Relatările superficiale despre Reforma Protestantă din secolul 16 exagerează diferențele ireconciliabile dintre reformatori, în mod special dintre Luther și Zwingli. Dar concentrarea excesivă pe eșecul Colocviului de la Marburg din 1529 (când Luther și Zwingli nu au reușit să ajung la un consens pe euharistie) ratează imaginea de ansamblu a secolului 16.
Spiritul sectar intensificat în mod special în secolul 17 atât în hiperluteranismul german cât și în puritanismul englez a dus la o istoriografie distorsionată de ambițiile mioape ale acelor grupuri. Deși acele grupuri radicale din secolul 17 erau cu siguranță incompatibile, istoria secolului 16 este mai complexă și nuanțată.
Deși reformații elvețieni din Zurich și Basel au continuat pentru o vreme tendințele lui Zwingli pe euharistie, reformații germani împreună cu francezii și elvețienii din Geneva au urmat o traiectorie diferită. Deși unele istoriografii superficiale care se bazează pe surse secundare insistă pe Zwingli, de notat ar fi faptul că Zwingli nu este singurul teolog din prima generație de teologi reformați. Pe lângă Zwingli, din prima generație de teologie reformați mai erau Martin Bucer, Wolgang Capito, Pietro Martire Vermigli.
Deși Luther și Zwingli nu au ajuns niciodată să coopereze, relațiile dintre ceilalți reformatori au fost diferite. Pritenia lui Luther cu Bucer a continuat până la sfârșitul vieții. La fel și prietenia lui Calvin cu Melancthon a dus la cooperare. Un alt aspect al relațiilor pan-protestante din secolul 16 este reprezentat de legătura strânsă între bisericile reformate de pe continent și biserica anglicană. În discuțiile sale cu arhiepiscopul Cranmer, Calvin era deschis chiar să adopte o formă moderată de episcopat dacă asta ar fi dus la o cooperare mai strânsă între bisericile reformate și cele anglicane.
Chiar și în ce privește problema spinoasă a doctrinei despre euharistie, reformații germani au ajuns la un consens cu luteranii din acea vreme. Prin concordul de la Wittenberg din 1536 s-a ajung la o formulă ecumenică de consens pe doctrina euharistiei. Acea poziție susținută de Bucer și Capito în 1536, se regăsește în mărturisirea de credință a bisericilor reformate din Franța (scrisă de Calvin în 1559) și în mărturisirea bisericilor reformate din Țările de Jos. (scrisă de Guido de Bres în 1561).
Cooperarea dintre reformați și anglicani era de asemenea foarte strânsă în secolul 16. Slujitori precum Bucer și Vermigli au fost primiți să slujească pentru câțiva ani în cadrul bisericii anglicane. Mai mulți episcopi din acea vreme precum arhiepiscopul Cranmer și episcopul John Hooper, se sfătuiau cu Jean Calvin în procesul de reformare al bisericii.
Chiar și câteva decenii mai târziu, la Sinodul din Dort, bisericile reformate au cerut arhiepiscopului de Canterbury să trimită un delegat la acel sinod internațional. Astfel, pe lângă slujitori reformați din mai multe țări, la Sinodul din Dort a fost delegat episcopul George Carlton care a avut un rol proeminent în dezbateri și a făcut parte din comitetul sinodului care a editat forma finală a Canoanelor din Dort. Chiar dacă ceilalți prezenți acolo nu urmau o formă de organizare episcopală, episcopului Carlton i-a fost acordată onoarea episcopală prin poziția la sinod și a fost adresat ca ”episcop” pe întreaga durată a sinodului.
Evident, pentru purtanii radicali de orgine engleză sau pentru hiperluteranii germani, aceste forme de ecumenism sunt ceva de evitat. Din punctul meu de vedere, cooperarea pan-protestantă din secolul 16 este un model bun de urmat. Chiar dacă bisericile protestante din tradiții diferite (lutherană, reformată, anglicană) rămân comuniuni ecleziastice distincte, asta nu înseamnă că doctrinele secundare care le despart fac imposibilă recunoașterea reciprocă și cooperarea ecumenică.
Prietenia dintre Luther și Bucer, colaborarea dintre Melancthon și Calvin, cooperarea episcopului Cranmer cu mai mulți teologi reformați, toate aceste lucruri din secolul 16 ne arată o identitate și o misiune protestantă comună. Această misiune continuă și astăzi pentru toate bisericile care susțin doctrinele Reformei, urmăresc centralitatea lui Hristos în viața bisericii și evită sectarianismul miop.