Har inainte ca timpul sa existe: Legamantul Rascumpararii

"Ne începem studiul teologiei legământului abordând legământul din care decurg toate celelalte, și anume legământul răscumpărării. Acesta este în esență planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. La fel ca în cazul construirii unei case, a unei nave sau a altui tip de structură, totul începe prin conceperea unui plan tehnic de inginerie foarte meticulos, la fel și mântuirea noastră își are originea pe masa de proiectare a lui Dumnezeu. Înainte de a fi creată lumea a existat deja făcut un plan prin care Fiul să fie trimis ca cel de-al doilea Adam pentru a remedia consecințele dezastroase ale eșecului primului Adam de a împlini legământul faptelor din grădina Edenului și de a aduce în slavă omenirea. Legământul răscumpărării nu a fost „planul B” care să remedieze dezastrul produs de Adam, ci planul inițial al lucrării lui Hristos și planul de răscumpărare.

Cu alte cuvinte, legământul răscumpărării este ca o compoziție inițială a unei mari opere de muzică clasică. Înainte ca oamenii să se bucure de concertele nemaipomenite ale lui Antonio Vivaldi, „Cele patru anotimpuri”, muzica a fost compusă în anul 1723 care apoi a devenit operă de artă prețuită secole de-a rândul. În același fel, Dumnezeu a compus o operă a răscumpărării cu mult înainte ca omenirea să se bucure de binecuvântările ei. Totuși, așa cum vom vedea în acest capitol, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră nu a fost doar un concept, ci și unlegământ încheiat în Trinitate.

Ce este legământul răscumpărării?

Legământul răscumpărării este primul din trei legăminte mai cuprinzătoare din istoria răscumpărării și anume: legământul răscumpărării, legământul faptelor și legământul harului. În Scriptură alături de acestea mai sunt și alte legăminte precum: legământul avraamic, legământul mozaic și așa mai departe. Așa cum vom vedea în capitolele ce următoare, aceste legăminte sunt subordonate celor trei mari legăminte. Primul legământ de acest fel este legământul răscumpărării. Uneori numit folosind numele latin pactum salutis, legământul răscumpărării este originea și temelia legământului harului. Fără el, nu ar exista nici o alegere, nici o întrupare a Fiului, nici o cruce, nici o înviere și nici o promisiune a vieții veșnice în cer. Pe scurt, nu ar exista nici o mântuire a păcătoșilor.

Legământul răscumpărării este unic datorită a cel puțin doua alte motive. În primul rând, a fost încheiat între Cele Trei Persoane ale Trinității și nu, așa cum vedem în majoritatea legămintelor, între Dumnezeu și oameni. Legământul răscumpărării este un pact între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt cu scopul răscumpărării aleșilor lui Dumnezeu. Tatăl I-a dat Fiului pe aceia pe care i-a ales să-i mântuiască și I-a cerut să ducă la îndeplinire mântuirea lor prin viața lui de ascultare perfectă și moartea ispășitoarea, fiind cel de-al doilea Adam. El, de asemenea, I-a promis Fiului Său o răsplată a lucrării Sale. Fiul a primit darul Tatălui, a fost de acord cu condițiile acestui legământ și S-a supus voii Sale. Duhul Sfânt a promis că va aplica binecuvântările câștigate de Fiul pentru aleși și că îi va uni pentru totdeauna cu Fiul. De aceea spunem că legământul răscumpărării este un legământ intra-trinitar între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

În al doilea rând, legământul răscumpărării este unic pentru că a fost încheiat înainte de a exista timpul. Toate celelalte legăminte din Biblie au fost făcute în timp și în cadrul istoriei, dar legământul răscumpărării a fost stabilit din veșnicie, înainte de a fi creată lumea și tot ceea ce este supus timpului. Din acest motiv spunem că este un legământextratemporal.

Așadar, înaintea încheierii oricărui legământ cu Adam, Noe, Avraam, Israel, David și cu aleșii Săi este legământul răscumpărării. Elaborat din veșnicie de Persoanele Dumnezeirii, legământul răscumpărării este baza și scopul determinant al întregii istorii a răscumpărării. În rezumat, definim legământul răscumpărării ca legământ încheiat din veșnicie între Tatăl care Îl numește pe Fiul să Fie Răscumpărătorul celor aleși cerându-i să ducă la îndeplinire condițiile mântuirii lor; Fiul care de bunăvoie este de acord să împlinească aceste condiții și Duhul Sfânt care în mod voit aplică celor aleși lucrarea Fiului.

Care este învățătura Bibliei?

Nu ar trebui să ne alarmăm de faptul că Biblia nu folosește niciodată cuvintele „legământul harului”. Biblia vorbește despre multe doctrine fundamentale fără a folosi aceiași terminologie inventată de teologi. De exemplu, Scriptura ne învață despre doctrina Trinității și totuși, niciodată nu folosește cuvântul Trinitate. Cu toate acestea noi putem folosi termenul Trinitate pentru a face referință mai ușor la învățătura Scripturii care spune că Dumnezeu este Unul în esență și totuși trei Persoane. Doctrina legământului răscumpărării este la fel. Deși, nu găsim exact aceste cuvinte în Biblie, doctrina în sine există. Acest lucru devine evident pe măsură ce se desfășoară actul istoriei răscumpărării. Promisiunea lui Dumnezeu de a trimite un Mântuitor este verbalizată pentru prima dată în Geneza 2:15 și descoperită tot mai mult pe parcursul Vechiului Testament, până când își găsește împlinirea în Persoana și lucrarea lui Hristos. În lumina puternică a Noului Testament putem vedea clar faptul că relația dintre Tatăl și Fiul este bazată pe legământ, implicând o răsplătire a Fiului în urma respectării condițiilor prescrise. Acum să privim la câteva din pasajele din Scriptură care ne învață această doctrină.

Psalmul 40:6-8. Acest psalm ne revelează o relație de ascultare bazată pe legământ și răsplătire dintre Tatăl și Fiul, în mod special așa cum este interpretată de cartea Evrei. David începe prin a descrie cum Dumnezeu L-a salvat din groapa pieirii, plină de mocirlă din care nu putea scăpa (40:1-2). El Îl slăvește pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa și spune că cel care se încrede în Domnul este binecuvântat (40:3-5). Apoi, în versetele 6-8 el face o afirmație intrigantă despre relația care trebuie să fie între Domnul și persoana care se încrede în El. „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare…nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine –vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!» Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Dumnezeu nu își găsește plăcere în jertfele animalelor, ci în ascultarea de porunca Sa. Deși cel care a scris acest psalm este David, autorul epistolei către Evrei identifică în mod explicit pe Hristos ca Cel care vorbește în versetele 6-8. În Evrei 10:5-10, după ce explică faptul că jertfele legământului mozaic nu erau suficiente pentru a mântui oamenii, autorul spune că Hristos a venit în lume pentru a face voia Tatălui. Pasajul din Psalmul 40:6-8 cuprinde cuvintele de loialitate ale lui Hristos față de Tatăl Său, supunându-Se condițiilor legământului răscumpărării. Mai departe, autorul cărții Evrei evidențiază faptul că: „Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna” (10:10). Deoarece Hristos a împlinit voia Tatălui prin ascultarea Sa activă, ne-a mântuit și ne-a împăcat cu Tatăl. El a respectat condițiile legământului răscumpărării și de aceea a dobândit răsplătirea promisă.

Psalmul 110. În acest psalm, care este citat frecvent în Noul Testament, psalmistul prevestește glorificarea lui Hristos și domnia Lui. El vorbește despre Mesia care Își primește răsplata pentru ascultarea Sa; El șade la dreapta Tatălui (110:1) și domnește în mijlocul dușmanilor Săi (110:2). De asemenea, psalmistul descrie și jurământul Tatălui față de Fiul: „ Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec»” (v.4). Așa cum am menționat în introducere, în Scriptură rostirea jurămintelor sunt o parte importantă a încheierii unui legământ. Legământul mozaic și cel avraamic au fost pecetluite cu jurăminte. La fel este și în cazul legământului răscumpărării dintre Tatăl și Fiul. Psalmul 110:4 subliniază faptul că acest legământ a fost încheiat prin jurământ. Tatăl își pecetluiește legământul cu jurământul său și îl desemnează pe Fiul ca Preot care mijlocește pentru cei aleși.

Încă o dată, cartea Evrei clarifică această învățătură. În Evrei pasajul din Psalmul 110:4 este interpretat sub aspectul legământului. În capitolul 7, autorul Îl compară pe Hristos cu Melhisedec pentru a-și convinge destinatarii creștini evrei de faptul că Hristos are dreptul să se numească preot, deși este descendent al seminției lui Iuda și nu a seminției preoțești a lui Levi. Cunoscând faptul că cititorii săi erau ispitiți să-și abandoneze credința și să se întoarcă la iudaism, el face un raționament prin care spune că dacă desăvârșirea ar fi putut veni prin preoția levitică, nu ar mai fi fost nevoie ca să se ridice un alt preot mai mare după rânduiala lui Melhisedec, așa cum era vestit în Psalmul 110. Vorbind despre Hristos, folosind cuvintele Psalmului 110:4 el spune: „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»” (7:17). Apoi el evidențiază faptul că această numire în slujba de preot a fost însoțită de un jurământ: „Şi, fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ - căci, pe când leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus S-a făcut Preot prin jurământul Celui ce I-a zis: «Domnul a jurat şi nu Se va căi: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”»” (7:20-21).

Totuși, când s-au întâmplat toate acestea? Scriptura ne descoperă că în timpul lucrării de pe pământ a lui Hristos nu a existat un moment anume în care Tatăl a făcut acest legământ cu Fiul Său. De asemenea niciunde în Vechiul Testament nu găsim încheiat acest legământ. Trebuie să remarcăm faptul că în Evrei 7:28 autorul face referire la faptul că Psalmul 110:4 a fost scris cu mult după ce legea mozaică a fost dată la muntele Sinai și că acest cuvânt al legământului „făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie.” Totuși cuvântuljurământului a fost dezvăluit în zilele psalmistului David, nu jurământul în sine. Tatăl i-a făcut acest jurământ Fiului atunci când i-a atribuit slujba de preot în legământul răscumpărării.

Isaia 53. Această profeție binecunoscută despre Hristos ca rob care suferă, ne vorbește și despre legământul răscumpărării, spunându-ne faptul că în ce privește mântuirea relația dintre Tatăl și Fiule este bazată pe legământ; este o relație care presupune ascultare și răsplătire. Acest lucru ne este descoperit chiar în modul în care este numit Hristos: „Robul Meu” (Isa. 52:13, 53:11), o terminologie clasică a legământului. (De exemplu, în Isaia 42:1-9, acel Rob este numit în mod explicit „legământ al poporului”, vezi și Isaia 49:1-8). Isaia nu prevestește doar umilirea și agonia pe care le va experimenta Hristos pe parcursul vieții și la moartea Sa, ci și modul în care ascultarea față de voia Tatălui este motivul și fundamentul mântuirii noastre. După ce Isaia ne spune că Hristos va fi „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (53:5) sub greutatea mâniei lui Dumnezeu, datorită păcatului nostru ce a căzut asupra Lui (53:6), în versetul 10 el continuă spunând: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă” și „lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.” Cu alte cuvinte, suferința lui Hristos a fost în concordanță cu voia Tatălui și prin ascultarea lui Hristos, voia Sa va fi împlinită. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost întâmplător sau o idee de moment; ci a fost un plan hotărât de Tatăl și de Fiul din care a rezultat mântuirea celor aleși. În versetul 11 Isaia spune faptul că prin ascultarea Lui, Hristos îi „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu.” Ascultarea activă față de voia Tatălui a făcut posibilă justificarea poporului Său.

Noul Testament clarifică faptul că aceasta a fost o învoială reciprocă între Tatăl și Fiul. Pavel scrie în Filipeni 2 despre supunerea voită a lui Hristos: „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil. 2:6-8). Fiul nu a fost forțat să participe la acest plan de mântuire. El nu s-a dus la cruce silit. Mai degrabă, Tatăl i-a dat să facă o lucrare, iar El, în schimb, s-a supus voii Tatălui ascultând-o în mod desăvârșit.

Din Isaia 52:12 este evident faptul că Iisus urma să primească orăsplată pentru ascultarea Sa: „De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici.”Fiindcă Hristos a împlinit lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl să o facă, a câștigat răsplata unui cuceritor și dreptul de a împărți prada de război. Utilizarea cuvântului „așadar” indică faptul că este un rezultat al ascultării lui Hristos (descrisă mai înainte în versetele 1-11). Pavel vorbește despre același lucru în Filipeni 2, unde este scris: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Astfel, Isaia 53, în lumina Noului Testament, ne învață că mântuirea noastră este rezultatul împlinirii de către Hristos a condițiilor și a primirii răsplății care erau parte a învoielii dintre El și Tatăl.

Zaharia 6:12-13. În profeția Sa despre Mesia pe care Îl numește „Odrasla”, un nume folosit atât de Isaia, cât și de Ieremia (vezi Is. 4:2, 11:1 și Ier. 23:5, 33:15), Zaharia spune că „El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie.” Precum Psalmul 110 și Isaia 53, acest pasaj evidențiază răsplata lui Mesia pentru împlinirea lucrării Sale. Totodată descrie legământul care stipula condițiile acestei răsplătiri ca o „desăvârșită unire” între Iehova și Odrasla, adică între Tatăl și Fiul. Această frază are conotațiile unui legământ, deoarece Scriptura corelează încheierea unui legământ între două sau mai multe părți cu sfatul pe care îl au împreună. De exemplu, Geneza 21:22-34 vorbește despre Avraam și Abimelec care au o discuție care este parte a legământului dintre cei doi. Fiecare dintre ei i-a stabilit anumite condiții celuilalt și fiecare a rostit un jurământ unul față de altul, promițând să respecte partea din înțelegere pe care o au de împlinit. Ceea ce Scriptura descrie în mod explicit ca fiind legământ încheiat între cei doi (Gen. 21:27,32) include și o consfătuire a acestora. Tot așa Psalmul 83:5 vorbește despre adunarea dușmanilor lui Dumnezeu pentru a face un legământ: „Se strâng toţi cu o inimă, fac un legământ împotriva Ta.” Contextul în care Zaharia spune cuvintele „desăvârșită unire” (en. counsel of peace, tr. sfatul păcii) sugerează faptul că este o referire la legământul răscumpărării.[1]

Evanghelia lui Ioan. Ioan în Evanghelia sa ne oferă dovezi ample cu privire la legământul răscumpărării. El înregistrează multe referințe privitoare la lucrarea pe care Hristos a venit să o îndeplinească, o lucrare pe care i-a încredințat-o Tatăl. De exemplu în capitolul 4, atunci când le vorbește ucenicilor Săi, spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (4:34). Apoi în capitolul 5, când le vorbește liderilor iudei, afirmă:

Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis…căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis…Eu am venit în Numele Tatălui Meu (5:30, 36b, 43a).

Tot așa, în capitolul 6:37-40, atunci când vorbește mulțimilor, El spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” În capitolul 10:8, când le vorbește fariseilor, vestește: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila (viața), ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Vezi și 12:49, 14:31a și 15:10). Aceste cuvinte ale lui Iisus ne descoperă faptul că misiunea pe care a avut-o pe pământ estelucrarea pe care Tatăl I-a cerut să o împlinească. În capitolul 10:18 Hristos spune că a primit o poruncă de la Tatăl. Cuvântul din limba greacă folosit aici se referă la un mandat sau o poruncă care trebuie împlinită. Acest mandat Îi cerea să ducă la bun sfârșit răscumpărarea celor pe care Tatăl I-a dat să fie ai Săi, prin ascultarea activă de poruncile Sale care implicau și moartea Sa pe cruce ca jertfă de ispășire pentru păcatele lor.

Hristos face acest lucru și mai limpede în rugăciunea Lui de Mare Preot spusă în noaptea de dinaintea răstignirii Sale:

Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan 17:1b-2, 4-5)

Pe tot parcursul rugăciunii Sale, Iisus se roagă pentru cei pe care Tatăl I-a „dat” (adică pe aleșii în Hristos), folosind aceste cuvinte de cel puțin șapte ori (17:2, 6a, 6b, 9, 10, 11, 24). Misiunea Lui a fost să îi mântuiască pe aceștia prin ascultarea activă de voia Tatălui. Următoarea zi, răstignit fiind pe cruce, suferind mânia lui Dumnezeu pentru păcatele celor dați Lui de Tatăl, ultimele Sale cuvinte au fost: „S-a isprăvit” (19:30). Ce s-a isprăvit? S-a isprăvit lucrarea pe care Tatăl i-a dat-o să o facă înainte de întemeierea lumii.

Cuvintele lui Iisus din Evanghelia lui Ioan despre lucrarea pe care a venit să o îndeplinească, puse laolaltă, vădesc un plan stabilit mai dinainte, făcut de Tatăl și de Fiul împreună din veșnicie.

Efeseni 1:3-14. Introducerea epistolei lui Pavel către Efeseni susține ideea că Fiul Și-a primit porunca de la Tatăl înainte de întemeierea lumii. După salutul de la început din primele două versete, apostolul izbucnește în laude la adresa lui Dumnezeu pentru harul Său:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui (1:3-6).

El clarifică faptul că Dumnezeul Triunic Și-a schițat planul mântuirii noastre din veșnicie. El spune că am fost aleși în Hristos „înainte de întemeierea lumii” și ne-a predestinat să fim înfiați prin Hristos, toate conform planului inițial al lui Dumnezeu care este „buna plăcere a voii Sale.” Tatăl și Fiul au intrat în legământ unul cu celălalt pentru a-i aduce în slavă pe păcătoși. Dintr-o mulțime uriașă de oameni căzuți și condamnați, Tatăl a ales păcătoși care nu aveau vreun merit și nu se calificau să primească mântuirea mai mult decât ceilalți. El i-a ales în Hristos necondiționat și în conformitate cu planul Său. Pavel spune în 2 Timotei 1:9: Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” Tatăl i-a dat pe acești aleși păcătoși Fiului, care i-a răscumpărat prin sângele Său și le-a dat o iertare deplină pentru fărădelegile lor (Ef. 1:7). Viața, moartea și învierea lui Hristos ne fac cunoscută „taina voii Sale (a lui Dumnezeu)”, adică ne descoperă lucrarea cuprinsă în legământul răscumpărării (1:8-10).

Mai mult Pavel ne spune că acest plan cuprinde mai multe aspecte. Tatăl nu doar că a ales un popor în Fiul Său, ci de asemenea i-a ales prin Duhul Său. Ca cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt are un rol unic în cadrul legământului răscumpărării, lucrând ca acesta să fie aplicat (1:11-12). În timp ce Fiul a avut responsabilitatea să împlineascărăscumpărarea celor care I-au fost oferiți de Tatăl, Duhul Sfânt are responsabilitatea să aplice răscumpărarea celor aleși. Duhul Sfânt care a pregătit calea în vechiul legământ pentru venirea lui Hristos și L-a înzestrat atunci când a fost întrupat cu darurile necesare pentru a-Și îndeplini slujba de Mijlocitor, aplică aleșilor binecuvântările mântuirii câștigate de Hristos. El vine de la Tatăl și de la Fiul pentru a-i uni pe aceștia cu Hristos și pentru a-i pecetlui cu toate binecuvântările lucrării încheiate a Lui Hristos: regenerarea, credința, justificarea, înfierea, sfințirea, perseverarea și glorificarea (1:13-14, cf. Ioan 14:26, 15:26, 16:7). El este Darul Fiului pentru biserică, arvuna și garanția moștenirii care le-a fost promisă.

Romani 5:12-19. În acest pasaj, Pavel vorbește despre analogia dintre Adam și Hristos, arătând că amândoi au fost reprezentanți ai oamenilor. În timp ce neascultarea lui Adam din legământul faptelor a dus la condamnarea celor pe care i-a reprezentat (adică a întregii rase umane), ascultarea lui Hristos din legământul răscumpărării a dus lajustificarea celor pe care i-a reprezentat (adică a celor aleși). Din nou, ne confruntăm cu învățătura Scripturii despre relația de ascultare-răsplătire dintre Tatăl și Fiul. Hristos L-a ascultat pe Tatăl în așa fel încât „cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (5:19, cf. 1 Cor. 15:21-22).

Alte pasaje care vorbesc despre Tatăl. Pe lângă pasajul despre care am vorbit adineauri, Biblia este plină de referințe la rolul pe care l-a avut Tatăl în legământul răscumpărării. Tatăl I-a promis Fiului să-I fie alături în împlinirea lucrării Sale (Isa. 42:1-7, 50:5-9). El a promis că nu va abandona sufletul lui Hristos în Sheol și că trupul Său nu va vedea putrezirea (Ps. 16:10, 49:15, 86:13, Fapte 2:31-32, Ev. 13:20). El I-a promis Fiului că după îndeplinirea lucrării Sale va fi făcut Împărat (Ps. 2:6-8, Luca 22:29, Ev. 1:1-13, 5:5-6), că aceia pe care I-a dat Îl vor sluji, Îi vor vesti neprihănirea și vor mărturisi urmașilor lor despre lucrarea Lui împlinită (Ps. 22:30-31).

Alte pasaje care vorbesc despre Fiul. Scriptura ne învață că Fiul este Mijlocitorul legământului și că este una cu Tatăl (Gal. 3:15-22). El a fost trimis de Tatăl având o misiune bine definită (Mat. 10:40, 15:24, 21:37, Luca 4:18, 43, 10:16). Fiul S-a supus voinței Tatălui și nu a dat înapoi (Is. 50:5-9). A învățat ce înseamnă ascultarea prin ceea ce a suferit (Ev. 5:8). Hristos a îndurat crucea, chiar dacă a disprețuit rușinea asociată ei (Ev. 12:2). El a făcut cunoscută taina voii lui Dumnezeu care a fost ținută ascunsă din veșnicie (Ef. 3:8-12).

Alte pasaje care vorbesc despre Duhul Sfânt. Ca parte a Dumnezeirii, Duhul Sfânt acționează întotdeauna în armonie cu Tatăl și cu Fiul, iar Tatăl și Fiul nu acționează niciodată fără Duhul Sfânt. Pasajele care vorbesc despre rolul Său în întrupare, în învierea lui Hristos și în lucrarea de unire a aleșilor cu Hristos, nu sunt accidentale în lucrarea lui Hristos. Mai degrabă, ar trebui să fie înțelese ca împlinirea rolului pe care îl are Duhul Sfânt în legământul răscumpărării. Scripturile ne arată clar că Duhul L-a făcut pe Fiul să-și asume o natură umană prin nașterea din fecioara Maria (Mat. 1:18, Luca 1:35, 80). Prin Duhul Sfânt, Hristos S-a dat pe Sine Tatălui (Ev. 9:14). Tot Duhul Sfânt a fost Cel care L-a făcut pe Hristos să învie din morți (Rom. 8:11). Fără ca Duhul Sfânt să îndeplinească aceste sarcini esențiale, legământul răscumpărării nu ar fi fost niciodată îndeplinit.

Toate indiciile de mai sus ne determină, împreună cu Owen, Witsius și tradiția reformată, să ajungem la concluzia că Scriptura ne vorbește despre un legământ extratemporal, intra-trinitar între Persoanele Divinității, încheiat în scopul răscumpărării celor aleși. Relația dintre Tatăl și Fiul este caracterizată de tiparul ascultării ce aduce cu sine răsplătirea. Așa cum am remarcat în introducere, întotdeauna există un aspect legal în ce privește relațiile bazate pe legământ. Acestea sunt totodatăpersonale și legale. Aceste lucru este valabil nu doar în cazul legămintelor cu care suntem noi obișnuiți astăzi, precum legământul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, ci și în cazul legămintelor Bibliei care sunt fie încheiate prin cooperare (legământului lui Avraam cu Abimelec din Gen. 21:22-24), fie unilaterale (legământului faptelor cu Adam din Gen. 2:8-16). Tiparul care presupune ascultare și răsplătire a legământului dintre Tatăl și Fiul, reprezintă natura legală a legământului răscumpărării. Răsplata lui Hristos prin care dobândește o Împărăție și un popor ales a fost o condiționat de ascultarea Sa.

Care este învățătura teologiei reformate?

Mărturisirea de Credință de la Westminster (1647) face o aluzie la legământul răscumpărării atunci când spune: „Dumnezeu a binevoit, în planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om” (8:1). Declarația Savoy (1658), care a fost o modificare a Mărturisirii de la Westminster, făcută de Independenții Englezi, explică și mai clar: „Dumnezeu a binevoit, în planul Său veșnic, să aleagă și să-L rânduiască pe Domnul Iisus, Singurul Său Fiu, conform legământului făcut între cei doi, pentru a fi Mijlocitorul între Dumnezeu și om” (8.1, subliniere adăugată). De-a lungul istoriei teologia reformată a arătat faptul că mijlocirea lui Hristos a fost lucrarea legământului răscumpărării.

Ce conținea exact acest legământ? John Owen (1616-83), unul dintre autorii Declarației de la Savoy, numit adesea „Prințul puritanilor”, a vorbit despre legământul răscumpărării ca având cinci elemente majore:

1. Tatăl ca „Cel care promite” și Fiul „ca împlinitor” au căzut de acord în urma sfatului Lor să împlinească un scop comun și anume: „gloria lui Dumnezeu și mântuirea celor aleși.[2]

2. Tatăl a prescris condițiile acestui legământ, care presupuneau ca Fiul să ia un trup de om, să împlinească poruncile legii prin ascultarea Sa și să sufere judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei aleși, pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu în locul lor.[3]

3. Tatăl I-a promis Fiului că va fi cu El, iar dacă Fiul va împlini lucrarea încredințată Lui, va obține mântuirea și glorificarea celor aleși. Tatăl a confirmat aceste promisiuni cu un jurământ.[4]

4. Fiul a acceptat de bunăvoie condițiile și Și-a asumat lucrarea ca garanție a legământului.[5]

5. Tatăl a aprobat și a acceptat lucrarea Fiului, care Și-a revendicat dreptul asupra promisiunilor făcute în legământ.[6]

Acest rezumat se regăsește frecvent între teologii reformați ai secolului șaptesprezece. Ei au înțeles faptul că Scriptura arată că legământul răscumpărării este pentru Hristos un legământ al ascultării și al îndatoririi. Iertarea păcatelor și viața veșnică a celor aleși nu era posibilă decât prin împlinirea de către Hristos a cerințelor dreptății lui Dumnezeu, prin viața Sa de ascultare și moartea ispășitoare. Astfel, Hristos a păzit legământul în care ne punem încrederea pentru mântuirea noastră.

Owen a subliniat faptul că Duhul Sfânt are un rol esențial în legământul răscumpărării. Prin Duhul Sfânt fecioara Maria L-a zămislit pe Hristos care s-a întrupat, El s-a dat Tatălui ca jertfă și a înviat din morți.[7]Mai mult decât atât Duhul Sfânt are rolul de a-i uni pe cei aleși cu Hristos și de a-i păstra.[8] Mântuirea noastră este Trinitară de la început până la sfârșit.

Nu doar teologii britanici au fost cei care au explicat legământul răscumpărării în acest fel. Majoritatea teologilor reformați europeni au susținut aceiași învățătură. Teologul olandez reformat Herman Witsius (1636-1708) l-a descris ca: voia Tatălui, dându-L pe Fiul pentru a fi Capul și Răscumpărătorul celor aleși și voia Fiului, înfățișându-Se ca Chezaș sau Garant al lor; în asta constă natura unei învoieli și înțelegeri între aceștia. Scripturile Îl prezintă pe Tatăl în contextul mântuirii noastre, ca Cel care Îi cere Fiului Său ascultare până la moarte; iar pentru împlinirea condiției acestei ascultări, I-a promis în schimb, numele care este mai presus de orice nume, că va fi Cap al aleșilor chiar și în slavă; iar pe Fiul îl prezintă ca Cel care vine să facă voia Tatălui, acceptând promisiunea și…cerând, în virtutea învoielii, împărăția și slava promisă. Demonstrând clar toate aceste fapte din Scriptură nu se poate, sub nici o formă, să fie negat faptul că există o învoială între Tatăl și Fiul care reprezintă baza mântuirii noastre.[9]

Asemenea lui Owen, Witsius a explicat faptul că acest legământ implică anumite condiții, pe care Fiul a fost de acord să le împlinească. Pentru a-I mântui pe păcătoși și în același timp pentru a satisface dreptatea împotriva păcatului, Tatăl I-a cerut Fiului să ia locul celor aleși prin a deveni cel de-al doilea Adam și prin împlinirea neprihănirii obținută prin ascultarea Sa. Fiul a fost de acord, a împlinit condițiile și a primit răsplata care I se cuvenea, o împărăție și slava împreună cu oamenii răscumpărați de El.

Teologia reformată a descris într-un mod specific rolul lui Hristos în legământul răscumpărării folosind termeni precum cap federal, mijlocitor(de exemplu Evrei 8:6, 9:15, 12:24) și garant (de exemplu, Evrei 7:22). Aceste denumiri, în general, se referă la aceiași idee și anume la Hristos ca reprezentant al poporului Său, fiecare scoțând în lumină diverse aspecte ale aceluiași rol. Denumirea de cap federal subliniază faptul că Hristos este o persoană publică ce acționează în folosul celor pe care îi reprezintă. Împrumutând un exemplu folosit de S. M. Baugh: „atunci când președintele Statelor Unite semnează un tratat, Îi obligă pe toți cetățenii pe care îi reprezintă să susțină acel tratat. Dacă președintele încalcă tratatul prin acțiunile sale oficiale, întreaga țară e răspunzătoare.”[10] Tot așa, faptele lui Hristos au consecințe asupra aleșilor, fiindcă El este Capul Federal al lor. Cuvântul mijlocitor, pe de altă parte, ne atrage atenția la Hristos care ne reprezintă înaintea Tatălui prin cele trei slujbe pe care le are de Profet, Preot și Împărat. În plus titlul de garant ni-L înfățișează pe Hristos ca și garanție a mântuirii noastre, care a împlinit condițiile legământului Său cu Tatăl.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

De ce ar trebui să îl intereseze pe creștin dacă a existat un legământ al răscumpărării între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt încheiat înainte de a fi creată lumea? La o primă privire am putea să fim ispitiți să ne gândim că această doctrină este abstractă și nefolositoare, având valoare doar în sălile de seminar sau în conversațiile dintre marii teologi. Totuși, nu este nimic mai departe de adevăr decât acest mod de gândire. Doctrina legământului răscumpărării este foarte practică pentru viața de creștin, deoarece ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, ne oferă mângâiere și siguranță și ne păzește de speculații.

Ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu. Doctrina legământului răscumpărării ne descoperă faptul că între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este armonie și o dragoste perfectă. Promisiunile și angajamentele făcute între aceștia sunt o dovadă a dragostei ce se manifestă între Persoanele Dumnezeirii. Dragostea Tatălui pentru Fiul este exprimată prin faptul că Tatăl i-a dat ca răsplată un popor peste care să domnească. Dragostea Fiului pentru Tatăl este exprimată prin supunerea Sa față de voia Tatălui, oricare ar fi prețul. Dragostea Duhului Sfânt pentru Tatăl și pentru Fiul se exprimă prin lucrarea Sa de a duce la îndeplinire planul hotărât. Apoi dragostea Tatălui și a Fiului pentru Duhul Sfânt se manifestă prin turnarea Lui asupra bisericii ca dar din cer. Nici un Membru al Trinității nu acționează separat de ceilalți Doi.

Mai mult doctrina legământului răscumpărării ne învață faptul că Dumnezeu, din veșnicie, a fost doritor să comunice altora această dragoste pe care o experimentează în El însuși. Teologul universității de la Princeton Geerhardus Vos (1862-1949) descrie această dragoste în felul următor „la fel cum starea de fericire deplină există în relația lipsită de constrângeri a celor trei persoane a Ființei vrednice de adorație, omul își va găsi starea binecuvântată în relația bazată pe legământul cu Dumnezeul Său.”[11] Dumnezeu a hotărât să-Și împărtășească dragostea cu cei aleși. În voia Sa suverană, El a ales să ne facă vase ale iubirii veșnice reciproce dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Noi nu am făcut nimic vrednic de dragostea lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit pe când eram noi încă păcătoși și dușmani ai Săi (Rom. 5:8-10). Mai curând, El a fost Cel care a luat inițiativa iubindu-ne înainte de întemeierea lumii, prin acest mare legământ care implică fiecare Persoană a Dumnezeirii. Legământul răscumpărării ne arată faptul că mântuirea noastră este Trinitară de la început până la sfârșit, plănuită cu grijă din veșnicie și aplicată în istoria umanității. Ce dragoste măreață ne este descoperită prin faptul că Hristos a venit având o misiune concretă, aceea de a-Și respecta obligațiile pe care le avea prin legământ și de a dobândi pentru noi răscumpărarea!

Ne oferă mângâiere și siguranță. Știind că mântuirea noastră a fost planificată de Dumnezeul Triunic înainte de întemeierea lumii, ne este oferită o mângâiere de nedescris. Dacă ești creștin aceasta este pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au încheiat un legământ în veșnicie să te mântuiască. Nu ești creștin pentru că ești mai bun, mai deștept sau ai o inimă mai maleabilă decât alți oameni. Ești creștin pentru că Tatăl te-a ales prin Fiul Său, Fiul a împlinit condițiile mântuirii Tale, iar Duhul Sfânt ți-a aplicat binecuvântările care au venit de pe urma lucrării lui Hristos. Atunci când ești ispitit să te îndoiești de mântuirea ta, amintește-ți că Hristos a spus: „S-a isprăvit” și că Tatăl este mulțumit de lucrarea Fiului Său. Mântuirea Ta este sigură, nu datorită a ceea ce faci tu, ci pentru că Hristos a sfârșit lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl să o împlinească și a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, Tatăl L-a înălțat nespus de mult. Tiparul ascultării și al răsplății în cadrul legământului răscumpărării ne face să privim la Hristos și nu la noi înșine pentru siguranța mântuirii noastre.

Iată cum explică Louis Berkhof acest lucru:

Deși legământul răscumpărării este fundamentul etern al legământului harului și în ceea ce îi privește pe păcătoși prototipul său etern, pentru Hristos a fost mai degrabă un legământ al faptelor decât un legământ al harului. În cazul Său, legea legământului inițial, se aplica și anume: faptul că viața veșnică se putea dobândi numai prin împlinirea poruncilor legii. Ca ultimul Adam, Hristos obține viața veșnică pentru păcătoși ca răsplată pentru ascultarea Sa, și nu ca dar. Ceea ce a făcut El ca Reprezentant și Garant al poporului Său, cel din urmă nu mai este obligat să împlinească. Lucrarea a fost împlinită, răsplata este dobândită și credincioșii sunt făcuți părtași la roadele lucrării încheiate a lui Hristos prin har.[12]

Suntem mângâiați atunci când cunoaștem faptul că Hristos ne-a dobândit răscumpărarea ca răsplată pentru lucrarea Sa împlinită cu credincioșie, asigurându-ne că suntem mântuiți prin meritele Sale și nu prin ale noastre. Noi suntem acceptați de Tatăl nu datorită ascultăriinoastre, ci a ascultării Lui. Catehismul de la Heidelberg în întrebarea 60spune:

Deşi conştiinţa mă acuză că am păcătuit grav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu, că nu am respectat niciuna niciodată şi că sunt înclinat permanent către tot răul, Dumnezeu totuşi, fără nici un merit din partea mea, ci doar prin har, îmi oferă şi trece în contul meu satisfacţia, dreptatea şi sfinţenia lui Hristos, de parcă n-aş fi avut şi nici n-aş fi comis vreodată vreun păcat, de parcă eu însumi aş fi dat dovadă de toată ascultarea pe care Hristos a dovedit-o pentru mine; singura condiţie este ca eu să primesc această binefacere cu o inimă credincioasă.

Doctrina legământului răscumpărării evidențiază ascultarea lui Hristos ca reprezentant legal al nostru și meritul pe care L-a câștigat în locul nostru. Cât de mare mângâiere ne aduce această învățătură nouă, ca oameni care adesea avem conștiința tulburată de slăbiciunea credinței noastre și de eșecurile pe care le avem în viața de credință!

Ne păzește de speculații. Deși unii pot fi îngrijorați de faptul că doctrina răscumpărării s-a născut în urma speculațiilor, aceasta ne păzește de speculații. Nu doar că este fundamentată pe dovezi biblice clare, această doctrină Îl are în centrul Său pe Hristos și lucrarea Sa ca obiect al credinței noastre. Mai degrabă decât să ne facă să speculăm privitor la decretele ascunse ale lui Dumnezeu (fiind înclinați la aceasta prin natura noastră păcătoasă), această doctrină ne face să nu privim mai departe de Mijlocitorul nostru, care a venit în trup uman să trăiască, să moară și să fie înviat din morți. Michael Horton spune: predestinarea pe care a făcut-o Dumnezeu ne este ascunsă, dar nu și Hristos. Descoperirea tainei care a fost ascunsă în veacurile trecute, persoana și lucrarea lui Hristos, devine singura mărturie pe care ne putem baza a alegerii noastre. Aceia care se încred în Hristos, Îi aparțin lui Hristos, sunt aleși în Hristos.”[13] Doctrina legământului răscumpărării protejează această descoperire a tainei. Ne îndeamnă să privim la Cel care este Mijlocitorul legământului și Garantul nostru, care ne-a asigurat binecuvântările răscumpărării, credinței, justificării, înfierii, sfințirii, perseverării și glorificării. Ne îndeamnă ca peregrini care călătoresc în acest veac rău, să avem ochii ațintiți înspre Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre, Cel care L-a ascultat în toate lucrurile pe Tatăl. Ne spune că deși viața este grea, impredictibilă și plină de suferință, avem o mântuire care nu se schimbă și nu se pierde, deoarece a fost câștigată de Însuși Domnul slavei.

-------------------

[1] Pentru mai multe informații despre cum pasajul din Zaharia 6:12-13 dezvăluie legământul răscumpărării, vezi Meredith Kline, Glory in Our Midst:A Biblical-theological Reading of Zechariah`s Night Visions (Eugene: Wipf & Stock, 2001).

[2] Vindiciae Evanghelicae; sau The Mystery of the Gospel Vindicated and Socinianism Examined (1655), în Works, vol. 12 (Edinburgh: Banner of Truth, retipărit 1998), 498-500. Owen a citat Prov. 8:22-31, Ps. 60:12, Isaia 9:6, Zaharia 4:12-13, 13:7, Evrei 2:9-10, 12:2.

[3] Works, 12:499, 501-2. Owen a citat din Iov 33:23, 24, Isaia 42:1, 49:5, 53:10, Ioan 14:28, Rom 8:3, Gal. 4:4, Fil 2:6-7, Evrei 10:5-9. Vezi de asemenea Works, 10:168-174, 22:446-481.

[4] Works, 12:499, 503-5. Owen a citat din Psalmul 16:10-11, 22:30-31, 89:27-28, Isaia 42:4,6, 50:5-9, 52:1-4, 53:10, 11, Evrei 5:7, 7:21, 28, 12:2.

[5] Works, 12:499, 505. Owen citat în Psalmul 16:2, 40:7-8, Isaia 50:5, Fil 2:6-8.

[6] Works 12:499, 505-507, Owen citat în Iov 33:24, Ps 2:7-8, Isaia 49:5-9, Daniel 9:24, Fapte 13:33, Rom. 1:4, Ioan 17, Evrei 7:25, 9:24.

[7] 10:163-78. Owen s-a referit la Matei 1:18, Luca 1:35, 80, Rom. 1:4, 8:11, Evrei 9:14 și 1 Petru 3:18.

[8] 11:336ff.

[9] Herman Witsius, The Economy of the Covenants between God & Man, două volume, (1693, trad. William Crookshank, 1822, retipărit Escondido: The Den Dulk Foundation, 1990), 1:166.

[10] S. M. Baugh, „Covenant Theology Illustrated: Romans 5 on the Federal Headship of Adam and Christ”, Modern Reformation, v01.9, n0.4, Iulie/August 2000.

[11] Geerhardus Vos, Redemptive History and Biblical Interpretation: The Shorter Writings of Geerhardus Vos (Phillipsburg: P&R, 1980), 245.

[12] Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 268.

[13] Michael Horton, God of Promise (Grand Rapids: Baker, 2002), 79.

Textul de mai sus reprezinta un fragment din cartea Legatura Sfanta de Michael G. Brown si Zach Keele. Cartea a fost publicata pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Sacred Bond: Exploring Covenant Theology.

Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc.