Multe din erorile teologice care ajung să fie prezente în formele moderne de creștinism seamănă foarte bine - în cauză, conținut și consecințe - cu erorile teologice medievale. Circumstanțele sunt uneori diferite, dar rezultatul ajunge să fie cam același.
Mi-a fost semnalat un material video în care un predicator neoprotestant afirmă faptul că credința este supunere. Acel predicator a făcut următoarea afirmație:
”Nu prea legăm în mintea noastră autoritatea de credință, nu? Dacă aș întreba ce înseamnă credința, descrie-mi credința? Nu cred că primul răspuns care ți-ar veni în minte ar fi ”supunerea față de autoritate, asta-i credința”. Ne gândim la alte lucruri, la încredere, la a accepta adevărul pe care cineva ți-l spune. Este foarte interesant în pasajul nostru că se face această legătură între credință și autoritate.”
Acel vorbitor afirmă că Biblia face ”această legătură” între credință și autoritate, adică ”supunerea față de autoritate, asta-i credința”. Astfel de afirmații sunt foarte problematice deoarece transformă Evanghelia într-o Lege.
În teologia medievală, credința mântuitoare este una care include dragostea și ascultarea de Dumnezeu. Pentru medievali, o credință care include doar acord și încredere este ”neformată” adică parțială și nemântuitoare. Credința mântuitoare în concepția medievală este definită ca fiind credința formată, adică ”formată de dragoste” (pe baza exprimării din Vulgata, Gal. 5).
Definirea și identificarea credinței cu supunerea este una din erorile medievale care reapare în neoprotestantism prin înlăturarea distincțiilor teologice formulate de reforma protestantă. Nu știu dacă în acest caz este vorba chiar despre cineva care susține o astfel de definiție a credinței sau este vorba doar despre incompetența unui ”predicator” fără educație teologică, dar rezultatul este același: expunerea oamenilor la o ”predicare” ce conține o hrană spirituală alterată și nesănătoasă.
Redefinirea credinței ca să includă o virtute din ființa noastră este unul din modurile în care neoprotestantismul din modernitate se reîntoarce la o definiție medievală a credinței. Primul care face această mișcare este Jonathan Edwards care spune că ”dragostea face parte din esența credinței justificatoare”. Edwards este urmat de Piper și alți neoprotestanți din vremea noastră.
Mai recent, o mișcare de comunități formate din oameni plecați din biserici reformate, condusă de un alt predicator neoprotestant fără educație teologică, a redefinit credința ca și ”credincioșie” incluzând astfel supunerea în interiorul credinței.
Vestea bună pentru acești neoprotestanți este că nu se mai află sub anatema Conciliului de la Trent care a condamnat teologia reformată. În sesiunea 6, canonul 12, episcopii romano-catolici au condamnat doctrina reformată a credinței prin următoarea afirmație:
”Dacă cineva spune că credința justificatoare nu este nimic altceva decât încredere în mila divină care ne iartă păcatele datorită lui Hristos, sau că doar această încredere este cea prin care suntem justificați, să fie anatema”
Dar prin redefinirea credinței ca incluzând dragoste sau supunere, neoprotestanții contemporani ies nu doar de sub anatema Romei ci și din teologia Reformei.
Pentru multă vreme, argumentul comunităților neoprotestante a fost că au modificat eclesiologia, închinarea și sacramentele Reformei dar au păstrat doctrinele ce țin de mântuire. Ei bine, din păcate în multe comunități neoprotestante nici definiția reformată a credinței, nici definiția reformată a îndreptățirii nu mai sunt păstrate.
Rezultatul este o învățătură concentrată pe ce fac oamenii prin faptele lor iar Evanghelia ajunge să fie umbrită sau chiar înlăturată. Centrul atenției devine răutatea din jurul bisericii și faptele bune făcute de cei din biserică. Hristos ajunge să fie absent din acele comunități, iar credincioșii duc vieți împovărate de legi și porunci omenești. Totul devine o religiozitatea goală, un mod de a fi, de a te purta, de a îți crește copiii, de a îți supune nevasta, de a te lupta în cultură.
Deoarece se concentrează preponderent pe ce fac oamenii în lumea aceasta și pe efortul uman pentru schimbare (personală, culturală, politică) ajung să uite de Hristos și venirea Sa, uită de acțiunea lui Hristos (trecută, prezentă și viitoare) care este mântuirea noastră.
Redefinirea credinței ca incluzând dragoste sau supunere, va aduce o anxietate interioară sau exterioară, îi va plasa pe creștini sub un jug al robiei. Fascinația cu un rol uman în transformări personale, culturale sau politicie îi face pe acești oameni să uite că de fapt valoarea este Hristos care a făcut totul pentru noi și va desăvârși totul în ziua revenirii Sale.
Credința corect definită în Evanghelia bine înțeleasă nu te lasă cu poveri ale legii ci cu odihna și speranța unei bogății și a unei împărății pe care nu tu o construiești ci care îți sunt date fără vreun efort de-al tău.