Sf. Augustin: Despre partea bărbătească, care trebuia să-și piardă sufletul dacă nu era circumcis în ziua a opta, pentru că încălcase legământul lui Dumnezeu.[1]
Când se spune: „Bărbatul care nu este tăiat împrejur în carnea prepuțului său, acel suflet va fi stârpit din poporul său, pentru că a rupt legământul Meu”,[2] unii ar putea fi îngrijorați de modul în care ar trebui înțeles acest lucru, deoarece nu poate fi vina copilului a cărui viață se spune că trebuie să piară; nici legământul lui Dumnezeu nu a fost încălcat de el, ci de părinții săi, care nu au avut grijă să-l circumcidă. Dar chiar și pruncii, nu personal în propria lor viață, ci conform originii comune a rasei umane, au încălcat cu toții legământul lui Dumnezeu în acela în care toți au păcătuit.[3] Există multe alte legăminte ale lui Dumnezeu în afară de cele două mari, cel vechi și cel nou, pe care oricine dorește poate citi despre ele și le poate cunoaște. Căci primul legământ, care a fost făcut cu primul om, este exact acesta: „În ziua în care veți mânca din el, veți muri negreșit.”[4] De unde este scris în cartea numită Eclesiastul: „Toată făptura se veștejește ca un veșmânt. Căci legământul de la început este: Murind vei muri.”[5] Acum, întrucât legea a fost dată mai clar după aceea, iar apostolul spune: „Unde nu este lege, nu este [păcat]”,[6] pe ce bază este adevărat ceea ce se spune în psalm: „Am socotit că toți păcătoșii de pe pământ sunt preacurvari”,[7] dacă nu pe baza că toți cei care sunt trași la răspundere pentru vreun păcat sunt acuzați că s-au purtat înșelător (au preacurvit) cu privire la o anumită lege?
Atunci, dacă din acest motiv, chiar și pruncii sunt, conform adevăratei credințe, născuți în păcat, nu actual, ci original, astfel încât mărturisim că au nevoie de har pentru iertarea păcatelor, cu siguranță trebuie să recunoaștem că, în același sens în care sunt păcătoși, ei sunt, de asemenea, călcători ai acelei legi care a fost dată în Paradis, conform adevărului ambelor scripturi: „I-am socotit pe toți păcătoșii pământului mincinoși” și „Unde nu este lege, nu este călcare de lege.” Și astfel, deoarece circumcizia era semnul regenerării, iar copilul, din cauza păcatului originar prin care legământul lui Dumnezeu a fost încălcat pentru prima dată, nu putea să iasă, în mod nejustificat, din starea în care a fost născut, decât dacă era eliberat prin regenerare,, aceste cuvinte divine trebuie înțelese ca și cum s-ar fi spus: Oricine nu se naște din nou, acel suflet va pieri din poporul său, pentru că a rupt legământul Meu, din moment ce și el a păcătuit în Adam cu toți ceilalți. Căci dacă El ar fi spus: „Pentru că a încălcat acest legământ al meu”, ne-ar fi obligat să înțelegem prin aceasta doar circumcizia; dar din moment ce El nu a spus în mod expres ce legământ a încălcat copilul, suntem liberi să înțelegem că El vorbește despre acel legământ a cărui încălcare poate fi atribuită unui copil. Cu toate acestea, dacă cineva susține că aici se vorbește despre circumcizie, și anume că bebelușul a încălcat legământul lui Dumnezeu pentru că nu este circumcis, trebuie să caute o metodă de explicație prin care se poate înțelege fără echivoc (cum ar fi aceasta) că el a încălcat legământul pentru că acesta a fost încălcat în el, dar nu de el. Totuși, și în acest caz trebuie observat că sufletul copilului, fiind nevinovat de niciun păcat de neglijență față de el însuși, ar pieri pe nedrept, cu excepția cazului în care păcatul originar l-ar face susceptibil de pedeapsă.
[1] Cetatea lui Dumnezeu, XVI.27
[2] Gen. 17:14
[3] Rom. 5:12, 19
[4] Gen. 2:17
[5] Eclesiastul 15:17
[6] Rom. 4:15
[7] Ps. 119:119 (Septuaginta)