Ce este scolasticismul? — Biserica Evanghelică Reformată

Nu suntem prima generație care studiază Biblia. Deși, teoretic, majoritatea sunt de acord cu această afirmație, în practică, mulți nu sunt. Ce vreau să spun? Mi se pare că există o tendință comună de a reinventa constant vocabularul teologic. Discuțiile teologice moderne, de la academie până la școala duminicală, sunt afectate de neclaritate și de confuzie de categorii.

Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, atunci când ne angajăm în discuții sau dezbateri, ajungem să vorbim o limbă diferită. Poate că folosim aceleași cuvinte, dar vorbim despre lucruri diferite. Iată ce se întâmplă: nu ne dăm seama unde suntem de acord și unde nu.

Întrebați o sută de români ce înseamnă „har” și veți primi o sută de răspunsuri diferite (și majoritatea acestor răspunsuri vor începe probabil cu „pentru mine...”, mulțumesc individualismului). Ortodocșii răsăriteni vor spune că este o energie necreată, romano-catolicii că este o substanță, unii penticostali că este un sentiment de putere în manifestările religioase, iar reformații că este o favoare nemeritată.

Problema comunicării defectuoase în discursul teologic nu este nouă. Aceasta este o veste bună. Teologii medievali s-au confruntat cu probleme similare și au căutat să le rezolve prin dezvoltarea unei metode numite scolasticism. În acest articol îmi propun să ofer o scurtă prezentare generală a scolasticismului în general și a scolasticismului reformat în particular, urmând excelenta carte a lui Willem J. Van Asselt.

În ciuda sporirii interesului pentru teologia reformată în spațiul românesc, rareori se folosește o metodologie adecvată pentru a studia reformatorii și teologia lor. Astfel, atât criticii cât și adepții doctrinelor reformate riscă să-i înțeleagă greșit pe reformatori. Adesea se face o lectură anacronică, inserând idei contemporane în contextul și în cuvintele lor. Înainte de a evalua și adopta sau respinge teologia reformatorilor, este important să știm ce au vrut să spună, iar scolasticismul este un instrument care ne permite să facem acest lucru.

Mai mult, în teologia noastră putem greși; cum identificăm eroarea și cum o rezolvăm? Sugerez că nu aruncând totul la gunoi și pornind de la zero, ci dialogând cu tradiția noastră. Scolasticismul ne oferă un model pentru a interacționa în mod critic cu tradiția universală a bisericii. Ca metodă, scolasticismul este un far care strălucește o lumină prin tunelul timpului în timp ce se preocupă cu biserica din fiecare epocă. După cum afirmă Van Asselt, „teologii orientați spre scolasticism au pus un mare accent pe argumentarea sistematică și ordonată și au urmărit definirea clară a termenilor pe care îi foloseau. Cu mare grijă, ei explicau în tezele lor termenii pe care îi foloseau și remarcau, de asemenea, diferitele sensuri pe care le putea avea un singur termen”. (p. 16)

S-ar putea părea că aceasta este o problemă doar pentru academici. Luați în considerare faptul că aceste probleme se strecoară până la nivelul popular, afectând în cele din urmă Biserica. Cineva ar putea protesta cu pioșenie că teologii cauzează aceste probleme și că, dacă „ne-am ține doar de Biblie”, nu ar trebui să ne confruntăm cu toată această confuzie. Sună bine, dar cum ar trebui să facem asta? Deschideți Biblia la orice pagină, citiți orice pasaj și, de îndată ce rostiți un cuvânt despre el și despre ceea ce înseamnă, faceți teologie, iar acest lucru nu se poate face fără presupoziții. Nu spun că presupozițiile sunt rele, spun că, în loc să ne prefacem că nu le avem, ar trebui să le analizăm și să ne asigurăm că sunt corecte. Scolasticismul este un exemplu pozitiv a modului în care putem face asta.

O scurtă definiție

Prin scolasticism ne referim în general la o metodă de studiu dezvoltată în mediul academic în perioada medievală. Termenul în sine are o istorie mult mai veche și înglobează orice activitate legată de educație. În Grecia antică, se referea la pregătirea filosofică pe care o avea cineva în timpul liber. Mai târziu, în lumea romană, a fost folosit pentru a desemna oamenii educați, adică academicienii de astăzi, și și-a păstrat acest sens în Evul Mediu.

Această metodă a fost folosită în primul rând pentru prezentarea și dezbaterea argumentelor în orice context academic și în orice departament de știință, inclusiv cel teologic. Deși Scolasticismul a fost asociat cu o metodă – aceasta este definiția de lucru în acest articol – unii l-au asociat și cu un conținut, adică un set de doctrine teologice. Desigur, se ocupă de conținut, dar nu produce niciun conținut, cel puțin nu în mod substanțial. Metoda scolastică este folosită pentru a prezenta, apăra sau contesta o anumită doctrină.

Prin urmare, atunci când vorbim despre scolasticismul reformat, ne referim la lucrările în care a fost folosită metoda scolastică, în special pentru a prezenta și apăra doctrinele reformate. Van Asselt îl prezintă astfel: „Scolasticismul reformat se referă la teologia academică a școlilor [...], care folosește metoda scolastică în expunerea doctrinei și, în conținut, este legată de confesiunile reformate”. (p.22)

RĂDĂCINILE SCOLASTICISMULUI

Nașterea metodei: Aristotel și școlile medievale

De unde provine această metodă? Scolasticii au adoptat concepte filozofice sau, așa cum îi spun Pleizier și Wisse, un aparat (p.40), în special logica și metafizica aristotelică. Aceasta nu înseamnă că teologii scolastici au supus Scripturile filozofiei, ci că au folosit aceste instrumente filozofice pentru a explica și apăra doctrinele biblice. Mai mult, ei au făcut acest lucru în mod critic, folosindu-se doar de acele concepte dezvoltate printr-o corectă observare a naturii, pe care orice om, datorită harului comun, o poate face. Ideile contrare creștinismului erau fie modificate, fie respinse.

În școlile medievale a fost dezvoltată o metodă în trei etape – Lectură-reflecție-întrebare (lectio-meditatio-quaestio) – inițial ca instrument pedagogic. Studenții citeau (lectio) un anumit text și luau parte la prelegeri în care profesorul îl explica. Apoi reflectau (meditatio) asupra a ceea ce au învățat, analizând și interiorizând conținutul. Ultimul pas, care a devenit cel mai important dintre toate, era investigația (quaestio). Aici studenții puteau să pună întrebări și să critice anumite texte și idei printr-o anumită metodă dezvoltată ulterior.

Metoda quaestio a căpătat importanță și a devenit o disciplină academică independentă. Practic, toată teologia care a provenit dintr-un cadru academic este scrisă sau tratată în acest mod; de exemplu, Institutele lui Calvin și Institutele de teologie polemică ale lui Turretin. Folosind această metodă, scolasticii au opus inițial două afirmații una împotriva celeilalte. Ulterior, ei au comparat două perspective diferite cu privire la o singură afirmație. Pentru a ajunge la adevăr, mai întâi trebuia să existe o înțelegere clară a ceea ce se discuta. Drept urmare, găsim în scrierile scolastice multe distincții (distinctiones) care aveau rolul de a defini termenii, astfel încât toate părțile implicate în dezbatere să fie sigure că vorbesc despre același lucru.

În timp, tratarea quaestiones a ajuns să aibă o structură destul de determinată:
1. O declarație a întrebării (status quaestionis).
2. O listă de argumente din tradiție împotriva propriului punct de vedere (objectiones).
3. O listă de argumente din tradiție în favoarea propriului punct de vedere, în cadrul căreia autorul își expunea propriul punct de vedere.
4. O respingere a obiecțiilor menționate mai sus (fontes solutionum).
Prin urmare, metoda scolastică nu a fost unilaterală. De fapt, ea i-a obligat pe cercetători să fie conștienți de punctele de vedere opuse și să le ia în considerare sau să le respingă. (p.78)

În sfârșit, separat de metoda celor trei etape l-m-q, s-a dezvoltat o altă practică comună, și anume disputele (disputationes). Acestea erau asemănătoare unui simpozion academic din zilele noastre. În timpul disputaților, se discuta un subiect, un student apăra respectivul subiect, iar colegii săi ridicau întrebări și obiecții.

Formarea conținutului: Părinții bisericii

Așa cum am menționat mai sus, scolasticii reformați au adoptat mecanismul de studiu aristotelic, dar au respins conținutul și alte premise contradictorii cu Scriptura și tradiția creștină. „Deși au folosit terminologia aristotelică în teologia lor, au încercat să mențină conținutul în conformitate cu norma Scripturii și cu documentele confesionale adoptate de bisericile reformate. Ei și-au plasat în mod consecvent gândirea în cadrul tradiției ecleziastice, ceea ce a fost foarte important pentru ei, chiar dacă nu absolut decisiv.” (p. 59)

Scolasticii reformați se vedeau pe ei înșiși ca fiind în linie cu întreaga tradiție bisericească – catolicitatea era un aspect important pentru ei. Din acest motiv, ei nu numai că au păstrat Scriptura ca normă de referință atunci când au formulat idei în mod scolastic, dar au verificat aceste formulări și pe fondul părinților bisericii, dintre care unul dintre cei mai influenți a fost Augustin. De exemplu, doctrina predestinării a fost adoptată de la Augustin, astfel că, ceea ce numim astăzi calvinism este de fapt augustinianism.

Un alt exemplu de utilizare scolastică a lui Augustin este dat de unul dintre inițiatorii săi, Anselm de Canterbury. El și-a dezvoltat argumentul ontologic pentru existența lui Dumnezeu în mare măsură în dependență de Augustin. Ideea lui Anselm, că Dumnezeu este acea ființă despre care ceva mai mare nu poate fi conceput, își are originile în Augustin, iar Anselm a recunoscut acest lucru. (p.63) Mergând însă mai departe, scolasticii au dezvoltat ideea teologiei naturale pentru a explica cum, chiar și omul nemântuit îl poate cunoaște pe Dumnezeu – adică atributele sale divine – în virtutea faptului că a fost creat în imago Dei.

Trei perioade cheie în dezvoltarea scolasticismului reformat

Acum că avem o mai bună înțelegere a metodei și a originilor sale, trecem la survolarea a trei perioade majore în dezvoltarea scolasticismului reformat. Mulți istorici și teologi recunosc o diviziune a perioadei scolasticismului reformat cunoscută sub numele de ortodoxie. Prin ortodoxie, urmându-l pe Van Asselt, ne referim la „acel curent de teologie care este legat de documentele confesionale reformate”. (p.119)

Prima perioadă, numită ortodoxia timpurie, este una de codificare. Constrânși de criticile romano-catolice, teologii reformați au considerat necesar să articuleze documente confesionale – printre care cele mai importante sunt Mărturisirea Belgiană (1561) și Catehismul de la Heidelberg (1563) – pentru a cimenta identitatea bisericilor reformate nou înființate. Pe lângă aceste documente, au început să apară în toată Europa multiple centre educaționale reformate cu scopul de a pregăti slujitori și de a se angaja în dezbateri academice.

Ortodoxia înaltă, cea de-a doua perioadă a scolasticismului reformat, începe aproximativ în jurul datei convocării Sinodului de la Dordrecht (1618-1619). După perioada de codificare, aceasta a fost o perioadă de consolidare. Principalele trăsături distinctive ale acestei perioade sunt: marea producție de lucrări dogmatice precise și implicarea în polemici cu cei din interiorul tradițiilor creștine și cu cei din afara ei. Un exemplu proeminent este ansamblul de lucrări ale lui Francis Turretin. În Institutele sale de teologie polemică interacționează cu romano-catolicii, anabaptiștii, socinienii, remonstranții (adepții lui Jacobus Arminius) și cu ateii, folosind metoda scolastică. (p. 169)

Ultima perioadă, cea a ortodoxiei târzii, s-a întins pe parcursul a nouă decenii, între 1700 și 1790. Coincizând cu Iluminismul, această perioadă a scolasticismului reformat a fost marcată de o confruntare constantă cu o școală de gândire nouă, care a trecut de la credința în autoritatea Scripturii la cea a rațiunii. Această schimbare a fost evidentă mai întâi în universități și apoi în toate aspectele vieții. Metoda scolastică a început să piardă teren în fața „studiilor lingvistice, a analizei surselor istorice, a studiilor critico-textuale și a așa-numitei teologii profetice”. (p.178) Prin urmare, în această perioadă, scolasticismul reformat a căpătat o formă mai apologetică. În timp ce, raționaliștii pretindeau ca revelația să fie supusă autorității rațiunii, scolasticii reformați au păstrat poziția ortodoxă – că revelația este regula religiei. Cu toate acestea, rațiunea nu a fost eliminată. Scolasticii reformați târzii, ca și marii teologi dinaintea lor, i-au văzut importanța. Benedict Pictet scrie următoarele: „deși este adevărat că nu putem percepe nimic din religie fără rațiune, totuși nu este adevărat că rațiunea este regula religiei... este, de asemenea, cert că, deși rațiunea și credința sunt de ordin diferit, una fiind naturală și cealaltă supranaturală, ele nu sunt totuși niciodată opuse una alteia”. (Benedict Pictet, La théologie chrétienne (ed. rev. din 1721), I, xxiv, 7, apud. Van Asselt, p. 196).

Concluzie

Putem beneficia de pe urma studierii scolasticismului reformat, deoarece nu numai că ne ajută să ne evaluăm propria poziție, prin interacțiunea cu alte puncte de vedere, dar ne adâncește înțelegerea tainelor revelate ale lui Dumnezeu, conducându-ne astfel la o mai mare maturitate și fermitate în convingerile noastre.

Poate că metoda scolastică nu este atât de atrăgătoare. Consumă mult timp și necesită mult „spațiu”. Dar putem începe cu smerenia. Strămoșii noștri au ceva să ne învețe, așa că, atunci când abordăm un subiect teologic, ar trebui să ne inspirăm din înțelepciunea bisericii de-a lungul veacurilor. Cu toate acestea, acest lucru nu ne-ar fi de ajutor dacă am insera propriile noastre idei în scrierile lor, dacă le-am scoate din context și le-am interpreta anacronic. Iar în ultimul rând, aducând vocabularul nostru teologic la numitori comuni, vom reduce riscul de a ne înțelege greșit propria tradiție și criticile ridicate împotriva ei.

Vestea minunată a răscumpărării noastre ne este transmisă prin intermediul narațiunilor – povestiri despre faptele mărețe ale lui Dumnezeu în istorie. De la aceste narațiuni ajungem la anumite afirmații doctrinare pe care un creștin ar trebui să le creadă. Pentru a ne asigura că se ajunge la o doctrină corectă, trebuie să le dezvoltăm în mod corect și, odată formate, trebuie să fim capabili să le prezentăm, să le testăm și să le corectăm în mod eficient.

Deși adâncimea înțelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi pe deplin pătrunsă (Rom. 11), ar trebui să ne extindem înțelegerea revelației care ne este dată în Scripturi. Ceea ce este revelat ne aparține (Deut. 19:19). Dumnezeu a creat limbajul ca un mijloc prin care poate comunica cu omul. Scopul întregii teologii este doxologia – glorificarea lui Dumnezeu – și cu cât înțelegem mai mult persoana și lucrarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult Îl putem glorifica.