În ultimele două secole, mulți creștini au adoptat o perspectivă teologică ce îi face să distingă ”biserica lui Hristos” de ”poporul lui Dumnezeu.” Această perspectivă izvorâtă din gândirea lui John Nelson Darby (1800-1882) tratează biserica creștină ca o ”paranteză” în istoria mântuirii și susține faptul că poporul Israel este poporul lui Dumnezeu. Acest mod de a privi la istoria mântuirii este numit ”dispensaționalism” și a fost popularizat în secolul XX în special datorită evenimentelor istorice care au dus la reconstituirea statului Israel în anul 1948.
Dar este această perspectivă una biblică? În articolul de față îmi propun să răspund la această întrebare în mod negativ și să ofer 5 motive biblice pentru care Biserica este singurul popor al lui Dumnezeu.
1. O singură umanitate în noua creație
Învierea lui Iisus Hristos a inaugurat noua creație, iar prin împărtășirea noastră cu învierea Sa, sufletele noastre sunt înviate, împărtășind viața umanității glorificate a lui Hristos. Învierea lui Hristos produce învierea sufletelor noastre, iar această înviere aduce pe Pământ o nouă umanitate, o rasă escatologică.
Apostolul Pavel explică acest lucru în Efeseni. 2. Noi ne-am născut morți în greșeile și păcatele noastre (2:1) dar Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos (2:6) și ne-a făcut pe evrei și greci ”un singur om nou” (2:15). În acest text Pavel folosește un limbaj al creației: Hristos este cel ce κτίσῃ (crează) în sine însuși εἰς ἕνα καινὸν ἄνθρωπον (un singur om nou).
De aceea, distincțiile anterioare din Vechiul Testament (între o etnie evreiască ce era poporul lui Dumnezeu pe de o parte și celelalte națiuni) sunt înlăturate pentru că tăierea împrejur nu mai demarchează poporul lui Dumnezeu: ”a surpat zidul de la mijloc care îi despărțea” și ”a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei.” (2:15)
De aceea concluzia lui Pavel este că creștinii din celelalte națiuni nu mai sunt ”nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu.” (2:19)
2. O singură moștenire a legământului Avraamic
Apostolul Pavel vorbește despre poporul unic al lui Dumnezeu și din perspectiva legămintelor Vechiului Testament. Cum putem spune că biserica formată din evrei și greci este un singur popor dacă Dumnezeu a făcut în vechime un legământ doar cu copiii lui Avraam?
Pavel ne răspunde în Galateni 3:28-29: Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.
Cei care moștenesc promisiunile legământului făcut lui Avraam nu sunt descendenții fizici din Avraam, ci cei care sunt copii ai lui Avraam prin credință. Toate promisiunile făcute în Vechiul Testament pentru sămânța lui Avraam se aplică Bisericii, pentru că Biserica (formată atât din evrei și ne-evrei) este moștenitoarea acelor promisiuni.
3. Un singur templu în care locuiește Hristos
Mulți creștini țin într-o mână Biblia și în cealaltă ziarul, căutând o corelație între profețiile Vechiului Testament și știrile din Israel. Una din știrile pe care dispensaționalismul te face să le aștepți este reconstruirea templului la Ierusalim și revenirea lui Hristos pe pământ ca să locuiască în El.
O asemenea așteptare este contrară cu învățătura Noului Testament care ne arată pe de o parte abrogarea templului și a ritualurilor sale (Matei 27:51, Evrei 8:1-2), iar pe de altă parte construirea unui templu viu al Bisericii creștine (Efeseni 2:21-22). Biserica este templul în care locuiește Hristos: credincioșii sunt mădularele templului, iar Hristos care șade în Sfânta Sfintelor la dreapta tatălui este Capul templului.
Întreaga Epistolă către Evrei indică abrogarea umbrelor Vechiului Testament datorită faptului că realitatea este aici: Hristos s-a născut, a trăit, a murit, a înviat, s-a înălțat la ceruri de unde își conduce biserica. Tot ce era simbolizat de sistemul ceremonial al Vechiului Testament a fost împlinit de Hristos. Progresul istoriei mântuirii face imposibilă întoarcerea la umbre cum ar fi construcția unui templu.
4. Hristos a adus Împărăția lui Dumnezeu
Perspectiva dispensaționalistă consideră că Biserica nu este Împărăția lui Dumnezeu ci o paranteză în planul pe care Dumnezeu îl are cu națiunea evreiască. Deși Iisus a propovăduit în timpul vieții sale aproprierea Împărăției vestind ”Evanghelia Împărăției” (cf. Matei 4:17; 4:23; 5:3; 6:33; 9:35; 12:28), dispensaționalismul apreciază că Hristos nu a adus împărăția pentru că nu a devenit rege în Israel. Conform dispensationalismului, Împărăția lui Dumnezeu este o realitate viitoare pe care Hristos o va aduce pentru evrei în ”mia de ani.”
În mod ironic, dispensationalismul are aceleași așteptări de la Împărăție la fel ca ucenicii și fariseii: ei doreau o împărăție geopolitică și l-au respins pe Iisus întocmai pentru că nu le-a oferit așa ceva. ”Împărăția mea nu este din lumea aceasta” i-a spus El lui Pilat. Urmărind tot ce afirmă Hristos despre Împărăția lui Dumnezeu în Evanghelia după Matei ne dăm seama că nu este un stat geopolitic ci o comunitate universală ce ține de noua nu de vechea creație.
Dar Noul Testament identifică biserica în repetate rânduri ca Împărăția lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbește în Romani 14:17 despre viața creștină în biserică și spune că ”Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” În Coloseni 1:13 Pavel spune că Tatăl ”ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.”
Biserica este forma prezentă a Împărăției, o stare semi-escatologică în care vechea creație și noua creație se întrepătrund. Deși a doua venire a lui Hristos va aduce plinătatea Împărăției glorificate, există o unitate esențială a Împărăției: un rege, o stăpânire, un popor. Deși a doua venire a lui Hristos va aduce glorificarea Împărăției, acea glorificare nu este o schimbare de esență, pentru că ”am primit o împărăție care nu se poate clătina.” (Evrei 12:28)
5. O singură rămășiță dezvoltată prin altoire
Un text important pentru înțelegerea poporului unic al lui Dumnezeu este epistola către Romani, în special capitolul 11. Acolo apostolul Pavel folosește imaginea altoirii pentru a explica dezvoltarea și extinderea poporului lui Dumnezeu de la o singură etnie la un popor universal ce cuprinde toate etniile.
Nu tot ce se coboară din Israel este Israel, nu toți cei ce sunt descendenți fizici din Avraam sunt și sămânța lui care deține promisiunile (Romani 9:6-7). Israelul ca și stat teocratic și-a pierdut drepturile primite de la Dumnezeu asupra Palestinei prin încălcarea legământului, pedepsită cu exilul. Deși s-au întors din exil, au continuat să trăiasc în exil în țara lor pentru că niciodată nu și-au mai recuperat suveranitatea ci au fost stăpâniți de egipteni, greci și în cele din urmă de romani.
Promisiunile lui Dumnezeu prin profeți vorbesc despre restaurarea lui Israel, dar Noul Testament ne indică faptul că restaurarea nu este o restaurare a teocrației, ci venirea unui rege veșnic ce va strânge toate popoarele și va domni peste întreg Pământul (2 Samuel 7). În acest sens Pavel ne explică împărăția și poporul extins al lui Dumnezeu apelând la profeția lui Osea: ”El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, după cum zice în Osea: „Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu şi preaiubită pe cea care nu era preaiubită. 26 Şi acolo unde li se zicea: ‘Voi nu sunteţi poporul Meu’, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu” (Romani 9:24-26).
De vreme ce legământul teocratic condiționat din Exod 19 a fost încălcat de evrei prin neascultarea lor, simpla descendență fizică din Avraam nu le mai aduce evreilor titlul de popor al lui Dumnezeu (cf. Rom. 9:6-7, 24-26). Teocrația s-a încheiat, nu mai există țară sfântă, națiune sfântă, sau o cetățenie sfântă în planul geopolitic al lumii noastre. Palestina nu e mai sfântă decât Transilvania și etnia evreiască nu e mai sfântă ca etnia maghiară.
Ceea ce îi face pe evrei să fie sfinți, la fel ca pe oameni din orice altă nație, este credința în Hristos, singura cale prin care cineva este ”altoit” în poporul lui Dumnezeu. De aceea Pavel petrece o bună parte a capitolului 10 din Romani explicând importanța predicării Evangheliei pentru salvarea evreilor (Rom. 10:1-16).
Pavel insistă asupra importanței vestirii Evangheliei pentru convertirea evreilor, nu pentru că această convertire ar juca vreun rol escatologic, ci pentru că Evanghelia a fost lăsată să fie vestită tuturor oamenilor: Pavel constată tragedia conaționalilor săi care au o moștenire istorică în revelația Vechiului Testament, dar nu cred în Hristos care este prefigurat de acea revelație.
Scopul lui Pavel este intrarea evreilor în Biserică, această re-altoire fiind singura cale prin care orice om poate să devină parte a poporului lui Dumnezeu. În cuvintele lui Pavel ”o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25-26).
Unii creștini folosesc acest text pentru a privi la o convertire viitoare în masă a întregii etnii evreiești. Ce înseamnă ”și atunci tot Israelul va fii mântuit?” În gândirea dispensaționalistă această prevestire a lui Pavel ar marca sfârșitul ”parantezei” bisericii neamurilor, vremea când nu va mai fi posibilă convertirea.
Dar această interpretare neglijează sintaxa grecească a textului original, unde ceea ce este tradus de Cornilescu prin ”și atunci” (καὶ οὕτως) face referire la afirmația precedentă, adică intrarea ”numărului deplin al neamurilor.” Examinarea atentă a acestui paragraf ne arată că ”tot Israelul” se referă la deplinătatea bisericii: evrei ce cred în Hristos + neamuri ce intră.
Întregul argument al lui Pavel din Romani 9-11 poate fi sumarizat în următoarele cuvinte: Dumnezeu nu a abandonat Israelul pentru că adevăratul Israel (moștenitorii lui Avraam prin credință) sunt rămășița care continuă să fie parte a poporului lui Dumnezeu, un nou Israel extins ce include toate națiunile ce ”intră” prin credință în Hristos. Deplinătatea poporului (”tot Israelul va fi mântuit”) nu are în vedere ce se întâmplă cu descendența fizică din Avraam, ci cu vestirea Evangheliei prin care este format întregul popor (rămășița + numărul deplin al neamurilor).