Recent am vizionat un interviu bizar în care o persoană celebră din România spunea că soția nu îi este nici măcar rudă. Conform acestei persoane, rude îți sunt doar frații, surorile, copiii și părinții. Dar când te căsătorești cu cineva, aceea este doar o persoană cu care ai un contract, nu îți este rudă. Când nu mai funcționează parteneriatul așa cum îți dorești tu, anulezi contractul și gata.
Astfel de idei scot la iveală cinismul care se regândește în gândirea modernă despre căsătorie. Tocmai de aceea, în modernitate omul nu mai concepe că ar exista imoralitate sexuală. Totul este ok pentru că atunci când nu îți convine contractul în care ești poți să îți anulezi, sau dacă nu vrei să intri într-un contract, atunci nu o faci. Această perspectivă tranzacțională ne arată cum egoismul domină relațiile romantice în modernitate. Tocmai de aceea, imoralitatea sexuală nu este nici măcar o dragoste naturală. Este un egoism romantic ce duce la ceea ce modernitatea numește ”monogamie în serie”.
Mulți cred că rolul căsniciei era doar unul social și economic, având sens doar în veacuri demult apuse în care dezvoltarea socio-economică depindea de familie. Dacă ai împlinire socială, economică, romantică, sexuală în afara căsătoriei atunci căsătoria pare inutilă.
În acest context în care oamenii abandonează chiar și o căsătoria naturală așa cum a fost instituită de Dumnezeu la creație, cum mai putem să vorbim de o căsătorie creștină? Dacă în căsătoria naturală există o unire romantică, sexuală, socială și economică, căsătoria creștină aduce ceva în plus: o unire spirituală în credința adevărată.
În căsătoria creștină, standardul nu este doar legea naturală primită la creație, ci relația dintre soț și soție este modelată de relația dintre Hristos și Biserică. Soțul creștin are vocația să își iubească soția și să se sacrifice pentru ea la fel cum Hristos s-a jertfit pentru biserică. Soția creștină are vocația să își respecte soțul după cum Biserica îl respectă pe Hristos. (vezi Efeseni 5:22-33)
Acest lucru este imposibil în absența unității în credință pentru că soțul și soția nu se vor raporta la același standard. Tocmai de aceea apostolii învață credincioșii să nu intre într-o relație de căsătorie cu persoane necredincioase, deoarece în acel caz, în lipsa unității în credință, în lipsa vieții spirituale, există doar acea relație carnală, socială, economică - fără o unire spirituală. (vezi 1 Corinteni 7:39)
Se poate întâmpla ca o persoană credincioasă să aibă doar o căsnicie naturală și nu una creștină. Asta în cazul în care soțul/soția abandonează credința sau dacă dintr-o căsnicie de necredincioși unul din ei devine credincios mai târziu în viață. În aceste cazuri apostolii învață credincioșii să rămână în acea căsătorie naturală chiar dacă înseamnă o lipsă spirituală. Căsătoria naturală nu este contrară legii naturale a lui Dumnezeu, dar este nepotrivită pentru o persoană credincioasă deoarece aduce lipsuri sau chiar piedici spirituale.
Ce se poate întâmpla când o persoană credincioasă se căsătorește cu o persoană necredincioasă? Lipsa unității în credința adevărată va duce o lipsă de susținere spirituală în familie. De asemenea, persoana necredincioasă din căsnicie va avea alte priorități, fie pur naturale, fie influențate de o religie falsă și idolatră.
O căsătorie naturală se raportează doar la societatea naturală, dar o căsătorie creștină există și ca unitate de bază în biserica creștină. O căsătorie naturală trăiește doar pentru aici și acum, dar o căsnicie creștină așteaptă învierea din morți și viața veșnică.
Toate realizările unei căsătorii naturale sunt temporare: casa construită se strică și peste câteva decenii sau secole va fi dărâmată, mașinile ruginesc, banii sunt cheltuiți. Părinții necredincioși și copiii necredincioși din familia naturală se îmbolnăvesc, mor și ajung cu toții în Iad.
Singura realizare veșnică în cadrul căsătoriei are loc acolo unde cel puțin un părinte este credincios: nașterea copiilor care sunt aduși în sfințenia legământului harului și apoi sunt catehizați în credința adevărată. După cum ne spune apostolul în chiar și o căsătorie naturală este sfințită cel puțin parțial dacă un soț este credincios. Astfel copii sunt sfinți și câtă vreme soțul necredincios nu pune piedeici, copiii pot să fie crescuți în Hristos. (vezi 1 Corinteni 7:14 și Efeseni 6:1)
Din acest punct de vedere, spre deosebire de o căsătorie strict naturală, căsătoria creștină nu doar că se ghidează după un standard suplimentar, nu doar că așteaptă ceva în plus de la viitor, ci și produce ceva pentru viitor: copiii crescuți în credință sunt produsul veșnic al căsătoriei și vor învia alături de părinții credincioși în viața veșnică.
Harul Evangheliei împărtășit de părinți și copii prin cuvânt și sacrament în cadrul bisericii ne dă putere să perseverăm chiar și în aspectele lipsite de glorie și satisfacție în viața de familie. Această viziune asupra căsătoriei creștine face ca activități naturale și obositoare precum schimbatul scutecelor și spălatul vaselor să fie făcute nu doar pentru prezent ci cu speranța învierii. Orele multe de la locul de muncă al părinților și acrobația financiară pentru plata tuturor facturilor sunt mijloace în providența lui Dumnezeu prin care familia creștină perseverează într-o vocație care nu este limitată doar la aceste aspecte naturale.