O citire atentă a scrierilor lui Calvin ne aduce în atenție limbajul deloc flatant pe care reformatorul francez îl folosește de multe ori. De ce folosește astfel de cuvinte? Este o manifestare a păcatului său? Avea o ”gură spurcată” și nu se putea înfrâna?
Un studiu de caz relevant ar fi în Istitute cartea IV capitolul 16 despre botezul copiilor. Calvin folosește un limbaj foarte colorat ca să îi descrie pe protestanții radicali ce resping botezul copiilor. Se referă la ei ca la ”spirite frenetice” care au ”păreri nebunatice” (IV.16.1) și îi numește ”ticăloși nebuni” (IV.16.10).
Pentru un cititor modern, acest limbaj s-ar putea să reprezinte o piedică în citirea capitolului cu interes și deschidere. Dar cercetând cu atenție epoca și cultura vremii respective, ne dăm seama de ce scrie Calvin așa:
1. Politețea de acum 500 de ani este diferită față de cea contemporană. Cultura modernă excelează (și poate uneori chiar exagerează) când vine vorba de politețe și ”corectitudine politică.” Dar political correctness nu era un trend la cumpăna dintre epoca medievală și cea modernă.
Campionul insultelor strigate din tabăra reformei nu este Calvin ci Luther. În comparație cu Luther, Calvin este foarte reținut în a da cu insulte în stânga și în dreapta. De fapt multe din insultele lui Luther ne sunt greu de reprodus azi.
Această fermitate dură și agresivă era o trăsătură a polemicilor vremii. La 500 de ani după acea epocă ne putem da cu părerea dacă era bună sau rea, dar aceasta era mediul cultural de atunci. Ca să înțelegem trecutul, în primul rând trebuie să îl analizăm în termenii săi proprii, nu după standardele noastre moderne.
2. Într-o oarecare măsură, agresivitatea lui Calvin este o urmare a modelului apostolic. În special apostolul Pavel este agresiv față de iudaizatori, numindu-i, printre altele, ”mutilați” deoarece promovau circumcizia. Nici Iisus nu este lipsit de agresivitată față de farisei și cărturari pe care îi numește ”morminte văruite.”
Privind la aceste texte Biblie, cultura secolului 16 nu se sfiește să își insulte oponenții. Combaterea erorilor doctrinare era văzută ca o datorie de primă necesitate, iar cei în eroare nu erau văzuți ca egali cu cei drept credincioși.
Deși la 500 de ani după noi putem să re-evaluăm modul în care facem polemică, adaptându-ne la standardele moderne de politețe, acele standarde nu existau în timpul Reformei Protestante și nu influențau interpretarea insultelor colorate ce sunt prezente chiar și pe paginile Noului Testament.
3. Calvin nu îi insulta pe toți oponenții care nu erau de acord cu el, ci doar pe aceia pe care îi consiera a fi într-o eroare foarte gravă. Reformatorul francez își arată spiritul irenic față luterani și anglicani, chiar dacă îi combate în unele privințe doctrinare și practice. Dar Calvin nu este irenic față de toată lumea.
Atunci când citimi Institute IV.16 ne dăm seama că pentru Calvin botezul copiilor nu era o doctrină secundară. Polemica sa împotriva doctrinei despre botez din mișcarea condusă de Menno Simons reflectă acest lucru.
Acest lucru poate fi înțeles mai bine luând în considerare și faptul că Jean Calvin și ceilalți reformatori nu recunoșteau comunitățile religioase ale lui Menno ca fiind biserici adevărate, ci le denumeau secte. De aici decurgeau și restul epitetelor.
În concluzie, citirea acestui capitol din Institute s-ar putea să fie neplăcută și greu de digerat pentru acei creștini care își văd doctrinele condamnate într-un mod agresiv și insultător. Politețea modernă ne face să fim nemulțumiți cu aceste exprimări. Cu toate acestea, substanța argumentelor lui Calvin (din acest capitol și din altele) nu poate fi ignorată doar pentru că modul său de exprimare este nepoliticos.