Moaștele, zodiacul și deochiul. Sunt doar câteva din superstițiile populare în jurul nostru. Toate aceste superstiții au legătură cu o convingere despre fenomene supranaturale. Dar nu orice convingere despre fenomene supranaturale este neapărat o credință creștină. De-a lungul celor 2000 de ani de istorie a bisericii, mulți creștini au devenit captivați de superstiții.
De aceea, manifestarea religioasă, chiar și în creștinism, uneori nu are de-a face cu credința ci cu superstiția. Deși s-ar putea ca cele două să fie de multe ori confundate, credința și superstiția sunt radical diferite. În acest articol îmi propun să subliniez câteva diferențe între credință și superstiție:
1. Credința este darul lui Dumnezeu, în vreme ce superstiția este produsul rațiunii umane.
Apostolul Pavel spune în Efeseni 2:8-9 că suntem ”mântuiți prin har, prin credință și aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu.” De asemenea, în 1 Corinteni 12 apostolul trece credința în lista darurilor Duhului Sfânt. Credința nu este un instinct uman, ci un dar supranatural.
Credința nu este ceva ce izvorăște din noi, ci un dar pe care îl primim de la Duhul Sfânt. Ne naștem în păcat (Ef. 2:1-3, Ps. 51:5), dar Duhul Sfânt ne naște din nou (In. 3), ne învie sufletele (Ef. 2:4-7), ne botează (1 Cor 12:13) și rodește în viața noastră (Gal. 5:22). Toată această lucrare a credinței este făcută în viața noastră de Duhul prin cuvântul lui Hristos (cf. Rom. 10:17, In 17:17).
Dar superstițiile nu vin de la Dumnezeu ci de la om. Superstițiile sunt produsul gândirii umane care speculează cu privire la mersul lucrurilor în lume. Superstiția este o încercare a omului de a se apropia de supranatural, pe când credința este o coborâre și o apropiere a lui Dumnezeu de om.
2. Credința este bazată pe mărturia Scripturii, dar superstiția este bazată pe speculații folclorice.
Credința vine prin cuvântul lui Hristos (Rom. 10:17) și este bazată pe promisiunile și împlinirile care ne sunt prezentate de Scriptură. Credința ca sumă a adevărurilor crezute, ”a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iu. 1:3) și de aceea trebuie să fim statornici în ea (2 Tes. 1:3-4) și ”să nu trecem peste ceea ce este scris” (1 Cor. 4:6).
Conform apostolului Pavel, ”toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 3:16-17)
De aceea, unul dintre cele mai simple moduri de a depista o superstiție este identificarea originii ei. Dacă o convingere legată de supranatural nu este bazată pe mărturia Scripturii, atunci este o superstiție. Orice convingere despre lumea spirituală care nu este bazată pe Scriptură este o superstiție izvorâtă din folclor.
3. Credința are ca esență încrederea, pe când superstiția are ca esență teama.
Credința este o încredere în lucrurile promise și oferă speranță (Evr. 11:1). Credința este încredere în promisiunile lui Dumnezeu. Credința este încredere în ceea ce Domnul Iisus Hristos a dobândit pentru noi prin jertfa sa de pe cruce și prin învierea sa din morți (cf. Fapte 20:21, Gal. 3:10-14).
Credința privește în trecut și găsește motive de încredere în baza a ceea ce Hristos a făcut acum 2000 de ani când era pe Pământ (1 Cor. 2:2). Credința privește în prezent și găsește motive de încredere datorită a ceea ce Hristos face pentru noi stând la dreapta lui Dumnezeu (Evr. 8:1). Credința privește în viitor și găsește motive de încredere în revenirea Domnului Iisus Hristos (2 Tes. 1:5-12).
Superstiția nu izvorăște din încredere în Dumnezeu pentru că nu este bazată pe promisiunile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, superstiția izvorăște din teamă și este motivată frică, în baza speculațiilor folclorice despre supranatural. Teama de a nu păți ceva este un refren al superstițiilor.
4. Credința oferă siguranță, dar superstiția duce la confuzie și incertitudine.
Credința ne aduce în prezent binecuvântări care sunt viitoare (cf. Evr. 11:1, Evr. 11:19, 1 Cor. 15:12-19). Prin credință aflăm în prezent că suntem iertați de toate păcatele noastre, chiar înainte de a se desfășura judecata viitoare (cf. 1 In. 1:9, Col. 2:13, Ef. 1:7). Prin credință suntem asigurați de învierea din morți și de viața veșnică înainte ca acestea să se întâmple în istorie (1 Cor 15).
Credința nu este bazată pe un telefon fără fir al unei tradiții orale obscure sau ale unui folclor sincretic. Dimpotrivă, credința este bazată pe revelația clară și neschimbătoare ce este înregistrată pentru noi în Scripturi (cf. 2 Tim. 3:16-17, 2 Pet. 1:19-21). Certitudinea credinței este dată de certitudinea promisiunilor lui Dumnezeu și de certitudinea împlinirii lor în viața și lucrarea Domnului Iisus Hristos.
Dar superstiția nu oferă nici certitudine si nici claritate. Superstiția aduce o circularitate a vieții trăite într-un univers magic și capricios. De aceea, persoana captivată de superstiții va trăi întotdeauna în confuzia și incertitudinea succesului în manipularea universului pentru ca să o viață bună.
5. Credința este necesară în viața creștină, dar superstiția este ilegitimă și de origine păgână.
Credința este absolut necesară în viața creștină. Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui (Evr. 11:6). Fără credință este imposibil să avem iertare și viața veșnică (cf. Fapte 26:18, Evr. 10:22). Creștinul este cel care are credință. S-ar putea să nu aibă multe fapte bune și să fie slab în credința sa. Dar dacă are credință atunci este creștin. Cine nu are credința creștină, nu este creștin.
Profetul Ieremia ridiculizează obiceiurile păgâne ale popoarelor care cred că o bucată de lemn sculptată le poate oferi ceva (Ieremia 10:3). Apostolul Pavel condamnă pe cei ce oferă închinare creaturii în locul Creatorului (Rom. 1:18-25).
Apostolul Pavel îi avertizează pe creștinii din Colose spunând: ”Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos” (Col. 2:8) și le spune să nu mai urmeze obiceiuri și reguli superstițioase (Col. 2:20-21).
Concluzie
Nu orice manifestare religioasă prezentă în comunitățile creștine este legitimă. De multe ori s-ar putea să fie o superstiție. Asta se întâmpla chiar și în primul secol în bisericile înființate de apostoli! Dacă atunci era o problemă, nu putem să ignorăm faptul că este un risc și o problemă reală chiar și azi.
Refrenul superstiției este acesta: dacă o să fac cutare sau cutare lucru, atunci o să îmi meargă mai bine în viață. Superstiția este o încercare de a manipula cursul vieții prin ”elemente supranaturale” găsite într-un ”univers magic.” Fie că este vorba de atingerea moaștelor, urmărirea zodiacului sau preocuparea față de deochi, toate superstițiile sunt tranzacționale: fac ceva ca să obțin ceva.
Această perspectivă tranzacțională este incompatibilă cu credința creștină și are mai degrabă de a face cu karma religiilor asiatice. O astfel de perspectivă îl poate face pe om chiar să se roage, chiar să facă fapte bune, să meargă la biserică - nu din credință ci din superstiția că dacă face aceste lucruri atunci va avea o viață fericită și de succes.
Superstiția nu este o problemă care are doar forme evidente, ci și forme mai subtile la care suntem susceptibili cu toții. De aceea, avertizarea apostolului Pavel cu privire la superstiții nu este demnă de luat în calcul doar de ”alții” care sunt superstițioși, ci este o avertizare valabilă pentru noi toți.
Trebuie să discernem motivațille din spatele gândurilor și acțiunilor noastre, ca să ne cultivăm credința și să ne ferim de superstiție.