Despre vointa libera a omulu

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 8: Suntem aşadar, atât de stricaţi, încât ne aflăm cu totul incapabili să făptuim vreun bine, fiind în schimb înclinaţi către orice rău?
Răspuns: Cu siguranţă, prin urmare trebuie să fim născuţi din nou de către Duhul Sfânt.

Expunere
 

Întrebarea despre libertatea voinței sau puterea voinței umane de a-L asculta pe Dumnezeu și de a face ceea ce este bine este strâns legată de tema nenorocirii omului si de aceea o vom aborda in continuare. Este totodată necesar să cunoaștem care a fost capacitatea pe care o avea omul înainte de cădere și ce i-a mai ramas după aceasta, pentru ca având o cunoaștere corectă cu privire la efectele primului păcat, să fim indemnati la umilință și spre o dorință mai arzătoare a harului divin și îndrumare și, de asemenea, înspre o adevărată recunoștință față de Dumnezeu. Căci această doctrină a libertății voinței, ne face să ne îndreptăm atenția nu înspre abilitatea și excelența omului, ci înspre slăbiciunea și nenorocirea lui.

DESPRE VOINȚA LIBERĂ

Principala întrebare și preocuparea acestei discuții este dacă omul poate in prezent la fel cum s-a separat de Dumnezeu să se întoarcă la El prin propria-i putere  ̶  să accepte harul care îi este oferit de Dumnezeu și să-și recupereze poziția pe care a pierdut-o datorită păcatului. Și, de asemenea, dacă voința omului poate fi cauza principală pentru care unii oameni sunt convertiți, în vreme ce alții continuă în păcat și de ce, atât între cei convertiți, cât și între cei neconvertiți, unii sunt mai buni decât alții. Într-un cuvânt, întrebarea este dacă voința omului poate fi cauza pentru care oamenii fac bine sau rău, de orice fel ar fi.

Pelagienii și alții de acest fel, răspund la această întrebare spunand că Dumnezeu ofera atat de mult har care a ramas in natura pentru toti pamenii incat se pot întoarce prin ei înșiși la Dumnezeu și Îl pot asculta; că nu trebuie să căutăm vreo altă cauză decât voința omului ca motiv pentru care unii primesc și păstrează, în vreme ce alții resping și disprețuiesc, ajutorul divin pentru părăsirea păcatului și, într-un fel sau altul, hotărăsc și aplica propriile îndemnuri și fapte.

Cu toate acestea, Sfintele Scripturi învață o cu totul altă doctrină care, dupa cum o înțelegem noi, spune că nimeni nu poate realiza vreo faptă acceptabilă și plăcută înaintea lui Dumnezeu fără regenerare și harul special al Duhului Sfânt; iar in sfaturile si actiunile oamenilor nu poate fi mai mult sau mai putin bine decat atat cat alege Dumnezeu sa produca in ei prin harul Sau gratuit; nici voința oricărei dintre creaturi nu poate fi înclinată în vreo altă direcție decât cea care este in conformitate cu sfatul etern și plin de har al lui Dumnezeu. Și totuși, toate acțiunile vointei create, atât cele bune, cât și cele rele sunt realizate în mod liber. Pentru ca să fie înțeles mai bine acest lucru trebuie să studiem:

I. Ce este liberul arbitru sau puterea de a alege liber?

II. Care este distincția dintre libertatea lui Dumnezeu și cea a creaturilor Sale raționale, anume: îngerii și oamenii?

III. Are voința umană vreo libertate?

IV. Ce fel de libertate a voinței există în om sau care este măsura voinței libere a omului, conform stării sale care cuprinde patru părți?
 

I. CE ESTE LIBERTATEA VOINȚEI SAU Abilitatea DE a ALEGE liber?

Termenul de liber arbitru sau libertate uneori denotă o relație, putere sau drept, fie că este vorba despre dirijarea sau dispunerea de o persoană sau de un lucru, prin intermediul voinței unei anumite persoane sau prin natură, de a actiona pe baza propriei alegeri sau din teamă conform legilor cele drepte sau a ordinii care este în armonie cu natura omului, cu scopul de a ne bucura de acele binecuvântări care ni se potrivesc și ne sunt adecvate, fără vreo interdicție sau constrângere, și cu scopul de a fi eliberati de îndurarea lipsei și a poverilor care nu sunt specifice naturii noastre. Acest lucru poate fi denumit eliberare din robie și nenorocire și este opus sclaviei. Prin urmare, Dumnezeu este cel mai liber, pentru că nu este legat de nimeni; tot așa evreii și romanii au fost liberi, nefiind supuși unor stăpâniri străine și poverilor; tot așa un stat sau un oraș este liber de tiranie și servitute, bucurându-se de libertate civilă; la fel și noi, fiind justificați prin credință, suntem prin Hristos eliberați de mânia lui Dumnezeu, blestemul legii și ceremoniile instituite de Moise. Dar această semnificație a libertății nu corespunde acestei discuții despre libertatea voinței; deoarece este evident și admis de către toți, că noi suntem slujitori ai lui Dumnezeu și că legea ne obligă fie la ascultare, fie la pedeapsă. Există, de asemenea, multe lucruri pe care voința noastră le alege în mod liber și pe care totuși nu are puterea și abilitatea să le facă.

În al doilea rând, libertatea diferă de constrângere și este o calitate a voinței sau o capacitate naturală a unei creaturi inteligente, care coincide cu voința; adică este capacitatea de a alege sau de a refuza de bunăvoie, fără nici o constrângere, un obiect reprezentat de înțelegere, natura voinței rămânând aceiași, fiind liberă să aleagă un lucru sau altul sau să amâne atunci când consideră orice acțiune, la fel cum omul poate dori să meargă sau să nu meargă. Aceasta înseamnă a acționa pe baza unei deliberări mature, care este o metodă de acțiune specifică voinței.

Această libertate a voinței îi aparține lui Dumnezeu, îngerilor și oamenilor; iar atunci când ne gândim la ea ca având legătură cu aceștia, se numește puterea de a alege liber. Căci se spune că este liber ceea ce este înzestrat cu această putere sau libertate de a voi sau a nu voi, în vreme ce puterea de a voi se referă la voință în sine, care urmează sau respinge judecata minții în alegerea pe care o face; aceasta cuprinzând ambele facultăți ale minții, anume: judecata și voința.

Puterea liberă de alegere este așadar facultatea sau puterea de a voi sau a nu voi, de a alege sau a respinge un obiect reprezentat de înțelegere, de bunăvoie și fără nici o constrângere. Această facultate este numită puterea de a alege în ce privește mintea, care îi reprezintă voinței obiecte pentru a fi alese sau respinse; apoi se numește liberă în ce privește urmarea judecății minții de către voință în mod voluntar, de bunăvoie si  fără nici o constrângere. Este numit liber ceea ce este voluntar și opus la ceea ce este involuntar și silit, dar nu față de ceea ce este necesar; căci ce este voluntar poate corespunde și se poate armoniza cu ceea ce este necesar, dar nu cu ceea ce este involuntar, așa cum Dumnezeu și îngerii sunt buni în mod necesar, dar nu involuntar sau silit, ci în modul cel mai deliberat, deoarece își au proveniența și cauza bunătății lor, care este voința liberă, în ei înșiși. Se spune ca este constrans acel lucru care isi are cauza si inceputul actiunii in exterior, si nu, in acelasi timp o provenienta interna a actiunii, prin care sa actioneze in vre-un fel sau altul Se spune că ceva este constrâns dacă actiunea sa are o proveniență și o cauză exterioară fara sa aiba totodata și o proveniență internă care să miște înspre acțiune într-un fel sau altul.

Așadar, există o diferență între necesar și constrâns, similară cu cea care există între general și particular. Tot ceea ce vine din constrângere este necesar, dar nu tot ce este necesar vine din constrângere. Prin urmare, există ceea ce se numește dubla necesitate  ̶  o necesitate cu caracter imuabil și o necesitate care vine din constrângere. Prima poate exista împreună cu ceea ce este voluntar, dar cea din urmă nu poate.

Aceiași distincție există, de asemenea, între ceea ce este liber și contingent. Tot ce este liber este contingent, dar nu și invers. Așadar, ceea ce este liber este o formă a ceea ce este contingent, așa cum este și ceea ce este întâmplător și accidental.

II. CARE ESTE DISTINCȚIA DINTRE LIBERTATEA CARE EXISTĂ ÎN DUMNEZEU ȘI CEA CARE SE AFLĂ ÎN CREATURILE SALE, ANUME:  ÎNGERII ȘI OAMENII?

Există două lucruri comune lui Dumnezeu și creaturilor raționale în ce privește liberul arbitru. Primul este faptul că Dumnezeu și creaturile inteligente acționează pe baza unei deliberări și a unui scop, adică ei aleg sau resping obiecte printr-un exercițiu de gândire și voință. Celălalt lucru este faptul că aleg sau resping obiecte printr-o activitate interioară proprie, fără nici o constrângere, ceea ce este același lucru cu a spune că voința, fiind prin natura sa înzestrată cu a voi opusul a ceea ce voiește sau a amâna acțiunea, înclină de bunăvoie înspre acea direcție pe care o preferă. (Ps. 104:24, 115:3, Gen. 3:6, Is. 1:19, 20, Mat. 23:37).

Exista trei diferențe între libertatea care îi aparține lui Dumnezeu și cea a creaturilor Sale.

Prima se referă la înțelegere. Dumnezeu cunoaște și înțelege de la sine toate lucrurile în cel mai perfect mod, din veșnicie, fără nici o urmă de ignoranță sau eroare de judecată. Pe de altă parte, creaturile, nu cunosc nimic de la sine, nici nu cunosc toate lucrurile, nici întotdeauna aceleași lucruri; ci cunosc despre Dumnezeu, despre lucrările și voia Lui în măsura în care Ii face plăcere să se descopere lor în anumite momente. Așadar, ei sunt ignoranți față de multe lucruri și adesea greșesc. Pasajele urmatoare ale Scripturii confirmă această distincție pe care am făcut-o privitor la înțelegere: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” „El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!” „Cine a cercetat Duhul Domnului?” „Nicio făptură nu este ascunsă de El” „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” (Mat. 24:36, Dan. 2:21, Is. 40:13, Ev. 4:13, Ioan 1:9).

A doua distincție cuprinde voința. Voia lui Dumnezeu nu este guvernată și nici stăpânită de ceva din afara ei. Voințele îngerilor și ale oamenilor sunt într-adevăr cauzele propriilor acțiuni; și totuși ei sunt influențați și controlați de sfatul ascuns și providența lui Dumnezeu în alegerea sau respingerea obiectelor fie în mod direct de către Dumnezeu, fie prin anumite mijloace bune sau rele, dupa cum Dumnezeu găsește de cuviință să le folosească. În consecință, este imposibil ca aceștia să facă ceea ce este contrar sfatului neschimbător și veșnic al lui Dumnezeu. Prin urmare, termenul αυτεξουσιον (care înseamnă a fi complet al său, în voința și în puterea sa), prin care teologii greci exprimă puterea liberă de alegere, corespunde mai degrabă lui Dumnezeu, care se află în controlul Său în mod perfect și absolut, nefiind legat de nimeni; în vreme ce termenul εχουσιον (care înseamnă voluntar sau liber) este mai adecvat creaturilor și este folosit astfel în următoarele pasaje ale Scripturii: Fil. 5:14, Ev. 10:26, 1 Pet. 5:2. Diversele argumente și mărturii din Cuvântul lui Dumnezeu prin care este făcută această distincție vor fi expuse pe larg atunci când vom aborda doctrina providenței lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, aceste declarații și altele similare ale Cuvântului lui Dumnezeu afirmă clar că El este cu adevărat cauza primară a planurilor Sale: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului.” (Ps. 115:3, Dan 4:35). Faptul că voința și planurile creaturilor depind de permisiunea și voia lui dumnezeu, poate fi dovedit prin următoarele pasaje ale Sfintelor Scripturi și prin altele asemenea lor: „Domnul va trimite pe Îngerul Său înaintea ta” etc, „Du-te, strânge pe bătrânii lui Israel” etc, „Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.” „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă.” „Inima împăratului este în mâna Domnului.” (Gen. 24:7, Ex. 3:16, Fapte 2:23, 3:17, 4:27, Ier. 10:23, Prov. 21:1). Așadar, voința îngerilor și a oamenilor, precum și toate celelalte cauze secundare sunt guvernate de Dumnezeu în același fel cum ele vin de la El, cauza primară și principală a lor. Însă voia lui Dumnezeu nu este stăpânită de niciuna dintre creaturile Sale, deoarece nu are nici o cauză eficientă în afara Sa, prin urmare nu are nici o cauză care să-L determine și să-L miște înspre acțiune; altfel nu ar mai fi Dumnezeu, cauza primară și supremă a tuturor lucrărilor Sale, iar creaturile ar fi fost așezate în locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu constrânge și forțează, ci îndeamnă și îndrumă voința creaturilor Sale; cu alte cuvinte, el determină în mod eficient voința prin prezentarea unor obiecte minții, pentru a alege ceea ce judecata consideră in acel moment că este bun și pentru a respinge ceea ce percepe a fi rău.

Cea de-a treia distincție cuprinde în același timp judecata și voința. Dumnezeu, cunoscând toate lucrurile în mod invariabil, le-a decretat, de asemenea, din veșnicie și voiește invariabil toate lucrurile bune care sunt făcute și le permite pe cele care sunt păcate. Dar de vreme ce noțiunile și judecățile pe care creaturile și le formează despre lucruri se pot schimba, și voințele lor se pot schimba. Acestea voiesc ceea ce mai înainte nu ar fi voit și refuză să aleagă ceea ce mai înainte le aducea plăcere. Și în plus, fiindcă toate planurile lui Dumnezeu sunt bune, drepte și înțelepte, El niciodată nu le respinge; nici nu le corectează sau le modifică, așa cum fac adesea oamenii atunci când își dau seama că au luat o decizie neînțeleapta. Următoarele cuvinte ale Scripturii vorbesc despre acest subiect: „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău.” „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare” etc. (Num. 23:19, Mal. 3:6, Rom. 9:22)

Obiecția 1. Cel care nu își schimbă planurile nu are o voință liberă. Dumnezeu nu-Și poate schimba planul. Prin urmare voința Sa nu este liberă. 

Răspuns: Răspundem primei premise a acestui silogism prin a face o distincție: nu cel care nu-și poate schimba planul este lipsit de voința liberă, ci cel care nu-și poate schimba planul, deși ar dori sa-l schimbe, fiind împiedicat de o cauză exterioară. Dumnezeu insa nu-Si schimbă planul și nici nu Și-l poate schimba, iar aceasta nu pe baza vreunei piedici care provine dintr-o cauză exterioară, nici datorită lipsei de putere sau a vreunei imperfecțiuni în natura Sa, ci pentru că nu vrea, nici nu poate dori o schimbare a planului Său, datorită dreptății neschimbate a voinței Sale în care nu este cu putință să existe vreo eroare sau pricină de schimbare.

Obiecția 2. Ceea ce este guvernat și condus de voința neschimbătoare a lui Dumnezeu nu acționează în mod liber. Voința îngerilor și a oamenilor acționează liber. Așadar, nu este condusă și nici legată în alegerea pe care o face de voința neschimbătoare a lui Dumnezeu. 

Răspuns: Aici, din nou, pentru a răspunde la obiecția de mai sus este necesar să facem următoarea distincție cu privire la judecata majoră: cel care este condus și controlat de puterea lui Dumnezeu astfel încât acționează fără vreo contribuție în ce privește alegerea și consimțământul, nu acționează în mod liber; dar nu în acest fel influențează Dumnezeu voințele îngerilor și a oamenilor. El prezintă obiecte judecății și prin acestea mișcă și convinge voința în mod eficace, astfel încât ei deși aleg ceea ce dorește Dumnezeu, o fac in urma propriei chibzuințe și alegeri, acționând în mod liber. Așadar, se poate spune despre creaturi că acționează liber, nu atunci când neglijează orice fel de stăpânire sau constrângere, ci atunci când acționează în mod deliberat și când voința alege sau respinge obiectele liber printr-un exercițiu liber și propriu, deși poate fi stimulată și controlată de altcineva.

Obiectia 3. Dacă voința nu se poate opune atunci când Dumnezeu o schimbă și o îndrumă înspre alte obiecte, înseamnă că este complet pasivă. Lucrul acesta ne duce într-o direcție greșită. Prin urmare, voința nu poate fi influențată și controlată astfel. 

Răspuns: Concluzia la care s-a ajuns este incorectă, întrucât în premisa majoră nu gasim o enumerare suficient de completă și distinctă a acțiunilor și exercițiilor de care este capabilă voința; căci aceasta poate nu doar să se opună influenței pe care Dumnezeu o îndreaptă asupra ei; dar are, de asemenea, abilitatea, pe baza propriei hotărâri, să-L asculte pe Dumnezeu și să fie de acord cu îndemnurile și influența Duhului Său. Făcând lucrul acesta, ea nu este doar pasivă, ci și activă și își realizează propriile acțiuni, deși puterea de a consimți și a asculta nu este de la sine, ci din harul Duhului Sfânt.

Obiecția 4. Ceea ce i se opune voinței lui Dumnezeu nu este stăpânit de ea. Voința omului se opune și ripostează față de Dumnezeu în multe lucruri. Așadar, nu este stăpânită de ea. 

Răspuns: Aici regăsim patru termeni. Judecata majoră este adevărată dacă se referă atât la voia secretă a lui Dumnezeu; cea minoră totuși nu exprimă decât voia descoperită și exprimată a lui Dumnezeu, căci decretele ascunse ale voii lui Dumnezeu sunt întotdeauna întărite și realizate în toți, chiar și în cei care se opun cu vehemență față de poruncile lui Dumnezeu.

Obiecția 5. Dacă toate hotărârile, chiar și cele ale oamenilor răi, sunt stimulate și conduse de voia lui Dumnezeu și dacă multe din acestea sunt păcătoase, atunci se pare că Dumnezeu ar fi autorul păcatului. 

Răspuns: În judecata majoră există o eroare logică de accident, căci hotărârile celor răi sunt păcate, nu în măsura în care sunt menite și își au originea în voia lui Dumnezeu, ci în măsura în care provin de la demoni și oameni care atunci când acționează fie nu cunosc voia lui Dumnezeu, fie nu o fac cu scopul de a asculta și de a-L glorifica pe Dumnezeu.

III. ARE VOINȚA OMULUI VREO LIBERATE?

Faptul că în om există o anumită libertate a voinței este evident: 

1. Din faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, din care și voința liberă face parte: „Să facem om după chipul Nostru.” „El din început a făcut pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său.” (Gen. 1:26, Eclesiasticul 15:14). 

2. Din definiția libertății pe care o are omul care acționează in mod consimtit, cunoscând în mod liber, dorind sau respingând un obiect sau altul. Acum, dacă această definiție corespunde naturii omului, ceea ce aceasta exprimă și definește trebuie să îi si aparțină.
 

Obiecția 1. Dacă omul ar avea voința libera, doctrina păcatului originar este distrusă; deoarece este o contradicție a spune că omul nu este capabil să asculte de Dumnezeu și a afirma în același timp că voința lui este liberă. 

Răspuns: Nu există o contradicție reală în ceea ce a fost exprimat aici, deoarece din momentul căderii omul are doar parțial voința liberă și nu la fel cum o avea înainte de cădere, nici în aceiași măsură.

Obiecția 2. Cel care nu are voința de a alege în același mod binele sau răul, nu are voință liberă. Omul, de la cădere, nu are în aceiași măsură voința de a alege binele și răul. Prin urmare, nu posedă o voința liberă. 

Răspuns: Noi respingem premisa majoră, deoarece conține o definiție incorectă a libertății; căci, conform ei, nici Dumnezeu nu are libertate de voință.

Obiecția 3. Ceea ce depinde de altceva nu este liber. Voința noastră depinde de altceva. Prin urmare nu este liberă. 

Răspuns: Noi răspundem premisei majore facand următoarea distincție: ceea ce este dependent și condus de altceva, dar nu totodată si de sine, nu este liber. Voința omului, totuși, nu este condusă doar de altceva, ci și de el însuși; căci Dumnezeu influențează oamenii în așa fel încât sunt forțați și conduși în mod involuntar, ci liber; astfel că se poate spune că aceștia acționează de la ei înșiși. Ființa sau voința care acționează numai de la sine, este cea a lui Dumnezeu, singurul care are libertate infinita, spre deosebire de oameni. Totuși, deocamdată este suficient să afirmăm în ceea ce privește libertatea care aparține omului, că orice voiește, voiește liber și pe baza propriei decizii.

Obiecția 4. Ceea ce este înrobit nu este liber. De la cădere puterea noastră de alegere este înrobită, asadar nu este liberă. 

Răspuns: Întregul argument este acceptat, dacă prin liber înțelegem ceea ce are putere de a alege ceea ce este bun și plăcut înaintea lui Dumnezeu; căci până acum voința se află în robie și nu poate decât să dorească și să aleagă ceea ce este rău. „dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” etc (Rom. 7:14). Dar dacă prin liber înțelegem voluntar sau deliberat, atunci judecata majoră este falsă; căci nu supunerea voinței, ci constrângerea ei e ceea ce o priveaza de libertate.

IV. CE FEL DE LIBERTATE DE VOINȚĂ ARE OMUL SAU ÎN CE MĂSURĂ ARE OMUL VOINȚA LIBERĂ, CONFORM STĂRII SALE CARE CUPRINDE PATRU PĂRȚI?

În cadrul discuției despre acest subiect (lucru necesar pentru a ajunge la o cunoaștere adecvată a noastră), în continuare trebuie să întrebam: Ce fel de și cât de mare era libertatea de voință pe care a avut-o omul înainte de cădere? Dacă mai o mai are sau nu o mai are deloc de la cădere. Iar dacă mai are voința liberă, cum este aceasta? Dacă este restaurată în noi; în ce manieră și cât de mult? Pentru care motiv este clar că măsura voinței libere poate fi abordată și distinsă cel mai corect conform stării omului care cuprinde patru părți, adică: starea în care nu a căzut încă în păcat, starea de cădere, starea în care se află în urma regenerării, cea de glorificare; și anume, ce fel de și cât de mare a fost libertatea voinței umane înainte de cădere? Care este libertatea pe care o are omul din momentul căderii și înainte de regenerare? Care este libertatea pe care au cei care sunt regenerați? Și ce libertate va avea omul în viața următoare, în starea de glorificare?

Primul grad de libertate este cel care-i aparținea omului înainte de cădere. Acesta constă într-o minte iluminată care avea o cunoștință perfectă a lui Dumnezeu și o voință care îi dădea ascultare deplină printr-un act voluntar și înclinație, și totuși nu atât de întărită în această cunoștință și ascultare, ci având posibilitatea de a cădea datorită liberului său exercițiu, în cazul în care vreun bine i-ar fi prezentat cu scopul înșelarii și de a o face să cadă; adică, voința omului a fost liberă sa aleagă între bine și rău, omul putea alege în mod liber binele, dar in aceiasi masura putea alege si răul; putea continua să persevereze în bine, fiind păzit de Dumnezeu și putea totodată să încline spre păcat și să cadă în el, dacă este părăsit de Dumnezeu. Prima parte este confirmată de perfecțiunea chipului lui Dumnezeu după care a fost creat omul. Cea din urmă este clară din întâmplarea în sine și din următoarele mărturii ale Scripturii: „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” „Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Ecl. 7:29, Rom. 11:32). În ultimul pasaj care tocmai a fost citat, Pavel mărturisește că Dumnezeu, cu mare înțelepciune, nu a așezat omul dincolo de posibilitatea de a cădea și nici nu i-a dat harul în așa măsură încât să nu poată fi sedus de ispita diavolului și să nu fie convins să păcătuiască; ci a permis să fie ademenit și să cadă în păcat și moarte, astfel încât toți cei care vor fi salvați din această ruină generală să fie mântuiți doar prin mila Sa. Lucrul acesta este, de asemenea, dovedit de urmatorul argument clar: dacă nimic nu se poate face fără sfatul lui Dumnezeu, care este veșnic și plin de înțelepciune, atunci cu siguranță căderea primilor noștri părinți, cu atât mai puțin, ar putea fi exclusă din acesta, căci Dumnezeu a stabilit întrutotul, chiar de la început ce ar fi făcut în ce privește rasa umană ̶ cea mai importantă parte a lucrării creației. Lucrurile pe care mintea umană este obișnuită să le pună în lumină împotriva la ceea ce tocmai a fost prezentat, poate fi găsit în Ursini vol. I, p. 242.

Cel de-al doilea grad de libertate este cel care aparține omului ca ființă căzută, născut din părinți corupți și neregenerați. În această stare voința într-adevăr acționează liber, dar este dispusă și înclinată numai înspre ceea ce este rău și nu poate face nimic altceva decât să păcătuiască. Iar motivul este că in urma căderii omul a fost lipsit de cunoaștere lui Dumnezeu si de toate înclinațiile spre ascultare, și pentru că aceasta a fost urmată de ignoranță și aversiune față de Dumnezeu, de care omul nu poate fi eliberat decat dacă este regenerat de Duhul Sfânt. Pe scurt, de la cădere, în om există, aflat fiind în starea lui neregenerată, o predispoziție de a alege doar ceea ce este rău. Ținând seamă de această ignoranță și corupție a naturii umane de la cădere, este scris: „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele?” etc, „Drumurile lor, încă din tinerețe, au fost [îndreptate] spre rele și nu au putut, în loc de piatră, să facă inimile lor de carne.” „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre eram din fire copii ai mâniei.” „Pomul rău nu poate face roade bune.” „Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi.” (Gen. 6:5, Ier. 13:23, Ecleziasticul 17:13, Ef. 2:1,3, Mat. 7:18, 2 Cor. 3:6). Împreună cu aceste mărturii explicite, adunate din Cuvântul lui Dumnezeu, se armonizează experiența fiecărui om: lucru care se poate spune că este adevărat și despre conștiință care declară că noi nu avem nici o libertate și înclinație a voinței de a face ceea ce este bine; ci în schimb, avem o mare predispoziție de a face răul, atât timp cât nu suntem regenerați; așa cum este scris: „întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce.” (Ier. 31:18) Prin urmare, este foarte limpede că dragostea de Dumnezeu nu este în nimeni din fire; și astfel nimeni, în această stare nu are o predilecție sau o înclinație înspre a-I sluji lui Dumnezeu.

Obiecția 1. Nu este nimic mai ușor (i-a spus Erasmus lui Luther) decât să împiedici mâna să fure. Și mai mult decât atât: Socrate, Aristide și mulți alții, au făcut multe lucruri extraordinare și au fost înzestrați cu multe virtuți; prin urmare, în ei există înainte de regenerare o putere de alegere care era liberă să facă ceea ce este bun. 

Răspuns: Aceasta este o definiție imperfectă a puterii de alegere liberă și a ceea ce constituie o faptă bună sau a libertății de a face ceea ce este bine, care înseamnă puterea de a-I da lui Dumnezeu o ascultare care să fie plăcută înaintea Lui. Pe acestea cei neregenerat nu le au. Și chiar dacă se pot abține de la furt, în ceea ce privește acțiunea exterioară, totuși ei se fac vinovați datorită dorințelor și pornirilor inimii. In plus, și această bunăcuviință exterioară în sine, trebuie atribuită lui Dumnezeu care prin providența Sa conduce chiar și inimile celor răi și îi ferește de acele izbucniri de păcat înspre care sunt înclinați în mod natural. Cu toate acestea, ar fi greșit ca de aici să ajungem la concluzia că este ușor pentru ei să înceapă să ofere acea ascultare plăcută lui Dumnezeu. O astfel de ascultare nu poate fi adusă decât de cei care au fost regenerați de Duhul Sfânt.

Obiecția 2. Faptele prescrise și impuse de lege sunt bune. Păgânii fac multe din aceste fapte. Așadar, faptele lor sunt bune, deși nu au fost regenerați, iar în consecință, ei trebuie să aibă libertatea să aleagă binele. 

Răspuns: Răspundem acestei obiecții prin a face următoarea distincție: faptele prescrise și impuse de lege sunt bune în sine; dar devin rele, în contextul în care sunt făcute de cei neregenerați; fiindcă nu sunt făcute în maniera, nici cu scopul pretins de Dumnezeu.

Obiecția 3. Ceea ce Dumnezeu ne cere avem puterea să facem. Dumnezeu dorește să facem ceea ce contribuie la bunăstarea noastră. Așadar, avem abilitatea, prin noi înșine, de a face binele și, de aceea, nu avem nevoie de har și de influența Duhului Sfânt.

Răspuns: În acest silogism se află o înlănțuire de raționamente care provin din ambiguitatea cuvântului dorință. În premisa majoră, este folosit cu semnificația sa obișnuită și adecvată. Însă în cea minoră, este folosit într-un mod necorespunzător; căci se spune aici că Dumnezeu dorește printr-o figură de stil prin care El este reprezentat ca având aceiași stare sufletească precum oamenii. De aceea, există o afirmație diferită în premisa majoră față de cea minoră. Dumnezeu dorește sub două aspecte. Primul, sub aspectul poruncilor și solicitărilor Sale. În al doilea rând, în ce privește dragostea pe care o are față de creaturile Sale și față de durerile celor care pier, dar nu în ce privește executarea dreptății Sale. Obiecție: Cel care îi cheamă pe alții la bine și apreciază facerea de bine, arată faptul că stă în puterea lor să facă lucrul acesta, nu în puterea celui care cheamă. Dumnezeu ne cheamă să facem ceea ce este bine și ne aprobă comportarea atunci când acționăm în acest fel. Așadar, ne stă în putere să facem binele. Răspuns: Negăm judecata minoră, deoarece nu este suficient ca Dumnezeu să cheme. Este, de asemenea, necesar ca voințele noastre să consimtă în a face binele, pe care nu-l vor face fără îndemnul lui Dumnezeu.

Obiecția 4. Dacă nu putem face nimic altceva decât păcat înainte de regenerarea noastră, Dumnezeu pare să ne pedepsească pe nedrept. 

Răspuns: Cel care păcătuieste in mod necesar este pedepsit pe nedrept in cazul in care nu el este cel care a adus asupa sa această necesitate de a păcătui. Așadar, noi suntem pedepsiți în mod drept, deoarece noi am adus asupra noastră această necesitate de a păcătui, prin primii noștri părinți și le urmăm exemplul prin a face aceleași lucruri. Alte obiecții, care sunt de obicei aduse de apărătorii voinței libere, pot fi găsite în Ursini vol. I, pag. 245.

Cel de-al treilea grad al puterii libere de alegere este cel care aparține omului regenerat, dar care nu este încă glorificat. În această stare voința își folosește libertatea, nu doar pentru a face răul, lucru care se întâmplă în cazul omului înainte de regenerare, ci voința face atât răul cât și binele, parțial. Face binele, fiindcă Duhul Sfânt, prin harul Său special, a restaurat natura omului prin Cuvântul lui Dumnezeu  ̶  a aprins o nouă lumină și cunoștință în pricepere și a trezit în inimă dorințe și înclinații care sunt în armonie cu legea divină și pentru că Duhul Sfânt înclină în mod eficient voința înspre acele lucruri care sunt în concordanță cu această cunoaștere și cu aceste dorințe și îndemnuri. În acest fel voința recuperează atât puterea de a voi ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu cat și folosirea acestei puteri, astfel încât începe să asculte de Dumnezeu conform acestor afirmații ale Cuvântului Său: „Domnul Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta” „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.” „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte.” (Deut. 30:6, Ezec. 36:26, 2 Cor. 3:17, I Ioan 3:9). Motivele pe baza cărora voința de acest grad alege și face parțial atât bine cât și rău, sunt următoarele: 1. Pentru că mintea și voința celor care sunt regenerați nu sunt reînnoite pe deplin în viața aceasta. Există în viața lor multe rămășițe ale depravării care se alipesc de cei mai buni oameni, atât timp cât trăiesc în fire, astfel încât faptele pe care le fac sunt imperfecte și pângărite de păcat. „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească.” (Rom. 7:18) 2. Pentru că cei care sunt regenerați nu sunt întotdeauna conduși de Duhul Sfânt, ci sunt uneori părăsiți de Dumnezeu pentru o perioadă, pentru ca fie încercati sau ca să-i smerească. Și chiar dacă sunt lăsați singuri pentru un timp, aceștia nu pier, deoarece Dumnezeu, la timpul și în modul hotărât de El, îi cheamă la pocăință. „nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” „Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim de la căile Tale şi ne împietreşti inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi.” (Ps. 51:11, Is. 63:17) Pe scurt, după ce este începută regenerarea în om, există o predispoziție de a alege pe de-o parte binele, pe de altă parte răul. Există o predispoziție înspre bine, deoarece mintea și voința fiind iluminate și schimbate încep, într-o anumită măsură, să fie îndreptate înspre bine și să înceapă să asculte. Există o predispoziție spre rău, fiindcă sfinții nu sunt înnoiți în pe deplin în această viață  ̶  încă le rămân multe neputințe și dorințe rele, pe baza păcatului original care încă stă lipit de ei. De aceea, faptele bune pe care le fac nu sunt în totalitate bune. Lucrurile pe care Anabaptiștii și alții de felul acesta obișnuiesc să le aducă împotriva a ceea ce a fost spus aici despre imperfecțiunea sfințeniei și a faptelor bune ale celor neprihăniți, pot fi văzute la pagina 256 a aceluiași volum a lui Ursinus la care ne-am referit mai înainte și, de asemenea, în expunerea întrebării 114 din catehism.

Al patrulea grad al puterii libere de alegere, este cel care îi aparține omului după viața aceasta, în starea de glorificare sau de regenerare deplină. În această stare, voința omului va fi liberă să aleagă numai binele, nu și răul. Acesta va fi cel mai înalt grad sau libertatea desăvârșită a voinței umane, când Îl vom asculta pe Dumnezeu pe deplin și pentru totdeauna. În această stare nu doar nu vom păcătui, ci vom urî păcatul mai presus de toate; atunci într-adevăr nu vom mai putea păcătui. Ca dovadă pentru acest lucru vom aduce următoarele motive: primul, cunoașterea desăvârșită a lui Dumnezeu va străluci în mintea noastra, în vreme ce in noi va fi o dorință puternică și arzătoare a inimii de a-L asculta pe Dumnezeu, astfel încât nu va fi loc pentru ignoranță, îndoială sau cea mai mică sfidare a lui Dumnezeu. Al doilea motiv: în viața viitoare, sfinții nu vor fi niciodată părăsiți, ci vor fi constant și pentru totdeauna conduși de Duhul Sfânt, astfel încât nu va fi posibil să devieze în nici cea mai mică privință de la ceea ce este drept. De aceea se zice: „vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” „Vom fi ca El.” (Mat. 22:30, 1 Ioan 3:3). Îngerii buni sunt înclinați să facă doar ceea ce este bine, pentru că sunt buni; la fel cum îngerii răi, pe de altă parte, sunt înclinați să facă răul, pentru că sunt răi. Noi vom fi asemenea îngerilor buni, așadar, starea noastră va fi cu mult mai minunată decât cea pe care a avut-o Adam înainte de cădere. Adam a fost într-adevăr supus lui Dumnezeu, dar avea puterea de a voi atât binele, cât și răul, iar prin urmare, cu toate darurile sale, avea o anumită slăbiciune, anume posibilitatea de a cădea și de a-și pierde darurile. El a fost bun, având posibilitatea de a schimba lucrul acesta. Dar noi nu vom putea să voim nimic altceva decât binele. La fel cum cei răi sunt înclinați și conduși să facă răul doar pentru că sunt răi și noi vom fi înclinați să facem binele, să-l iubim și să-l alegem, pentru că vom fi buni, fără a putea schimba lucrul acesta. Atunci vom fi atât de înrădăcinați în neprihănire și supunere față Dumnezeu, încât nu va fi posibil să cădem; va fi imposibil să voim vreum lucru rău fiindcă vom fi păziți de harul divin în acea stare de libertate deplină în care voința va alege doar binele.

Din aceste lucruri pe care tocmai le-am menționat referitor la libertatea umană, este o calomnie prostească a spune că noi dăm la o parte libertatea voinței. Și chiar dacă cei care sunt reînnoiți și glorificați nu vor putea voi altceva decât binele după glorificarea lor; totuși puterea lor de alegere atunci va fi mult mai mare decât este acum; căci Dumnezeu, de asemenea, nu poate voi altceva decât binele, și totuși posedă o libertate perfectă a voinței. Pe de altă parte, noi nu luam puterea de alegere de la cei necredincioși sau cei neregenerați, atunci când afirmăm că ei nu sunt capabili să voiască altceva decât răul; fiindcă ei aleg răul în mod deliberat  ̶  în modul cel mai deliberat. Voința lor este înclinată și purtată cu mare impetuozitate doar înspre rău; deoarece păstrează mereu în inima lor ură față de Dumnezeu. De aceea, sunt rele înaintea lui Dumnezeu toate faptele pe care le fac datorită unui caracter moral extern, așa cum am arătat deja în remarcile pe care le-am făcut cu privire la doctrina despre păcat. Atât despre puterea liberă de alegere a omului.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.