana Sa distinctă prin anumite trăsături. Dar, aceste trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu.

Aşadar, este clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane distincte, nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul. Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său, nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din veşnicie în veşnicie şi egali şi de aceeaşi esenţă. Nu există nici primul, nici ultimul, căci toţi trei sunt Una în adevăr, în putere, în bunătate şi îndurare.

9. MĂRTURIA SCRIPTURII DESPRE SFÂNTA TREIME

Noi cunoaştem toate aceste lucruri, atât prin mărturiile Sfintelor Scripturi, cât şi prin lucrărlie celor Trei Persoane, mai ales prin acelea pe care le simţim în noi înşine. Mărturiile Sfintelor Scripturi care ne învaţă să credem în această Sfântă Trinitate în multe locuri în Vechiul Testament, care nu au nevoie de enumerare, ci doar de discernământ.

În cartea Genezei, Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ..." Aşadar, Dumnezeu L-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui: i-a creat parte bărbătească şi parte femeiască. „Iată că omul [Adam] a ajuns ca unul din Noi." Pe de o parte, din cuvintele: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ..." rezultă existenţa unei pluralităţi de persoane în Divinitate; pe de altă parte, este exprimată unitatea când se spune că „Dumnezeu a făcut ...". Este adevărat că nu se precizează aici numărul persoanelor, dar ceea ce ne este obscur în Vechiul Testament devine foarte clar în Noul Testament.

Atunci Domnul Iisus a fost botezat în Iordan, Dumnezeu-Tatăl a fost auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit ..."; Fiul este văzut în apă, iar Duhul Sfânt apare sub înfăţişarea unui porumbel. Apoi, formula baptismală poruncită de Hristos sună astfel: „... faceţi ucenici din toate Neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" în Evanghelia dupa Luca, îngerul Gabriel îi vorbeşte astfel Mariei, mama Domnului nostru: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul Care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu."

Apostolul Pavel spune: „Harul Domnului Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi." „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt." Toate aceste texte dovedesc cu prisosinţă existenţa a trei persoane într-o singură esenţă divină. Şi deşi această doctrină depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti, totuşi noi o credem, din toată inima, bazându-ne pe Sfanta Scriptură şi aşteptând s-o cunoaştem pe deplin şi să ne folosim de ea în ceruri.

De asemenea, trebuie să notăm lucrarea şi efectele pe care le au asupra noastră aceste trei Persoane: Dumnezeu-Tatăl este Creatorul nostru, prin puterea Sa; Fiul este Mântuitorul nostru, prin sângele Lui; Duhul Sfânt este Sfinţitorul nostru prin locuirea Sa în inimile noastre.

Această doctrină a Sfintei Treimi a fost întotdeauna menţinută în sânul adevăratei Biserici, de pe vremea Apostolilor şi până în prezent, contrar opiniilor iudeilor, musulmanilor şi a unor falşi creştini şi eretici ca: Marcion, Manes, Praxeas, Sabellius, Samosatenus, Arius, care au fost, pe bună dreptate, condamnaţi de părinţii bisericii antice.

În consecinţă, noi acceptăm de bunăvoie, în această privinţă, trei crezuri: crezul Apostolic, cel al Conciliului ecumenic de la Niceea şi al lui Atanasie, precum şi ceea ce a fost stabilit pe aceeaşi linie de către părinţii bisericii antice.

10. DIVINITATEA LUI HRISTOS

Noi credem că, în ceea ce priveşte natura Sa divină, Iisus Hristos este Fiul unic al lui Dumnezeu, zămislit înainte de veşnicii, nefiind nici făcut, nici creat căci în felul acesta ar fi o creatură. El este de aceeaşi esenţă şi co-etern cu Tatăl, fiind „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui" şi întru totul asemănător Lui.

El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut părtaş naturii umane, ci din veşnicie în veşnicie aşa cum o dovedesc toate aceste mărturii care se completează reciproc. Moise afirmă că Dumnezeu a creat universul; apostolul Ioan spune că „toate lucrurile au fost făcute" prin Cuvânt, Care „era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu." Apostolul spune că Dumnezeu a făcut veacurile prin Fiul Său.

Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu a creat toate lucrurile prin Iisus Hristos. Rezultă aşadar că Acela Căruia I se spune Dumnezeu, Cuvântul, Fiul, Iisus Hristos, a existat mai înainte ca toate lucrurile să fi fost făcute prin El. De aceea Profetul Mica spune despre El: „... obârşia Lui se suie până în vremuri străvechi, pană în zilele veşniciei" iar apostolul adaugă: „... neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii."

El este deci adevăratul, veşnicul şi atotputernicul Dumnezeu pe Care Îl invocăm, Îl adorăm şi Îl slujim.

11. DIVINITATEA DUHULUI SFÂNT

De asemenea, noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt purcede din veşnicie de la Tatăl şi de la Fiul, nefiind nici făcut, nici creat, nici măcar zămislit, ci doar purcede de la ambii. El este, în ce privește ordinea, a treia Persoană a Sfintei Treimi, de aceeaşi esenţa, măreţie şi glorie cu Tatăl şi cu Fiul. El este Dumnezeu adevărat şi veşnic, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

12. CREAREA LUMII ȘI A ÎNGERILOR

Noi credem că Tatăl, atunci când a găsit El de cuviinţă, a făcut din nimic, prin Cuvântul Său, adică prin Fiul, cerul şi pământul, precum şi toate creaturile. El a dat fiecărei creaturi fiinţă, structură, înfăţişare şi diferite funcţii pentru a sluji Creatorului lor. De asemenea, credem că El susţine toate lucrurile şi le conduce potrivit cu providenţa Sa veşnică şi prin puterea Lui nemărginită, pentru a servi omului, astfel ca şi omul să slujească Dumnezeului său.

El a creat îngeri buni, pentru a fi mesagerii Săi şi pentru a sluji aleşilor Lui: unii îngeri au păcătuit, alunecând din starea înaltă de perfecţiune în care îi aşezase Dumnezeu în pierzarea veşnică, alţi îngeri şi-au păstrat vrednicia şi au rămas la locul lor, prin harul lui Dumnezeu. Diavolii şi duhurile rele sunt atât de corupţi, încât au devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai oricărui bine. Ei stau la pândă ca nişte tâlhari şi urmăresc, cu toată puterea lor, ruina Bisericii, întinarea şi nimicirea prin vicleniile lor a fiecărui membru în parte. De aceea, datorită propriei lor răutăți, ei au devenit pasibili de osânda veşnică şi se aşteaptă de la o zi la alta să fie aruncaţi într-un loc de chinuri oribile.

Din acest motiv, noi detestăm eroarea saducheilor care tăgăduiesc existenţa duhurilor şi îngerilor, precum şi eroarea maniheilor care spun că demonii îşi au originea în ei înşişi, nefîind creaţi de nimeni, şi că sunt răi prin natura lor, fără să fi fost corupţi de cineva.

13. PROVIDENŢA DIVINĂ

Noi credem că acest Dumnezeu bun, după ce a creat toate lucrurile, nu le-a abandonat şi nu le-a lăsat în voia soartei, ci conduce şi controlează totul, potrivit voii Sale sfinte, aşa încât nimic să nu se întâmple în lumea aceasta fără acordul Său.

Cu toate acestea El nu este autorul sau cauza păcatelor care sunt comise în lume. Pentru că puterea şi bunătatea Lui sunt atât de mari şi nepătrunse, încât tot ce face El este bun, frumos şi desăvârşit, chiar dacă Diavolul şi oamenii care îi slujesc acţionează incorect.

Nu dorim să ne lăsăm împinși de o curiozitate nepotrivită pentru a căuta să cunoaștem lucrurile care depășesc puterea de înțelegere a minții omenești. Cu toată smerenia şi reverența cuvenită dorim să îl glorificăm pe Dumnezeu pentru deciziile drepte ale lui Dumnezeu care ne sunt ascunse, şi să ne mulţumim cu faptul că suntem ucenici ai lui Hristos şi putem să ne însuşim numai ceea ce ne descoperă El în Cuvântul Său, fără să trecem peste această limită.

Această doctrină ne aduce o mângâiere nespus de mare, pentru că ne învaţă că nimic nu se desfășoară la voia întâmplării, ci totul este sub controlul bunului nostru Tată ceresc, care veghează asupra noastră şi ne poartă de grijă şi păstrează orice făptură sub autoritatea Lui, aşa încât nici un fir de păr din capul nostru (pentru că sunt număraţi cu toţii) şi nici măcar o pasăre nu pot cădea la pământ fără voia Tatălui nostru.

În consecinţă, noi ne odihnim plini de încredere, fiind convinşi că El are totul sub control şi că ţine în frâu toţi demonii şi pe toţi vrăjmaşii noştri, care nu ne vor putea face nici cel mai mic rău fără voia şi îngăduinţa Lui.

Din acest motiv, noi respingem eroarea gravă pe care o comit epicurienii care susţin că Dumnezeu nu Se implică în nimic, ci lasă totul pe seama întâmplării.

14. CREAREA ŞI CĂDEREA OMULUI

Noi credem că Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului, l-a făcut şi l-a format după chipul şi asemănarea Lui: bun, drept şi sfânt, capabil să fie în conformitate, în toate lucrurile, cu voinţa lui Dumnezeu.

Dar când omul era într-o stare onorabilă nu a înțeles acest lucru și nu și-a apreciat calitățile. Dimpotrivă, omul s-a supus de bunăvoie păcatului şi, în consecinţă, morţii şi blestemului, deoarece și-a aplecat urechea la şoaptele Diavolului.

Căci omul a încălcat porunca vieţii pe care o primise şi păcătuind s-a despărţit de Dumnezeu, izvorul adevăratei vieţi, corupându-și astfel întreaga natură. Omul a devenit vinovat și vrednic de pedeapsa morții fizice și spirituale, rău, pervertit și corupt în toate căile sale. Omul a pierdut toate darurile excelente primite din partea lui Dumnezeu, cu excepția unor urme slabe care, totuşi, sunt suficiente pentru a face imposibilă orice dezvinovăţire.

De asemenea tot ce era lumină în noi s-a preschimbat în întuneric, după cum ne învață Sfânta Scriptură când zice: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu şi-a însuşit-o," text în care apostolul Ioan îi numeşte pe oameni întuneric.

De aceea noi respingem orice învăţătură referitoare la liberul arbitru al omului care contrazice doctrina Scripturii, pentru că omul nu este decât un rob al păcatului şi nu poate face nimic în afară de ceea ce îi este dat din cer.

Într-adevăr, cine s-ar putea lăuda că poate face binele, prin propriile sale eforturi, de vreme ce Hristos zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl ..." Cine îşi va etala voinţa, după ce a înţeles că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu?"

Cine se va lăuda cu cunoştinţele sale, după ce şi-a dat seama că omul firesc nu înţelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu? Pe scurt, cine va cita ca mărturie fie şi un singur gând, după ce a realizat că „noi prin noi înşine nu suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu?"

De aceea, afirmaţia corectă a apostolului Pavel rămâne perfect valabilă şi pentru noi: „Căci Dumnezeu este Acela Care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." Nu există nici o rațiune și nici o voință care să se conformeze voinței lui Dumnezeu fără să fi avut parte de lucrarea lui Hristos, care afirmă: „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic."

15. PĂCATUL ORIGINAR

Noi credem că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut asupra întregii omeniri. Păcatul reprezintă degradarea totală a naturii omenești si și pe copii încă pe când se află în pântecele mamei lor, o rădăcină care produce în om tot felul de păcate. De aceea, păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl consideră o asemenea urâciune, încât este suficient pentru condamnarea neamului omenesc.

Păcatul originar nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez, deoarece valurile sale spumegânde caută să iasă mereu la iveală ca apa unui izvor murdar. Cu toate acestea, păcatul originar nu este imputat pentru condamnarea copiilor lui Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi mila divină, nu ca ei să devină nepăsători, ci pentru ca înțelegerea păcatului să le aducă credincioşilor suspine şi să aprindă în ei dorinţa de a fi izbăviţi de acest trup de moarte.

Din acest motiv, noi respingem eroarea pelagienilor care susţin că păcatul izvorăște din imitarea păcătoșilor.

16. ALEGEREA DIVINĂ

Noi credem că, deoarece tot neamul lui Adam a fost aruncat în pierzare şi ruină prin greşeala primului om, Dumnezeu și-a manifestat caracterul aşa cum este El, adică milostiv şi drept.

El este milostiv prin faptul că smulge şi izbăveşte din pierzare pe aceia pe care, în planul Său veşnic şi neschimbător, i-a ales, nu pe temeiul faptelor lor bune, ci numai pentru bunătatea Sa arătată în Hristos Iisus, Domnul nostru.

El este drept prin faptul că îi lasă pe ceilalţi în starea lor căzută, în pierzarea în care s-au aruncat singuri.

17. MÂNTUIREA OMULUI CĂZUT

Noi credem că bunul nostru Dumnezeu, în minunata Sa înţelepciune şi bunătate, văzând că, prin păcat, omul s-a aruncat în moarte, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual, şi a ajuns o fiinţă nenorocită, a luat El Însuşi iniţiativa să-l caute, în timp ce omul fugea de El nespus de înspăimântat. Dumnezeu a oferit omului consolare, promiţând să îl dea pe Fiul Său, născut din femeie, pentru a zdrobi capul șarpelui şi a aduce binecuvântare omului.

18. DESPRE ÎNTRUPAREA LUI IISUS HRISTOS

Noi mărturisim că Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea făcută părinţilor noştri, prin gura sfinţilor Săi Prooroci, trimiţând în lume, la vremea hotărâtă de El, pe propriul Său Fiu unic şi veşnic.

Fiul „a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, făcându-se cu adevărat părtaş naturii omeneşti, cu toate infirmităţile acesteia (exceptând păcatul), fiind conceput în pântecele preafericitei Fecioare Maria, prin puterea Duhului Sfânt, fără contribuția vreunui bărbat.

Însă El S-a făcut părtaş naturii umane nu numai în ce priveşte trupul, dar a luat şi un suflet omenesc, pentru a fi om în sensul deplin al cuvântului. Deoarece sufletul şi trupul omului erau deopotrivă pierdute, era necesar ca Mântuitorul să și le asume pe amândouă pentru a le mântui.

De aceea – împotriva ereziei anabaptiştilor care neagă că Iisus Hristos a luat trup omenesc de la mama Sa – noi mărturisim că El S-a făcut părtaş sângelui şi trupului, asemenea copiilor oamenilor (Evrei 2:14), urmaşul lui David în ce priveşte trupul (Fapte 2:30), născut din sămânţa Iui David în ce priveşte trupul (Romani 1:3), rodul pântecelui Fecioarei Maria (Luca 1:42), născut din femeie (Galateni 4:4), odrasla lui David (2 Timotei 2:8), odrasla care va ieşi din tulpina lui Isai şi Vlăstarul care va da din rădăcinile lui (Romani 15:12), ieşit din Iuda (Evrei 7:14), descins din evrei după trup (Evrei 2:17) din sămânţa lui Avraam, apoi devenit El Însuşi sămânţa lui Avraam; asemănător fraţilor Săi în toate lucrurile, în afară de păcat (Matei 1:23).

Astfel El este cu adevărat Emanuelul nostru, adică „Dumnezeu cu noi." 

19. CELE DOUĂ NATURI ALE LUI HRISTOS

Noi credem că, prin această concepere, Persoana Fiului a fost unită şi legată perfect cu natura umană, astfel încât nu poate fi vorba de doi Fii ai lui Dumnezeu, nici de două persoane distincte, ci de două naturi unite în una şi aceeaşi persoană, fiecare dintre cele două naturi păstrându-şi proprietăţile sale specifice.

Astfel, pe de o parte, natura divina a rămas pentru vecii vecilor necreată, fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii, umplând cerul şi pământul, iar pe de altă parte, natura umană nu şi-a pierdut proprietăţile de creatură pe care continuă să le aibă, având un început al zilelor, fîind limitată în timp şi păstrând tot ceea ce este specific unui trup real. Şi chiar dacă, prin înviere, Hristos i-a dat nemurirea, totuşi realitatea naturii Sale umane nu s-a schimbat, dat fiind faptul că mântuirea şi învierea noastră depind de realitatea trupului Său.

Însă cele două naturi sunt atât de profund unite între ele, încât nu au putut fi despărţite nici prin moartea Lui.

Aşadar, ceea ce i-a încredinţat El Tatălui, în clipa morţii Sale, a fost realmente un duh omenesc, care a ieşit din trupul Lui. Totuşi, natura Sa divină va rămâne unită pentru totdeauna cu natura Sa omenească, chiar şi atunci când era în mormânt; şi natura divină nu a încetat să existe în El aşa cum se aflase pe vremea copilăriei Sale, deşi pentru câtva timp ea nu se manifesta ca atare.

Iată de ce noi mărturisim că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat: Dumnezeu adevărat ca să învingă moartea prin puterea Sa, şi om adevărat ca să poată muri pentru noi, lucru care ar fi fost imposibil dacă nu îmbrăca un trup supus slăbiciunii şi morţii.

20. DREPTATEA ȘI MILA LUI DUMNEZEU ÎN HRISTOS

Noi credem că Dumnezeu, fiind desăvârşit de milostiv şi absolut drept, L-a trimis pe Fiul Său pe Pământ să Se facă părtaş naturii omeneşti în care a fost comisă neascultarea şi să primească, în trupul Său, pedeapsa păcatului, respectiv chinurile cumplite şi moartea.

De aceea, Dumnezeu a împlinit cerinţele dreptăţii Sale, pedepsindu-L pe Fiul Său care luase asupra Lui păcatele noastre şi, totodată, Şi-a revărsat bunătatea şi îndurarea Sa peste noi, fiinţe vinovate şi vrednice de osândă. În dragostea Sa nemărginită, Dumnezeu L-a dat la moarte pe Fiul Său şi apoi L-a înviat din morţi pentru justificarea noastră, pentru ca să dobândim prin El nemurirea şi viaţa veşnică. 

21. ISPĂȘIREA

Noi credem că Iisus Hristos este, cu jurământ, „Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melhisedec," şi că El S-a înfăţişat, în numele nostru, înaintea Tatălui Său, pentru a satisface pe deplin şi pentru totdeauna mânia Sa, deoarece S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă de ispăşire pe cruce, vărsându-Şi sângele Său scump pentru ispăşirea păcatelor noastre, după cum vestiseră mai dinainte profeţii.

Căci este scris că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” El a fost omorât „ca un miel pe care-l duci la măcelărie" şi „a fost pus în numărul celor fărădelege." (Isaia 53:4-12)

Pilat din Pont L-a condamnat la moarte ca răufăcător, deşi iniţial L-a declarat nevinovat. Hristos a trebuit să dea înapoi ceea ce nu furase (Psalmul 69:4), şi „a suferit odată pentru păcate, El, Cel Drept, pentru cei nelegiuiţi (1 Petru 3:18), chiar în trupul şi sufletul Său, a suferit atât de cumplit încât, simţind oribila pedeapsă care ni se cuvenea nouă din pricina păcatelor noastre, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ" (Luca 22:44). Pe cruce, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" şi a suferit totul pentru iertarea păcatelor noastre (Matei 27:46).

De aceea, este corect să spunem împreună cu Sf. Pavel: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2) „şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Iisus Hristos, Domnul meu." (Filipeni 3:8)

Noi am aflat toată pacea şi mângâierea în rănile Sale şi nu avem nevoie să căutăm sau să inventăm vreun alt mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu, căci doar această jertfă unică, adusă o dată pentru totdeauna, îi face desăvârşiţi pe veci pe cei ce şi-o însuşesc prin credinţă. Tocmai de aceea El a fost numit Iisus de către îngerul lui Dumnezeu, adică Mântuitor, pentru că El avea să mântuiască poporul Lui de păcatele sale. (Matei 1:21)

22. DREPTATEA PRIN CREDINȚĂ

Noi credem că, pentru a obţine o cunoaştere reală a acestei mari taine, Duhul Sfânt dă naştere în inimile noastre unei credinţe adevărate, prin intermediul căreia Îl îmbrăţişăm pe Iisus Hristos cu toate meritele Sale, ni-L însuşim şi nu vrem să mai ştim de nimic altceva în afară de El.

Căci, fie nu găsim în Iisus Hristos tot ceea ce ne trebuie pentru mântuirea noastră, fie da; şi atunci, cel ce L-a primit pe Hristos prin credinţă, are în El o mântuire deplină. Prin urmare, a afirma că lucrarea lui Iisus Hristos este insuficientă şi deci ar mai trebui adăugat ceva la ea, constituie o blasfemie enormă la adresa lui Dumnezeu, căci ar decurge de aici că Iisus Hristos nu este Mântuitorul desăvârşit.

De aceea, noi declarăm împreună cu Sf. Pavel: „Noi credem că omul este socotit drept prin credinţă, fără fapte." Totuşi, la drept vorbind, noi nu înţelegem că credinţa prin ea însăși ne-ar îndreptăți, ea nefiind decât mijlocul prin care Îl primim pe Hristos, Dreptatea noastră.

Ci Iisus Hristos care ne împărtășește toate meritele Sale şi faptele sfinte pe care le-a făcut pentru noi şi în locul nostru. El este Dreptatea noastră, iar credinţa este instrumentul care ne tine în comuniune cu El şi cu beneficiile Sale. Atunci când acele beneficii devin ale noastre, ele ne sunt mai mult decât suficiente pentru a fi absolviţi de păcatele noastre.

23. JUSTIFICAREA PĂCĂTOȘILOR

Noi credem că binecuvântarea noastră constă în iertarea păcatelor noastre datorită lui Iisus Hristos, şi că ea reflectă starea de dreptate pe care am dobândit-o înaintea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă David şi Sf. Pavel când declară cât de binecuvântat este omul pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte drept." (Psalmul 32:1, Romani 4:6) Pavel spune că noi suntem „socotiţi drepți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Iisus." (Romani 3:24)

De aceea noi stăm neclintiţi pe această temelie, dându-I lui Dumnezeu toată slava, smerindu-ne înaintea Lui şi recunoscând că numai prin harul Lui, fără nici un merit din partea noastră, suntem ceea ce suntem, sprijinindu-ne şi odihnindu-ne numai pe ascultarea desăvârşită a lui Hristos cel răstignit, care devine a noastră atunci când credem în El.

Această ascultare este pe deplin suficientă pentru a acoperi toate nelegiuirile noastre şi a ne acorda siguranţa mântuirii, înlăturând din cugetele noastre teama, teroarea şi neliniştea. Ne permite să ne apropiem de Dumnezeu, nu să fugim de El ca strămoşul nostru Adam care, tremurând de spaimă, dorea să se acopere cu nişte frunze de smochin. Cu siguranță, dacă ar trebui să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu pe baza a ceea suntem sau facem sau în numele unei alte creaturi, vai, am fi pur şi simplu nimiciţi de mânia divină.

De aceea, fiecare om ar trebui să spună împreună cu David: „O, Doamne, nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta."

24. SFINȚIREA PĂCĂTOȘILOR

Noi credem ca această credinţă adevărată – care ia naştere în inima omului după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt – îl regenerează şi îl transformă într-o făptură nouă, făcându-l capabil să trăiască o viaţă nouă și izbăvindu-l din robia păcatului.

De altfel, această credinţă justificatoare, departe de a-i descuraja pe oameni să trăiască o viaţă curata şi sfântă, îi inspiră să facă binele, căci, în absenţa sa, ei n-ar face nimic din dragoste pentru Dumnezeu, ci ar acţiona doar din egoism şi teamă de pedeapsă.

Aşadar, este cu neputinţă ca această credinţă sfântă să fie inactivă în viaţa credinciosului, dat fiind faptul că noi nu vorbim de credinţa prefăcută, ci de aceea pe care Sf. Scriptură o numeşte „credinţa care lucrează prin dragoste," credinţa care îl împinge pe creştin să facă faptele poruncite de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceste fapte, izvorând din rădăcina bună a credinţei, sunt bune şi bine primite înaintea lui Dumnezeu, deoarece sunt sfinţite prin harul Lui. Cu toate acestea ele nu au nici un rol în ceea ce priveşte justificarea noastră, căci nu mai prin credinţa în Iisus Hristos am fost socotiţi drepți mai înainte de a face fapte bune.

Fără lucrarea harului, faptele noastre nu puteau fi bune, după cum roadele unui pom nu pot fi bune dacă pomul respectiv nu este bun. De aceea, noi facem fapte bune, dar nu pentru a obţine vreun merit (până la urmă ce am putea merita noi?), căci mai degrabă noi îi suntem datori lui Dumnezeu, şi nu El ne este dator nouă, pentru faptele bune pe care le facem, căci „El este Acela Care lucrează în noi şi ne dă, după plăcerea Lui, şi voinţa si înfăptuirea." Să ţinem seama de ceea ce spune Sf. Scriptură: „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ”Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem."

Şi totuşi, prin aceasta, noi nu vrem sa spunem că Dumnezeu nu răsplăteşte faptele bune, însă, după măsura harului Său, El încununează darurile Sale. În concluzie, deşi noi facem fapte bune, ele nu constituie fundamentul mântuirii noastre: căci noi nu putem săvârşi nici o lucrare care să nu fie întinată de natura noastră păcătoasă şi să nu fie vrednică de condamnare; iar dacă uneori am putea săvârşi o asemenea faptă, simpla amintire a unui păcat ar fi suficientă pentru a fi lepădată de Dumnezeu.

În felul acesta, noi am fi mereu copleşiţi de îndoieli, plutind încoace şi încolo, fără nici o certitudine, iar conștiințele noastre slabe ar fi zi şi noapte chinuite, dacă nu s-ar odihni pe meritele suferinţelor şi morţii ispăşitoare a Mântuitorului nostru.

25. ABROGAREA LEGII CEREMONIALE

Noi credem că ceremoniile şi simbolurile Legii, precum şi toate umbrele ei, şi-au găsit împlinirea și au încetat odatâ cu venirea lui Hristos. De aceea, întrebuinţarea ei de către creştini trebuie să înceteze; totuşi adevărul şi substanţa Legii ne sunt păstrate în Hristos, care este împlinirea Legii.

De asemenea, noi extragem diferite mărturii din Lege şi Prooroci, ca o confirmare a învăţăturilor Evangheliei, şi, de asemenea, pentru a ne călăuzi viaţa, în toată curăţia, spre slava lui Dumnezeu şi conform voii Sale.

26. MIJLOCIREA LUI HRISTOS

Noi credem că nu avem acces în prezenţa lui Dumnezeu decât printr-un singur Mijlocitor şi Avocat, Iisus Hristos, Cel Drept, Care a fost făcut Om, unind laolaltă natura divina şi cea umană, tocmai pentru ca noi, oamenii, să avem acces înaintea Maiestăţii divine.

Altfel, noi nu am fi putut pătrunde niciodată în prezenţa lui Dumnezeu. Dar Acest Mediator pe Care Tatăl ni L-a dat pentru a mijloci între El şi noi, nu trebuie să ne înspăimânte prin măreţia Sa şi astfel să fim tentaţi a ne căuta un alt mijlocitor, conform fanteziei noastre. Căci nu există nici o altă făptură în cer sau pe pământ care să ne iubească mai mult decât Iisus Hristos, Care, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu ... S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor." „El a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile."

Dacă trebuia să căutăm un alt mijlocitor care să-şi arate dragostea faţă de noi, unde am fi găsit unul care să ne iubească mai mult decât Cel ce și-a dat viaţa pentru noi pe când eram încă vrăjmaşii Săi? Şi dacă avem nevoie de cineva care să aibă credit şi putere, oare cine Îl întrece, în privinţa aceasta, pe Acela Care stă la dreapta Tatălui şi Care are toată puterea în cer şi pe pământ? Şi cine va fi ascultat mai degrabă decât Însuşi Fiul preaiubit al lui Dumnezeu?

Aşadar, numai neîncrederea în Hristos este cauza introducerii acestei practici prin care sfinţii sunt dezonoraţi, în loc să fie onoraţi, sâvârşindu-se un lucru pe care ei nu l-au făcut niciodată şi nici nu l-au solicitat altora, ci, dimpotrivă, l-au respins categoric, după cum era de datoria lor, aşa cum se poate observa în scrierile lor.

Nu trebuie să invocăm ca pretext nevrednicia noastră, pentru că aici nu se pune nicidecum problema de a ne prezenta rugăciunile pe baza propriei noastre demnităţi, ci este vorba numai de perfecţiunea şi demnitatea lui Hristos, a Cărui dreptate am obţinut-o şi noi prin credinţă.

De aceea, dorind să înlăture această teamă absurdă, sau mai degrabă această neîncredere a noastră, apostolul ne spune că Iisus Hristos „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos si vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi."

Apoi, pentru a ne inspira şi mai mult curaj ca să ne apropiem cu şi mai mare încredere de El, Apostolul adaugă: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, Care a străbătut cerurile – pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu - să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare si să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie."

Apostolul respectiv mai declară că „prin sângele lui Iisus, avem o intrare slobodă în Locul preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El." De aceea, el ne îndeamnă: „să ne apropiem cu... credinţă deplină ..." El mai spune că, deoarece Iisus Hristos „are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul, de aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei."

Oare am mai avea nevoie de altceva, de vreme ce Iisus însuşi declară: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." Pe ce motiv ar trebui să ne căutăm un alt avocat, dacă Dumnezeu a găsit cu cale să ni-L dea pe Însuşi Fiul Său ca Avocat al nostru înaintea Lui?

Prin urmare, să nu renunţăm la Domnul Iisus pentru a căuta un alt apărător, sau mai bine zis să nu încercăm să căutăm ceea ce nu vom putea găsi niciodată, căci în momentul când Dumnezeu ni L- a dat pe Fiul Său ştia prea bine că noi eram păcătoşi. De aceea, în conformitate cu porunca clară a lui Hristos, noi Îl invocăm pe Tatăl ceresc prin Iisus Hristos, unicul nostru Mijlocitor, aşa cum suntem învăţaţi în rugăciunea Tatăl nostru, fiind convinşi că tot ce vom cere de la Tatăl, în Numele Fiului, vom primi.

27. BISERICA CREŞTINĂ CATOLICĂ

 Noi credem şi mărturisim o singură Biserică catolică sau universală, care este o congregaţie sfântă şi adunarea adevăraţilor credincioşi creştini, care aşteaptă numai de la Iisus Hristos mântuirea lor deplină, fiind spălaţi şi sfinţiţi prin sângele Lui şi pecetluiţi prin Duhul Sfânt.

Această Biserică a existat de la întemeierea lumii şi va fi astfel până la sfârşit, după cum rezultă din faptul că Iisus Hristos este împăratul veşnic, Care nu poate fi lipsit niciodată de slujitori. Iar această Biserică sfântă este păstrată de Dumnezeu, contra urii întregii lumi, chiar dacă în prezent (doar pentru puţin timp) ea pare mică şi neînsemnată.

Într-un moment deosebit de critic, pe când domnea în Israel Ahab, Domnul îi răspunde lui Ilie: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal." Pe de altă parte, această sfântă Biserică nu este nicidecum localizată, limitată sau legată de un anumit loc sau de anumite persoane, ci ea este răspândită în lumea întreagă, având totuşi o unitate de simţire şi de voinţă, în acelaşi Duh, prin puterea credinţei.

28. DATORIA COMUNIUNII CU BISERICA

Noi credem că, deoarece această congregaţie sfântă este adunarea celor mântuiţi şi nu există mântuire în afara ei, nimeni, indiferent de starea în care s-ar afla şi de calitatea pe care ar avea- o, nu trebuie să se izoleze pentru a trăi separat de Biserică, mulţumit cu sine însuşi.

Ci toți oamenii au obligația să se adune laolaltă şi să se unească, păstrând unitatea Bisericii, supunându-se instruirii şi disciplinei sale, aplecându-şi grumazul sub jugul lui Iisus Hristos şi slujindu-şi unii altora spre zidire frăţească, potrivit cu darurile pe care le-a acordat Dumnezeu fiecăruia, ca mădulare ale aceluiaşi trup.

Şi pentru ca această unitate să poată fi mai bine păstrată, este de datoria tuturor credincioşilor, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, să se despartă de toţi cei ce nu aparţin Bisericii şi deci nu se pot ataşa acestei congregaţii, pretutindeni unde Dumnezeu a aşezat-o, chiar dacă magistraţii şi edictele imperiale li s-ar opune şi ar trebui să suporte pedepse corporale sau, în final, moartea.

De aceea, toţi cei ce se retrag din Biserică, precum şi toţi cei ce nu i se alătură acţionează în contradicţie cu porunca lui Dumnezeu.

29. TRĂSĂTURILE BISERICII ADEVĂRATE

Noi credem că trebuie să discernem, cu multă grijă şi diligență, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, care este biserica adevărată, deoarece toate sectele care există astăzi în lume îşi atribuie denumirea de Biserică. Nu ne referim aici la cei ipocriți care s-au amestecat printre cei buni din biserică, fără să aparţină realmente bisericii, deşi ei se află acolo cu trupul. Ci ne referim la a distinge trupul şi comuniunea Bisericii adevărate față de toate sectele care se denumesc ”biserică.”

Biserica adevărată poate fi recunoscută dacă are următoarele semne: dacă predică Evanghelia curată; dacă folosește administrarea curată a sacramantelor, aşa cum au fost ele instituite de Hristos; dacă se exercită disciplina pentru corectarea greşelilor. Pe scurt, dacă Biserica se călăuzeşte după învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, respingând tot ce intră în contradicţie cu Sfânta Scriptură, recunoscând autoritatea supremă a lui Hristos, singurul Capul Bisericii. Prin aceaste semne, putem recunoaște adevărata Biserică şi nimeni nu trebuie să trăiască separat de ea.

În ce îi privește pe cei ce aparţin Bisericii, aceştia pot fi identificaţi prin semnele creștinilori: ei au credinţă, fug de păcat şi caută dreptatea, de vreme ce L-au primit pe Iisus Hristos ca singurul lor Mântuitor. Ei îl iubesc pe adevăratul Dumnezeu şi pe aproapele lor, fără să se abată la dreapta sau la stânga, își răstignessc natura păcătoasă împreună și faptele ei. Deși au încă multe slăbiciuni, se luptă cu ele prin Duhului Sfânt, apelând la sângele, suferința, moartea și ascultarea Domnului Iisus Hristos, în care au iertarea păcatelor, prin credință în El.

Cât despre biserică falsa, aceasta îşi atribuie ei însăşi şi propriilor sale hotărâri mai multă autoritate decât Cuvântului lui Dumnezeu. Ea refuză să se supună jugului lui Hristos; nu administrează sacramantele așa cum au fost poruncite de Hristos în Cuvântul Său, ci adaugă sau scoate lucruri după bunul ei plac; se bizuie mai mult pe oameni decât pe Domnul Iisus Hristos şi îi persecută pe cei ce trăiesc o viaţă sfântă, în conformitate cu Sfânta Scriptură, şi o mustră pentru greşelile, lăcomia sau idolatria ei.

Aceste două biserici pot fi ușor recunoscute și distinse una de alta.

30. CONDUCEREA BISERICII

Noi credem că această Biserică adevărată trebuie să fie condusă conform ordinii spirituale pe care ne-a lăsat-o Domnul Iisus prin Cuvântul Lui, şi anume: există slujitori sau pastori însărcinaţi cu propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi administrarea sacramentelor; există, de asemenea, prezbiteri şi diaconi, care îi asistă pe pastori, alcătuind consiliul Bisericii.

În acest fel, religia adevărată este păstrată, doctrina adevărată este propagată, iar oameni răi sunt îndreptați și disciplinați. De asemenea, cei săraci și necăjiți sunt ajutați și consolați, potrivit nevoilor lor.

Astfel, toate lucrurile vor decurge bine şi în rânduială în Biserică, dacă vor fi aleși bărbați care umblă în credincioşie, potrivit cu regula pe care apostolul Pavel i-a lăsat-o lui Timotei.

31. SLUJITORII BISERICII

Noi credem că slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu, prezbiterii şi diaconii trebuie să fie aleşi, în funcţiile lor, printr-o alegere legitimă a Bisericii, cu invocarea Numelui lui Dumnezeu şi în deplină rânduială, potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi.

De aceea, nimeni nu are dreptul să se introducă în lucrarea lui Dumnezeu pe căi necinstite, ci fiecare trebuie să aştepte momentul chemării lui din partea Domnului, pentru a avea garanţia vocaţiei sale, pentru a fi perfect convins că Dumnezeu Însuşi l-a chemat în slujba respectivă. 

Cât despre slujitorii Cuvântului, oriunde s-ar afla aceştia, ei se bucură de aceeaşi putere şi autoritate, fiind cu toţii slujitorii lui Iisus Hristos, Unicul Episcop universal şi Singurul Cap al Bisericii. De asemenea, pentru ca porunca sfântă a lui Dumnezeu să nu poată fi încălcată sau tratată cu dispreţ, noi spunem că fiecare credincios în parte trebuie să le acorde vestitorilor Evangheliei şi prezbiterilor o cinste deosebită, din pricina lucrării pe care o fac aceştia, să trăiască în pace cu ei şi, pe cât posibil, să se evite nemulţumirile, conflictele sau clevetirile.

32. ORDINEA ŞI DISCIPLINA ADEVĂRATEI BISERICI

Noi credem, de asemenea, că oricât de utilă şi benefică li s-ar părea conducătorilor Bisericii instituirea şi stabilirea unei ordini printre ei, în vederea menţinerii trupului Bisericii, trebuie totuşi ca ei să se abţină de la devierea a ceea ce Hristos, Singurul nostru Stăpân, ne-a poruncit.

De aceea noi respingem orice inovaţie omenească şi orice lege care s-ar dori să fie introdusă în legătură cu închinarea înaintea lui Dumnezeu, care ne leagă și ne forțează conștiința în vreun fel.

De aceea, noi acceptăm numai ceea ce este de natură să conducă la menţinerea şi consolidarea armoniei, unităţii și păstrării tuturor în ascultare de Dumnezeu. În acest scop, excomunicarea și tot ce implică această măsură, în conformitate cu Sfinta Scriptură, este necesară.

33. SACRAMENTELE BISERICII

Noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, ţinând seama de slăbiciunea şi neputinţa omenească, ne-a poruncit Sacramentele, pentru a pecetlui în inimile noastre promisiunile Sale şi a ne da o mărturie suplimentară despre bunăvoinţa şi harul Său faţă de noi, precum şi în vederea creşterii şi întăririi credinţei noastre.

El a adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei, pentru a face şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre, confirmând sufletului nostru mântuirea pe care ne-a dăruit-o.

Sacramentele sunt semne exterioare şi peceţi vizibile ale lucrării divine lăuntrice şi invizibile – mijloace prin care Dumnezeu lucrează în noi prin puterea Duhului Sfânt. Aşadar, semnele acestea nu sunt zadarnice şi lipsite de semnificaţie, pentru că ele nu ne pot amăgi şi decepţiona, deoarece esenţa lor este Însuşi Domnul Iisus Hristos. Fără El, Sacramentele nu ar avea nici un rost.

În concluzie, noi suntem mulţumiţi cu numărul Sacramentelor pe care le-a instituit Domnul nostru Iisus Hristos, respectiv cele două: Botezul şi Cina Domnului.

34. BOTEZUL

Noi credem şi mărturisim că Iisus Hristos, Care este sfârşitul Legii, prin vărsarea sângelui Său pe crucea Golgotei, a pus capăt oricărei alte vărsări de sânge care s-ar putea sau s-ar dori a fi făcută pentru ispăşirea păcatelor, şi a desfiinţat tăierea împrejur, care era însoţită de vărsare de sânge, instituind în locul ei Sacramentul Botezului prin care suntem primiţi în Biserica lui Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului, purtând pecetea şi însemnul Lui, şi ne serveşte ca mărturie că El va fi pentru totdeauna Dumnezeul şi Tatăl nostru milostiv.

El ne-a poruncit să-i botezăm pe toţi cei ce sunt ai Lui, în apă curată, „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ceea ce semnifică faptul că, după cum apa spală şi înlătura necurăţiile trupului nostru, când este turnată asupra noastră - apă care, de asemenea, este văzută udând trupul celui ce este botezat - tot aşa sângele lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, spală inima sa, curăţindu-i lăuntrul de păcatele sale şi transformându-l, prin naşterea din nou, dintr-un copil al mâniei într-un copil al lui Dumnezeu.

Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci spălarea cu sângele scump al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul spiritual.

Astfel, slujitorii lui Dumnezeu ne administrează, din partea lor Sacramentul şi ceea ce este vizibil, iar Domnul Iisus Hristos ne acordă ceea ce semnifică Sacramentul, adică darurile şi harul invizibil, spălându-ne şi curăţindu-ne sufletele de orice întinăciune şi de orice nelegiuire, înnoindu-ne inimile şi umplându-ne cu toată mângâierea lui Dumnezeu, dându-ne adevărata asigurare a bunătăţii Sale părinteşti, dezbrâcându-ne de omul cel vechi cu toate faptele lui şi îmbrăcându-ne cu omul cel nou.

De aceea, noi credem că orice om care doreşte viaţa veşnică trebuie să fie botezat cu un singur botez, o dată pentru totdeauna: botezul şi naşterea noastră fizică nu se pot repeta. Şi totuşi, acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când îl primim, ci pe tot parcursul vieţii noastre.

De aceea, noi detestăm eroarea comisă de anabaptişti care nu se mulţumesc cu un singur botez o dată primit şi, pe deasupra, condamnă botezul copiilor mici ai credincioşilor, care, potrivit convingerilor noastre, trebuie să fie botezaţi şi pecetluiţi cu semnul legământului, după cum odinioară, în Israel, copiii mici erau tăiaţi împrejur pe baza aceloraşi promisiuni care le sunt făcute şi copiilor noştri.

Şi fără îndoială că Domnul Iisus Hristos Şi-a vărsat sângele, în egală măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a ceea ce Hristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui Hristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Iisus Hristos. De asemenea, exact ceea ce făcea tăierea împrejur în poporul evreu, face botezul faţă de copiii noştri. De aceea Sf. Pavel numeşte botezul „tăierea împrejur a lui Hristos."

35. CINA DOMNULUI

Noi credem şi mărturisim că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit şi a poruncit Sacramentul Sf. Cine, pentru a hrăni şi a susţine pe aceia pe care deja i-a născut din nou şi i-a încorporat în familia Sa, Biserica. Cei născuţi din nou au în ei două vieţi: una, trupească şi temporală, care a început în clipa naşterii lor fizice şi le este comună tuturor oamenilor; cealaltă spirituală şi cerească, în care au intrat când s-au născut din nou, realizată prin Cuvântul Evangheliei, în comuniunea Trupului lui Hristos, viaţa care le este comună numai aleşilor lui Dumnezeu.

Tot astfel, Dumnezeu ne-a dat, pentru întreţinerea vieţii trupești şi terestre, o pâine pământească şi materială, perfect adecvată acestui scop şi comună tuturor oamenilor, la fel ca viaţa trupească. Dar pentru a întreţine viaţa spirituală şi cerească a celor credincioşi, El L-a trimis pe Hristos, Pâinea vie care S-a pogorât din cer, Care hrăneşte şi întreţine viaţa spirituală a credincioșilor atunci când o mănâncă – adică o primesc prin credinţă în inima lor.

Pentru a ne înfăţişa această pâine spirituală şi cerească, Hristos a instituit o pâine pământească şi vizibilă, care este Sacramentul trupului Său, şi vinul, care este Sacramentul sângelui Său, pentru a ne dovedi că după cum este o realitate indiscutabilă faptul că luăm cu mâinile noastre, mâncăm şi bem cu gurile noastre pâinea şi vinul, care întreţin viaţa trupului nostru, la fel de adevărat este că prin credinţă (care este mâna şi gura sufletului nostru) primim, în sufletul nostru, adevăratul trup şi adevăratul sânge ale lui Hristos.

Este cert faptul că Iisus Hristos ne-a lăsat Sacramentele cu un scop bine definit; într-adevăr, El înfăptuieşte în viaţa noastră tot ce reprezintă aceste semne sacre, şi o face de o manieră care depăşeşte înţelegerea noastră şi ne este la fel de tainică şi inexplicabila ca lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, noi nu ne înşelăm zicând că ceea ce se mănâncă este trupul propriu și natural al lui Hristos, iar ceea ce se bea este propriul Său sânge, dar modul în care noi le mâncăm este nu cu gura, ci cu duhul prin credinţă. Astfel, Iisus Hristos rămâne pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Său, în ceruri, fără să înceteze totuşi să ni Se ofere nouă prin credinţă.

Acest ospăţ este o masă spirituală la care Hristos ni Se oferă nouă împreună cu toate binecuvântările Sale şi ne face să ne bucurăm la masa aceasta, atât de El Însuşi, cât şi de rezultatele suferinţelor şi morţii Sale, hrănind, întărind şi consolând bietul nostru suflet dezolat, prin împărtăşirea cu trupul Său, uşurându-l şi înviorându-l prin împărtăşirea cu sângele Său.

Pe de altă parte, deşi Sacramentele sunt intim legate de lucrurile pe care le reprezintă, ele nu sunt totuşi privite şi acceptate de toţi din perspectiva aceasta; astfel, cel rău mănâncă din pâine şi bea din vin spre propria sa condamnare, necunoscând esenţa şi nerealizând semnificaţia Mesei Domnului.

De exemplu, Iuda vânzătorul şi Simon vrăjitorul au luat din pâine şi din vin, dar nu s-au împărtăşit cu Hristos pe Care Îl reprezintă aceste elemente: Domnul Iisus Se oferă pe Sine numai credincioşilor adevăraţi.

De aceea, noi primim acest sfânt Sacrament în adunarea poporului lui Dumnezeu, cu smerenie şi reverenţă, sărbătorind între noi o sfântă amintire a morţii lui Hristos, Mântuitorul nostru, într-un duh de recunoştinţă şi mulţumire, mărturisindu-ne credinţa noastră şi religia creştină.

De aceea, nimeni nu trebuie să participe la Masa Domnului fără o profundă cercetare de sine, ca nu cumva mâncând din pâine şi bând din vin s-o facă spre propria sa osândă. Pe scurt, prin participarea la Masa Domnului, noi suntem stăpâniţi de o dragoste tot mai aprinsă faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru.

În concluzie, noi respingem orice amestec omenesc şi ne pronunţăm împotriva oricărei inovaţii menite să adauge ceva la doctrina Mesei Domnului, considerând toate acestea o profanare; de asemenea, declarăm că trebuie să ne mulţumim cu rânduiala pe care ne-au transmis-o Hristos şi apostolii Săi şi să folosim acelaşi limbaj pe care l-au folosit ei.

36. AUTORITĂŢILE CIVILE

Noi credem că Dumnezeul nostru milostiv, din cauza depravării neamului omenesc, a ridicat împăraţi, domnitori şi magistraţi, urmărind ca societatea să fie guvernată prin legi drepte şi o politică înţeleaptă, pentru ca degradarea morală să poată fi stăvilită şi viaţa socială să se desfăşoare în rânduiala şi decenţă.

Dumnezeu a pus sabia în mâna dregătorilor cu scopul ca să-i pedepsească pe cei ce fac răul şi să-i protejeze pe oamenii ce fac binele.

Magistrații și conducătorii civili sunt chemați să contribuie la progresul unei societății civile dar și să ofere protecție slujirii sacre.  De aceea, ei trebuie să îndepărteze orice obstacole pentru ca predicarea Cuvântului să fie posibilă, împărăția lui Hristos să progreseze și orice împotrivire să fie înlăturată.

Pe de altă parte, fiecare cetăţean, indiferent de originea, poziţia sau starea lui socială, trebuie să fie supus autorităţilor, să-şi plătească impozitele şi taxele, să acorde cinstea şi respectul cuvenit celor înălţaţi în dregătorii şi să asculte de ei în orice lucru care nu contravine Cuvântului lui Dumnezeu, rugându-se Domnului ca El să binevoiască a-i conduce în toate căile lor, „ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea."

De aceea, noi detestăm conduita eronată a anabaptiştilor şi a altor anarhiști şi, în general, ne exprimăm dezacordul faţă de toţi cei ce dispreţuiesc stăpânirea, batjocoresc dregătoriile şi urmăresc răsturnarea ordinii sociale, întemeind comunităţi de bunuri materiale şi tulburând buna rânduială stabilită de Dumnezeu între oameni.

37. JUDECATA DE APOI, ÎNVIEREA TRUPULUI ŞI VIAŢA VEŞNICĂ

În sfârşit, noi credem, pe temeiul Sf. Scripturi, că, la timpul hotărât de Dumnezeu (care nu este cunoscut de nici o creatură) şi când numărul celor aleşi se va fi împlinit, Domnul nostru Iisus Hristos va veni din cer, în mod trupesc şi vizibil, aşa cum S-a înălţat acolo, cu slavă şi putere, pentru a Se declara Judecătorul celor vii şi al celor morţi, şi va trece prin foc şi flăcări această veche lume pentru a o curăţi.

Şi atunci vor apărea personal, înaintea Supremului Judecător, toate creaturile omeneşti, bărbati, femei şi copii, care vor fi trăit pe pământ de la începutul lumii şi până în acel moment, fiind citaţi cu glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu; căci toţi cei ce vor fi murit până atunci vor învia din morţi, duhul fiecăruia întorcându-se şi unindu-se cu trupul în care a trăit.

Cât despre cei ce vor fi atunci în viaţă, ei nu vor mai muri ca ceilalţi, ci vor fi schimbaţi într-o clipă, din trupuri supuse putrezirii în neputrezire. Atunci se vor deschide cărţile (conştiinţele oamenilor) şi morţii vor fi judecaţi după faptele lor, bune sau rele; oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nesocotit pe care îl vor fi rostit şi care acum este privit ca o joacă, dar atunci acţiunile, gândurile ascunse şi ipocriziile oamenilor vor fi făcute publice, înaintea tuturor.

De aceea, pe bună dreptate, amintirea acestei judecăţi este oribilă şi înfricoşătoare pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, însă aşteptată cu mult interes şi aducătoare de mare mângâiere pentru cei buni şi aleşi; pentru că atunci se va desăvârşi actul răscumpărării lor şi, de asemenea, vor primi răsplata muncii şi ostenelilor lor: nevinovăţia lor va fi recunoscută de toţi şi ei vor vedea răzbunarea cumplită a lui Dumnezeu revărsându-se asupra celor răi, care îi vor fi persecutat, asuprit şi chinuit în lumea aceasta.

Aceştia din urmă vor fi încredinţaţi de propria lor conştiinţă cu privire la răul comis şi vor fi făcuţi nemuritori, pentru a fi chinuiţi în focul veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui. Cei credincioşi şi aleşi de Dumnezeu, dimpotrivă, vor fi încununaţi cu slavă şi cinste.

Fiul lui Dumnezeu va mărturisi numele lor înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Său, şi a sfinţilor îngeri; orice lacrimă va fi ştearsă din ochii lor; cauza lor, considerată astăzi de numeroşi judecători şi magistraţi eretică si păcătoasă, va fî cunoscută atunci ca fiind însăşi cauza Fiului lui Dumnezeu şi, ca o generoasă răsplătire, Domnul Iisus le va da o slavă la care niciodată vreo minte omenească nu s-a putut gândi.

De aceea, noi aşteptăm cu dor fierbinte această glorioasă zi, pentru a ne bucura din plin de promisiunile lui Dumnezeu, făcute în Iisus Hristos, Domnul nostru. „Amin! Vino, Doamne Iisuse!"