Pietatea Reformei

Mulți dintre noi am fost crescuți in familii evanghelice pioase și biserici unde Creștinismul și religiozitatea erau adesea puse in antiteză. Creștinismul însemna a avea o relație personală cu Iisus Hristos în vreme ce religiozitatea nu însemna decât un atașament față de lucrurile exterioare. Contrastul acesta putea să apară de asemenea folosind termeni ca formal și informal, adevărat versus nominal, născut din nou versus religie moartă; sau ca un contrast între experiența personală lăuntrică, individuală, directă și profundă cu Dumnezeu și credința sacramentală, externă, colectivă, mediată. Punerea strictă în antiteză a experienței personale și importanța apartenenței de o biserică, produce diviziuni care ne fură pe fiecare de ceea ce ne oferă fiecare latură a adevăratei pietăți.

Este de folos să comparăm pietatea creștină cu o cascadă. Susțin faptul că pietatea reformei, în loc să exprime viața crestină curgând în afară dintr-o persoană, cuprinzând mai apoi celelalte relații (adică biserica este o adunare a celor regenerați), o descrie curgând din biserică și familie către persoană. Astfel, pietatea creștină autentică niciodată nu presupune a alege între o relație personală cu Dumnezeu în Hristos și devotamentul față de responsabilitățile bisericii și a familiei.

În apărarea datoriei

În cultura contemporană ca și în evanghelicalism, o mare parte din timp și energie sunt consumate pentru a îndeplini o datorie aparentă față de noi și creșterea noastră personală. Totuși, în alte contexte, datoria sau responsabilitatea este aproape un cuvânt peiorativ. Parțial dintr-o reacție față de legalismul inconsistent și tradiționalismul pur, tind să evite cuvântul 'datorie' aproape de fiecare dată când fac referire la creșterea creștină. În special ne este greu să vorbim despre datoriile pe care le avem față de biserică și familie. Copiii noștri, în nici un caz, nu pot merge la biserică dintr-un simț al datoriei. Dacă cineva dorește să rostească un argument pentru închinarea de Duminică seara, acesta nu trebuie să facă apel la datorie.

Cu toate acestea, datoria este un cuvânt decisiv. Gandiți-vă la legatura dintre cuvantul „discipol” și „disciplină” și cum apostolul Pavel consideră că viața este o cursă care presupune un angajament serios de a te antrena. Câte lucruri ne impunem să facem - chiar atunci când sentimentele noastre nu sunt în conformitate cu acestea - dintr-un simț al datoriei și urmărirea binelui celorlalți si al nostru? Orice succes, trebuie să admitem, se datorează măcar în parte faptului că ne-am privat de puțină relaxare și plăcere, obligându-ne, în schimb, să ne antrenăm, să studiem sau să facem ce era necesar pentru a atinge un obiectiv care era mai presus de satisfacția imediată. După 9/11 americanii încep să aprecieze din nou datoria pe care o au ca cetățeni. Sperăm doar că nu va trebui să așteptăm un dezastru în bisericile sau familiile noastre pentru a trezi un simț al datoriei în acest sens.

Fără simțul datoriei suntem lăsați pe seama toanelor noastre. Ca toate motivele superficiale pe care le avem de a face una sau alta, deciziile bazate pe spontaneitatea capriciilor nu ne vor duce departe. Ca unii care știm că creștinii rămân, simultan oameni păcătoși și justificați, nu ar fi nevoie de mult efort pentru a ne convinge ca dacă am fi lăsați să așteptăm apariția spontană a dorinței pentru fapte bune dupa ce Il iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, vom avea o trăire pasivă, supunându-ne constant egoismului nostru. Fără îndoială, indicativul Evangheliei - ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos ca să ne salveze - determină toate imperativele - toate poruncile pentru viața creștină; cu toate acestea, la fel cum obiectivele sportive pe care le avem presupun datoria de a face un efort susținut, nu putem aștepta să creștem în credință pe parcursul vieții noastre dacă refuzăm să acționăm din datoria pe care o avem. Diferența este că cei care înțeleg Evanghelia harului gratuit al lui Dumnezeu știu că mântuirea ne este garantată în mod obiectiv de Hristos și este aplicată în mod subiectiv de Duhul. Știm că împlinirea datoriei pe care o avem nu contribuie nici măcar puțin la răscumpărarea noastră.

O poveste despre două feluri de Pietate

Perspectiva pe care o avem despre pietate este conturată nu doar despre ceea ce credem despre contrastul dintre spontaneitate și datorie. O privire înspre istoria bisericii ne dezvăluie niște contraste și mai profunde.

Adepții pietismului și ai revivalismului american timpuriu s-au văzut ca fiind o continuare a Reformei, fiind totodată critici în mod conștient față de acea tradiție. Revivalismul pietist și pietatea reformată sunt destul de diferite atât doctrinar, cât și practic. La sfârșitul secolului 19, marele slujitor perzbiterian american și teolog, Charles Hodge, era parte dintre cei care se arătau îngrijorați față de faptul că spiritul revivalistic al protestantismului american a slăbit abordarea reformată bazată pe legământ privitoare la formarea creștină. Copiii crescuți în familii creștine nu mai erau considerați moștenitori ai legământului, ci ținte ale convertirii. În loc ca ei să crească în harul și cunoașterea Domnului Iisus Hristos, se aștepta din partea lor o experiență radicală putând să prezinte altora imagini distincte despre sine, despre cum erau ”înainte” și ”după”. Părinții, dincolo de a se baza pe mijloacele obișnuite ale harului și creșterea în familie, trebuiau să caute mijloace extraordinare sau să evite orice mijloace în încercarea de a-și conduce copiii la o întâlnire nemediată cu Dumnezeul slavei orbitoare.

Aceste două perspective diferite ale pietății produc abordări deosebite cu privire la exercițiile devoționale practice. Conduși de o mentalitate bazată pe legământ, reformații și prezbiterienii obișnuiau să considere pietatea ca ceva ce ține de familie. Punctul central al său era închinarea în familie, care cuprinde citirea Bibliei, a catehismului, cântare și rugăciune. Astfel de practici asigurau regulat o pietate bisericească în care binecuvântarea Zilei Domnului curgea înspre fiecare familie și era înnoită și sporită pe parcursul săptămânii. Aceste practici există încă în multe familii reformate și prezbiteriene pe care le cunosc. Venind dintr-un context puțin diferit, acestea sunt o mărturie constantă a credincioșiei lui Dumnezeu până la ”al miilea neam” atunci când văd adevărul lui Dumnezeu și lauda Numelui Său pe buzele copilașilor.

Versiunea americană a revivalismului pietist a generat o concepție complet diferită privitor la pietatea creștină corespunzătoare. În loc ca binecuvântarea lui Dumnezeu să curgă dinspre biserică înspre familie și apoi persoane, îî este schimbat sensul. Apoi la fel cum mântuirea se concentrează aproape în totalitate asupra individului, pietatea este privită tot ca o problemă personală. Relația personală cu Dumnezeu a cuiva este prea intimă, prea personală, pentru a se considera că este mediată prin structuri sociale obișnuite - chiar de ar fi vorba de familie și biserică, pe care Însusi Dumnezeu le-a întemeiat.

Bineînțeles, orice formulare a unei apărări a modelului de pietate bazată pe legământ ar trebui să includă și o apărare a botezului copiilor. Cu toate acestea, cred că și frații și surorile care nu consideră practica aceasta ca fiind biblică pot să fie de acord cu mine în legătură cu pericolele individualismului american atunci când afectează practicarea pietății.

Abordarea individualistă, de fapt, nu scapă de mijloace sau metode, ci le multiplică. De vreme ce se presupune că fiecare persoană este unică, trebuie să existe o varietate de tehnici disponibile. Teologul B. B. Warfield de la Princeton, din secolul 19, vorbește despre Higher Life Movement, o mișcare enorm de formativă a evanghelicalismului secolului 20, reprezentând mai degrabă o ”corupere” provenită din perfecționismul wesleyan decât din creștinismul reformei. „Aceste două sisteme religioase”, spune el, „sunt destul de incompatibile”. Unul este produsul Reformei Protestante și care nu cunoaște altă putere determinantă în viața creștină decât harul lui Dumnezeu, iar cealaltă provine direct din laboratorul lui Charles Wesley (reformator anglican al secolului 18 si fondator al metodismului), care sub toate formele - modificările și temperările - rămâne arminian, supunând toate lucrările pline de har ale lui Dumnezeu hotărârilor umane. Cele două se pot uni tot atât de mult precum se unesc apa cu focul.”

Căutarea convertirilor spectaculoase presupun abordarea unor mijloace spectaculoase; iar cu cât ne concentrăm pe acestea, cu atât mai puțin ne supunem mijloacelor obișnuite pe care Dumnezeu a promis să le binecuvinteze. Cu siguranță, mijloacele extraordinare inițial sunt mai atrăgătoare; oferă scurtături precum: „Cum să fii umplut cu Duhul urmând șapte pași simpli”. Asemena noilor diete „Slabești cel puțin 6 centimetri din brâu în prima săptămână sau primești banii înapoi!” - noi strategii ale disciplinei spirituale și războiului spiritual ne sunt vândute zilnic. Aceste scurtături spirituale ne sunt atrăgătoare pentru aceleași motive pentru care ne sunt atrăgătoare celelalte diete simple si exerciții. Totuși, după cum orice nutriționist, antrenor sau instructor personal spune: „Lipsa de durere nu aduce nici un câștig”. Scurtăturile se sfârșesc cu dezamăgire și disperare. Același lucru este adevărat referitor la viața creștină. Nu poți deveni un expert în literatura engleză participând la un seminar sau citind doar CliffsNotes (o serie de rezumate a operelor literare adresate studenților). Părinții buni nu își lasă copiii în fața televizorului toată ziua. Orice lucru pe care merită să-l avem pretinde aprecierea costului - iar Iisus prezintă ucenicia tocmai în acești termeni. A deveni expert în literatura engleză presupune ani de studiu intens, care nu este întotdeauna interesant și incitant. Dar având obiectivul în minte, cine vrea să ajungă astfel lucrează în această direcție. La fel, ajungem să gândim și să acționăm creștinește după mulți ani în care urmăm acest obiectiv. A veni acasa de la lucru în fiecare seară și a conduce famlia în închinare adesea pare un lucru dificil. E ușor să ne spunem: „Hei, azi a fost o zi lungă la lucru. Să facem o pauză în seara asta.” Însă chiar dacă este vorba despre obiceiurile pe care le cultivăm în familie sau antrenamentul fizic, aici este la lucru o lege simplă a cauzei și a efectului. Trebuie să fim doritori să plătim prețul . Cei care lucrează pentru a dobandi un obiectiv au o șansă mai mare de a-l obține decât cei care nu lucrează.

Lucrul acesta nu diminueaza harul, ci subliniază că în mod obișnuit Dumnezeu Își împlinește promisiunea legâmântului Său prin grija atentă a părinților, păstorilor, învățătorilor de scoală duminicală și comunitatea lărgită a legământului.

Așadar, atunci când unii dintre frații noștri creștini și surori cred că reformaților nu le pasă de pietate sau viața trăită în Duhul, nu au dreptate. Problema este că înțelegerea pe care o avem referitor la pietate și viața în Duhul este în contrast profund cu tiparele predominante ale creștinismului american. Cercetând Scripturile împreună, devenim conștienți de existența unei pietăți care merge mai departe și mai adânc decât ceea ce vedem în pietism. Văzând lucrarea Duhului împletită cu mijloacele obișnuite ale harului, Îl vedem foarte activ în viețile de zi cu zi ale oamenilor. Îl vedem la lucru de fiecare dată când ascultăm Cuvântului lui Dumnezeu predicat sau citit, de fiecare dată când suntem martori ai unui botez sau primim Cina. Îl vedem totodată la lucru prin roadele pe care le produce atunci când oamenii îi văd pe alții mai presus de ei înșiși - chiar și atunci când vine vorba de cultivarea pietății.

O ilustrație personală

Aș dori să închei cu o istorisire personală. Deși sunt reformat de mulți ani și plantator de biserici în denominația Bisericile Reformate Unite (United Reformed Chruches - URC), doar recent am devenit enoriaș al unei congregații predominant olandeze. Aceasta s-a întâmplat atunci când eu și soția mea ne-am mutat în Escondido, California pentru a-mi îndeplini noua slujbă de profesor la Seminarul Westminster din California, devenind parte din biserica URC de acolo. Ocazional, am vizitat această biserică în timp ce eram student și am perceput-o ca fiind înrădăcinată din punct de vedere etnic, neinteresată de a ajunge la alții, iar pe membrii săi cumva nominali în angajamentul lor față de „adevăratul creștinism”. Pur și simplu nu era entuziasmul pe care îl vazusem în alte biserici. „Sunt ei cu adevărat convertiți”? ma întrebam uneori, deși știam din punct de vedere teologic că nu puteam eu da un răspuns.

De trei ani, soția mea și eu am devenit implicați în viața acestei congregații. Părinții mei, de asemena, au devenit membri atunci când s-au mutat în zonă. Pe parcursul acestei perioade, am avut plăcerea de a-mi revizui parerile de dinainte. Lucrul acesta s-a petrecut odată cu încercările personale. Pe lângă problemele de sarcină ale soției mele, tatăl meu a avut o operație la creier pentru a înlătura o tumoare benignă. Această operație a avut ca rezultat o paralizie severă care a făcut să-i fie dificil să comunice. În necazul nostru, Dumnezeu ne-a auzit strigătele și a folosit oameni care s-au îngrijit de rănile noastre. Am primit bilete prin care ni se promitea susținerea familiei noastre în rugăciune. De asemenea, am avut parte din belșug de exprimări tangibile de slujire, precum aducerea Cuvântului lui Dumnezeu și a Cinei de către păstori și prezbiteri tatălui meu, ajutorul diaconilor de a o muta pe mama mea mai aproape de noi și mâncare până când lucrurile reintra în normal. Recent, am avut parte de o turnare constantă a dragostei și sprijin odată cu nașterea fiului meu. Niciodată nu am vazut o biserică atât de pregătită de a se îngriji de turma sa.

Pe măsură ce am devenit mai apropiați de familiile bisericii, am învățat că in ciuda felului rezervat de a fi a olandezilor, sunt creștini foarte pioși, dedicați în a arăta acest lucru. Dar modul în care arată aceasta este în termenii legământului, având acea pietate de durată despre care vorbește Iacov în epistola sa, spre deosebire de modul individualist, orientat spre sine care era atât de proeminent în bisericile cu care eram obișnuit în tinerețe. Poate de aceea nu am văzut-o mai înainte. Acești oameni au o relație personală cu Hristos, iar ei arată cât de real este Hristos pentru ei în fiecare zi în moduri practice și obișnuite. Poate că nu vor discuta despre „discipline spirituale” și cat de mult timp petrec singuri cu Domnul zilnic, dar majoritatea merg la biserică de două ori duminica și cultivă creșterea spirituală a familiei lor pe parcursul săptămânii. Timpul personal pentru studierea Cuvântului și rugăciune este îmbogățit de esența pe care Dumnezeu o oferă în aceste contexte obișnuite. Atunci când luăm cina cu aceștia, auzim copiii recitând catehismul împreună cu versetele care îl sprijină. Se roaga având cunoștință și înțelegere, dar și cu zel și familiaritate.

Așadar ce ar trebui să facem cu religiozitatea? Dacă nu este decât un angajament extern față de o instituție, atunci frații noștri evanghelici au dreptate atunci când o resping. Este necesară o relație personală cu Dumnezeu prin Iisus Hristos și nu contează cât de impecabil este statutul extern în biserică a unei persoane sau într-un angajament față de familia sa, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă legatură personal și individual cu El. Trebuie să ne facem timp pentru a ne reîmprospăta, pentru ocazia de a fi confruntați cu Cuvântul lui Dumnezeu și a vorbi cu Tatăl nostru Ceresc în rugăciune. Dacă însă biserica este darul lui Dumnezeu prin care promite să ne elibereze pe baza Evangheliei și să sfințească un popor pentru Sine, atunci nu poate exista pietate adecvată separat de biserică, închinarea în familie și cateheză. După cum și Scriptura atestă (vezi de exemplu Evrei 10:24, 25, Fapte 2:24) în ucenicia creștină nu este loc pentru o pietate care se exprima prin diverse obiceiuri de devoțiune personală, dar care lasa la o parte membralitatea în Trupul vizibil al lui Hristos și participarea regulată la mijloacele publice ale harului, lasând deoparte îndatoriri esențiale legate de creșterea spirituală a familiei sale în contextul legămantului.

Există un motiv întemeiat pentru care Noul Testament vorbește despre poporul lui Dumnezeu în termenii legământului, numindu-i pietre vii, adunare, corabie, popor sfânt, viță, copac, soție și așa mai departe. Căci biserica și familia sunt privite ca fiind mai mult decât simple formațiuni de indivizi care au o relație personală cu Dumnezeu. Trebuie să ne vedem pietatea individuală ca rezultând din apartenența la poporul lui Dumnezeu, la biserică și acasă. Suntem „pietre vii” doar dacă suntem „zidiți” într-o „casă duhovnicească, o preoție sfântă pentru a oferi jertfe spirituale plăcute înaintea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Pet. 2:4-5). Doar prin altoirea noastră în Viță, din oameni morți și fără rod suntem înviați pentru a aduce rod pentru Dumnezeu. Doar pe baza legăturii pe care o avem cu trupul al cărui cap este Hristos suntem cu totul altceva, nu membre moarte și amputate.

Pietatea creștină autentică se exprimă față de alții de-a lungul unei întregi vieți, pe măsură ce oamenii sunt expuși lucrării Duhului prin Cuvânt și Sacrament. astfel încât unirea lor cu Hristos este experimentata în mod concret în această viață prin unirea unuia cu celălalt. Această pietate nu este la fel de spectaculoasă precum pietatea individualistă încurajată de toane spirituale, ci merge mai adânc și departe pe baza binecuvântării promise de Dumnezeu. Apoi, în loc să ne concentrăm exclusiv pe binecuvântarea noastră spirituală, devenim instrumente de binecuvântare pentru alții acolo unde Dumnezeu ne-a pus în această lume și în turma pe care a răscumpărat-o cu propriul sânge.

Michael Horton este profesor de apologetică și teologie sistematică la Seminarul Teologic Westminster din California, Statele Unite.

Articol publicat inițial în revista Modern Refrmation iulie/august 2002 Vol. 11 No. 4: 15-19