Cum sunt organizate și conduse bisericile reformate? Conform teologiei reformate, biserica este o monarhie: Hristos este regele bisericii și el conduce biserica prin intermediul slujitorilor ordinați. Spre deosebire de alte tradiții creștine (cum ar fi bisericile luterane) reformații nu au considerat că organizarea și guvernarea bisericii ar intra în categoria adiafora, adică a lucrurilor indiferente, ci că Scriptura prescrie o formă de guvernare specifică, chiar dacă nu ne sunt oferite toate detaliile organizatorice.
În acest articol voi prezenta forma de guvernare a bisericilor reformate, acordând atenție în mod special tradției Sinodului din Dort. Biserica Evanghelică Reformată din București este o misiune a Bisericilor Reformate Unite din America de Nord care se află în tradiția reformei olandeze organizate conform hotărarilor Sinodului Național din Dort (1618-1619).
Deși există nuanțe diferite în alte ramuri ale familiei bisericilor reformate, diferențele sunt în general nesemnificative, cu excepția tradiției reformate maghiare, unde sistemul mono-episcopal a fost impus de habsburgi (reprezentând o excepție în lumea reformată).
Deși Biblia nu oferă un model detaliat de organizare a bisericii în cele mai mărunte aspecte, cu toate astea, printr-o citire atentă a Noului Testament, se poate observa faptul că organizarea bisericii nu este ceva ce ține de preferințele fiecărei congregații ci de prescrierea apostolilor. Apostolii înființează bisericile în baza Marii Trimiteri, așa că biserica ca instituție nu este ceva diferit decât biserica lui Hristos.
Trei slujbe în biserică
Care sunt slujbele și slujitorii care conduc biserica? Apostolul Pavel se adresează prezbiterilor din Efes, spunând în Fapte 20:28 ”Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” Apostolul îi identifică pe prezbiteri ca fiind cei care conduc și supraveghează congregația din Efes.
Dar cine sunt acești prezbiteri? În 1 Timotei 5:17, apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, care a fost lăsat să păstorească biserica din Efes, spunând: ”prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora.”
Prin această afirmație, apostolul face distincția între două slujiri care în scrierile Noului Testament poartă două nume interschimbabile: prezbiter și episcop. Conform apostolului Pavel, acești prezbiteri-episcopi sunt de două feluri: cei care doar ”cârmuiesc” și cei care pe lângă cârmuire ”se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura.”
Aceasta paritate si interschimbabilitate a folosirii termenului de prezbiter si episcop este confirmata de Sfantul Ieronim in comentariul sau la epistola apostolului Pavel catre Tit Sf. Ieronim afirma: ”Prezbiterul si episcopul sunt acelasi lucru, iar inainte ca sa apara conflicte in religie prin uneltirea diavolului, bisericile erau conduse de un senat de prezbiteri.” Din aceasta marturie a lui Ieronim dar si din alte surse istorice, deducem ca forma de conducere mono-episcopala a fost o modificare aparuta in antichitatea tarzie, o conducere diferita fata de cea instituita de apostoli.
În bisericile reformate, prezbiterii care doar ”cârmuiesc” se numesc prezbiteri, iar cei care ”se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura” sunt numiți ”slujitori ai cuvântului.” Ambele categorii au slujirea de conducere în comun, dar vocatia lor în cadrul acestei slujiri este diferita, slujirea cuvântului (predicare și sacramente) fiind doar pentru al doilea grup.
O a treia slujbă, pe lângă prezbiteri și slujitori ai cuvântului, este cea de diacon. Diaconia a fost organizată de apostoli în Fapte 6, este reglementată și de Pavel în 1 Timotei 3 și are în vedere slujirea membrilor bisericii prin acte de milă în ceea ce privește nevoile trupești. În Fapte 6, diaconii slujesc la mese și împart ajutoare. În bisericile reformate diaconii gestionează strângerea de resurse financiare și distribuirea lor (după modelul din Fapte 6).
Ordinea Ecleziastică adoptată de Sinodul din Dort (1619) cu adaptările și modificările ulterioare, cele trei slujbe au următoarele atribuții:
Articolul 2 – Responsabilitățile ce aparțin slujitorului cuvântului sunt să persevereze în rugăciune și în slujirea cuvântului, să administreze sacramentele, să catehizeze generația tânără și să îi asiste pe prezbiteri în păstorirea și disciplinarea congregației.
Articolul 14 – Responsabilitățile aferente slujbei de prezbiter consistă în rugăciune pentru biserică, conducerea bisericii lui Hristos conform principiilor Scripturii, pentru ca puritatea doctrinară și sfințenia vieții să fie menținute. Ei se vor îngriji ca ceilalți prezbiteri, slujitorul Cuvântului și diaconii să își îndeplinească datoria. Trebuie să urmărească menținerea purității Cuvântului și a Sacramentelor, să asiste în catehizarea copiilor, să promoveze educarea creștină, să viziteze membrii congregației conform nevoilor lor, să viziteze familiile, să aplice disciplina în congregație, să promoveze lucrarea de evanghelizare și misiune, asigurându-se că toate lucrurile se fac în mod decent și în ordine.
Articolul 15 – Responsabilitățile aferente slujbei de diacon consistă în rugăciune și supravegherea lucrărilor diaconale în congregație; trebuie să cunoască nevoile membrilor, să îi încurajeze să fie generoși. Diaconii strâng și administrează darurile poporului lui Dumnezeu în numele lui Hristos și distribuie aceste daruri conform nevoilor, în același timp încurajând și consolând cu Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce primesc aceste daruri de milă. Nevoile celor din afara congregației, în special ale altor credincioși, trebuie să fie luate în considerare în măsura în care resursele permit acest lucru.
Pluralitate în conducere
Atât din scrierile apostolilor cât și din mărturia antichității, observam că forma autentică de guvernare a bisericii include o pluralitate în conducerea locală. Tit trebuia să ordineze prezbiteri în fiecare cetate (κατὰ πόλιν πρεσβυτέρους Tit 1:5). Cu alte cuvinte, o congregație nu era condusă de un episcop sau de un prezbiter ci de o pluralitate de prezbiteri pe care Pavel îi numește și episcopi (Tit 1:7).
Un aspect important al pluralității este faptul că această organizare trebuie să pornească de la nivelul local. Există forme de organizare mono-episcopale (atat in BOR, cât și în bisericile luterane sau anglicane) în care există o pluralitate in forurile superioare de conducere (ex: sinoade) dar la nivele locale o singura persoană este investită cu autoritate spirituală asupra congregației.
În formele de guvernare reformate și prezbiteriene pluralitatea nu este doar în strângerea tuturor bisericilor ci și la nivel local. Fiecare congregație este condusă de o pluralitate de prezbiteri (consisoriu), conform instituirii apostolice. Evitarea plasării de multă autoritate in mâinile unei singure persoane protejează congregația de abuzuri.
Dependență reciprocă
Un alt aspect al formei de guvernare reformate este faptul că, deși prezbiterii fiecărei biserici primesc autoritatea de la Hristos prin ordinarea bisericii, ei nu sunt însărcinati sa conducă biserica in mod independent de prezbiterii celorlaltor biserici. Bisericile reformate nu sunt independente unele de altele, ci traiesc intr-o unitate care se manifesta la strangerile regionale (clasis - nume de proveniență latină care înseamnă ”flotă”) si generale (sinod - nume de origine grecească ce înseamnă ”strângere”).
Există un număr semnificativ de aspecte importante din viața bisericii pe care prezbiterii unei biserici locale, strânși in consistoriu, nu pot să le decidă singuri, independent de sfatul clasisului:
- examinarea și ordinarea unui slujitor al cuvântului
- suspendarea și destituirea unui slujitor al cuvântului
- disciplinarea și excomunicarea unui membru
- înființarea unei biserici noi
Toate aceste aspecte sunt decise în concordanță cu sfatul slujitorilor din celelalte biserici. Aceasta dependență reciprocă îmbogățește conducerea bisericii locale cu înțelepciunea unui ămai mare de slujitori și protejează ongregația de capriciile unui grup restrâns de oameni. Chiar și autoritatea prezbiterilor este limitată de nevoia pe care ei o au să se supună celorlaltor prezbiteri din celelalte biserici.
În Fapte 15 vedem cum acest aspect al guvernării bisericești este prezent în epoca apostolică. Anumiți creștini evrei au stârnit o controversă în bisericile din Antiohia, Siria si Cilicia cu privire la necesitatea circumciziei pentru mântuirea sufletului. Ca urmare, bisericile au trimis reprezentanți într-o intalnire la Ierusalim care a fost formată din ”apostoli și prezbiteri” care au dezbatut invatatura Vechiului Testament si doctrina Evangheliei lui Hristos, ajungând la concluzia că circumcizia nu este necesara.
Ceea ce vedem in Fapte 15 nu este un edict apostolic, nici o hotărâre mono-episcopală, ci toți slujitorii bisericii (apostolii și prezbiterii strânși într-o întâlnire eclesială pentru a decide în lumina Scripturii). Asta arată ăa bisericile din Antiohia, deși aveau o anumită autonomie în funcționare, nu erau menite să ducă o viață independentă. Atât problemele cât și aspectele importante ale vieții bisericii nu erau decise pur și simplu la nivelul local, ci în cadrul bisericii mai largi.
Subscriere confesională
Pe lângă întâlnirile eclesiale și dependența reciprocă, unitatea bisericii este manifestată printr-o mărturisire comună de credință. Deducem această necesitate tot din instituirea apostolica, în special din epistolele pastorale ale apostolului Pavel.
În Tit 1:9 apostolul Pavel menționează printre calificarile prezbiterilor, că trebuie ”să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici.” Aceste expresii ”învatatura sănătoasă” (τῇ διδασκαλίᾳ τῇ ὑγιαινούσῃ) si ”cuvântul adevărat” (πιστοῦ λόγου) se regăsesc și în restul Noului Testament și par să desemneze învățătura apostolică, acea sumă de doctrine (învățături) propovăduite de oamenii din cercul apostolic și înregistrate și pe paginile Noului Testament pentru posterioritate.
Necesitatea crezurilor și a mărturisirilor este datorată faptului că revelația în Scriptură este amplă și trebuie sumarizată, dar și din nevoia ca semnificația revelației din Scriptură să fie interpretată și definită. Pentru definirea dreptei credințe, bisericile reformate din tradiția reformei olandeze, acceptă 7 documente istorice ce se întind din secolul IV până în secolul XVII:
- Crezul Apostolic
- Crezul Niceo-Constantinopolitan
- Crezul Atanasian
- Definiția de la Calcedon
- Mărturisirea belgiană
- Catehismul de la Heidelberg
- Canoanele din Dort
Primele patru documente sunt produsul conciliilor ecumenice din biserica antică, iar ultimele trei sunt exprimarea credinței creștine în timpul epocii Reformei Protestante.
Orice slujitor al cuvântului, prezbiter și diacon, trebuie să subscrie (adică să semneze) că este de acord cu aceste documente pentru că ele sumarizează corect învățătura Scripturii. În cadrul jurământului pe care îl fac la ordinare și prin subscriere, slujitorii, prezbiterii și diaconii se angajează să nu promoveze nimic ce contravine acestor documente și să le apere întotdeauna, pentru că ele sumarizează corect învățătura Scripturii
Nu doar slujitorii, prezbiterii și diaconii au obligații referitoare la documentele confesionale, ci și restul bisericii. Deși unii dintre membrii probabil că nu sunt familiari cu toate implicațiile, detaliile și nuanțele documentelor confesionale, ei trebuie să își exprime acordul cu învățătura crezurilor si a mărturisirilor. Astfel, unitatea bisericii este o unitate creată de o mărturisire de credință comună.
Încotro?
Biserica Evanghelică Reformată din București este înființată de Biserica Reformată Unită din San Diego și funcționează sub supravegherea prezbiterilor de acolo până când se va dezvolta un consistoriu local in București. Dar pe masură ce există persoane care întrunesc calificările necesare pentru slujba de prezbiter sau diacon, acele persoane vor fi ordinate în slujirea respectivă.
În data de 13 noiembrie 2016 a avut loc slujba de ordinare a primului prezbiter în București. La acest eveniment au participat Rev. Michael Brown, pastor al Bisericii Reformate Unite din San Diego și Rev. Andrea Ferrari, pastor al Bisericii Evanghelice Reformate din Milano. Ca pastor al bisericii din Bucuresti, îi sunt mulțumitor lui Dumnezeu pentru prezbiterul ce ne-a fost dăruit de Hristos și mă rog ca Domnul nostru să ridice și alti oameni potriviți pentru această slujire.
Rev. Mihai Corcea