Reforma Protestantă a contribuit la revizuirea practicilor și a perspectivelor medievale în ceea ce privește căsătoria creștină. În Evul Mediu căsătoria era interzisă clerului. Biserica o considera un sacrament care împărtășește un har al lui Dumnezeu menit doar pentru laici. Căsătoriile aranjate și obligatorii chiar ”pe nevăzute” erau o practică des întâlnită. Oficial, divorțul nu era niciodată permis, dar în practică se făceau multe ”anulări” de căsătorie.
Reforma din secolul al XVI-lea a revizuit aceste distorsionări medievale. Perspectivele protestante asupra acestor chestiuni erau similare, dar din toate orașele Reformei, se distinge în mod special Geneva. Geneva era un oraș-stat liber al ”Sfântului Imperiu Roman”. Chiar înainte de Reformă, în 1490, Marele Consiliu din Geneva a primit dreptul să aleagă episcopul pentru oraș. Acest principiu al autonomiei politice și ecleziastice a înlesnit trecerea orașului la Reforma Protestantă.
În anul 1536 Marele Consiliu din Geneva l-a chemat pe Jean Calvin să slujească în Geneva. Biserica Reformată din Geneva nu avea episcopi în sensul medieval al cuvântului, dar Calvin avea să devină un primus inter pares în Geneva, prezindând consistoriul slujitorilor. Contribuția lui Calvin este semnificativă deoarece studiile sale teologice au fost precedate de studii în drept. Astfel, consistoriul slujitorilor în parteneriat cu Marele Consiliu din Geneva au elaborat și au implementat o serie de reforme în domeniul căsătoriei. Aceste reforme sunt enunțate în scrierile lui Calvin dar se regăsesc și în legea căsătoriei adoptată de Marele Consiliu în anul 1546.
Din măsurile de reformare a căsătoriei în Geneva reies 4 principii care ne sunt folositoare și azi în înțelgerea căsătoriei creștine.
1. Căsătoria nu este un sacrament ci un legământ
În gândirea medievală, căsătoria creștină era văzută ca un sacrament, adică un mijloc vizibil prin care Dumnezeu oferă oamenilor un har invizibil. Teologii medievali descriu căsătoria ca un remediu pentru creștinii ”bolnavi” și imperfecți, un medicament al harului pentru cei care nu sunt în stare să devină călugări. De aceea, biserica medievală a restricționat căsătoria pentru cler, considerând hirotonisirea o căsătorie spirituală cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere medieval, cei care alegeau calea căsătoriei erau văzuți ca niște creștini inferiori. (a)
Includerea căsătoriei în rândul sacramentelor a fost făcută datorită faptului că apostolul Pavel folosește căsătoria ca o ilustrație pentru relația dintre Hristos și biserică. În Efeseni 5, Pavel afirmă:
25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, 26 ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, 27 ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. 28 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. 29 Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; 30 pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. 31 „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup.” 32 Taina aceasta este mare, vorbesc despre Hristos şi despre Biserică. 33 Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.
Înlăturând presupozițiile medievale și privind cu atenție la acest text, ne dăm seama că avem de-a face doar cu o ilustrație. Când Pavel spune în versetul 32 ”taina aceasta este mare” tot el ne precizează ”vorbesc despre Hristos și Biserică”. Căsătoria nu este o taină/sacrament, ci Pavel spune că relația dintre Hristos și biserică este una tainică. Doar pentru că apostolul folosește căsătoria ca ilustrație, nu înseamnă că avem de-a face cu un sacrament. Apostolii folosesc și ciobănitul ca ilustrație pentru relația dintre Hristos și biserică. Dacă am folosi același raționament, ar trebui să ajungem la concluzia că fiecare cioban când are grijă de oi înfăptuiește un sacrament.
Reforma a ajuns la concluzia că doar botezul și euharistia sunt sacramente, sunt singurele semne vizibile instituite de Hristos pentru transmiterea unui har invizibil. Căsătoria este o practică creștină dar nu este un sacrament. A o trata ca un sacrament înseamnă să îi distorsionăm semnificația.
Întorcându-se spre Scriptură, bisericile reformate au descoperit că legământul este categoria corectă pentru căsătorie. În Proverbe 2:17 se vorbește despre soția care își înșeală soțul:
care părăseşte pe bărbatul tinereţii ei
şi uită legământul Dumnezeului ei
Având în vedere că Proverbele sunt poezie, în acest verset avem de-a face cu un paralelism des întâlnit în poezie evreiască. Legământul din partea a doua a versetului se referă la relația de căsătorie descrisă în prima parte a versetului. Un alt text ne prezintă și mai clar definirea căsătoriei ca legământ. În Maleahi 2:14-16 avem de-a face din nou cu problema necredincioșiei în căsătorie:
Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ! 15 Nu ne-a dat Unul singur, Dumnezeu, suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască! Luaţi seama dar în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinereţea lui! 16 „Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie”, zice Domnul Dumnezeul lui Israel.
Căsătoria nu este un sacrament ajutător pentru cei bolnavi și slabi care nu pot să urmărească idealul călugăriei, ci este un legământ legitim pentru orice creștin. (b)
2. Căsătoria este o instituție a creației
Redescoperind categoria corectă pentru căsătorie, reformatorii au continua explorarea Scripturii pentru a îi vedea originea. Este suficient să citești primele două pagini din Biblie și descoperi originea căsătoriei. Căsătoria este o instituție a creației, nu o practică ce își are originea în biserică.
Evident, chiar și medievalii au citit primele două pagini din Biblie, dar distorsionarea teologică din Evul Mediu i-a împiedicat să înțeleagă natura căsătoriei. Petru Lombardul și alți medievali ne explică faptul că la creație căsătoria servea doar o funcție de procrație și înmulțire a oamenilor. Tot medievalii ne explică faptul că sexul înainte de căderea în păcat nu era însoțit de plăcere. De unde știu ei asta, rămâne un mister elucidat de înclinația lor platonistă.
Pentru medievali, căsătoria după căderea în păcat se transformă în altceva, într-o practică copleșită de simțuri. Evident de la Platon simțurile sunt rele, materia este rea, de aceea teologia Evului Mediu se scufundă într-o prejudecată împotriva căsătoriei. După cădere este doar un sacrament care ajută infirmitatea celor ce nu reușesc să fie călugări.
Pentru reformatori, natura și rolul căsătoriei nu se schimbă după căderea în păcat. Da, este marcată de prezența păcatului, este într-o lume apăsată de stricăciune și blestem. Dar căsătoria rămâne căsătorie. O instituție a creației care continuă și în creația afectată de păcat.
Și pentru că este o instituție a creației, căsătoria nu este produsul bisericii. Deși în tradiția creștină biserica a căpătat un rol ceremonial în sărbătorirea nunții, cununia religioasă nu este necesară pentru validitatea căsătoriei. Cununia civilă este suficientă pentru instituirea unei relații de căsătorie. Căsătoria este un legământ, un tip de relație interumană instituit de Dumnezeu la creație, se află în sfera naturală, nu în sfera mântuitoare.
Deși căsătoria este folosită ca ilustrație pentru relația dintre Hristos și biserică, căsătoria nu este un mijloc al mântuirii. Nici crescutul oilor nu este un mijloc al harului. Sunt relații și activități din sfera naturală a existenței noastre. Se află în aceeași sferă în care este societate civilă și statul. Asta nu înseamnă că credința creștină nu ne învață nimic despre căsătorie, nici că orice ar face cultura în domeniul căsătoriei ar fi acceptabil. Există pervertiri de care suntem învățați să ne ferim. Dar în esență căsătoria este o relație naturală nu una mântuitoare a harului.
Deoarece creștinii nu sunt doar cetățeni ai țării pământești ci și ai împărăției lui Dumnezeu, este potrivit ca relația de căsătorie să fie marcată și în comunitatea bisericii. Liturghia reformată de căsătorie are trei părți: o instruire a mirilor în legătură cu îndatoririle pe care le au ca soți și soție, jurămintele mirilor care își promit credincioșie conform cuvântului lui Dumnezeu și binecuvântarea slujitorului care vorbește și acționează în numele lui Dumnezeu. (c)
3. Căsătoria trebuie protejată de păcat
Consistoriul din Geneva în parteneriat cu Marele Consiliu, în special prin cei 12 prezbiteri ai orașului aleși de obicei din rândul membrilor Marelui Consiliu, a urmărit instruirea și îndreptarea credincioșilor în viața de căsătorie.
Oamenii care până atunci puteau pur și simplu să își cumpere indulgențe care îi absolveau de păcate, acum ajung să fie disciplinați pentru trăirea în păcat. Cei care perseverează în imoralitate sexuală sunt opriți de la euharistie. Consitoriul intervine și consiliază soțul și soția aflați în conflict. Soții care comit acte de violență domestică sunt mustrați de consistoriul slujitorilor și pedepsiți de consiliul magistraților. (d)
Pentru că o mare parte a vieții este petrecută în contextul familiei, o sumedenie de păcate afectează viața familiei. Nu doar imoralitatea sexuală ci și diferite forme de abuz sau neglijență. Pentru a îndrepta aceste probleme, consistoriul și consiliul au ajuns la concluzia că intervențiile ulterioare păcatului sunt insuficiente. Biserica trebuie să fie proactivă în a își educa credincioșii conform cuvântului lui Dumnezeu.
În anul 1536 Geneva devine primul oraș din Europa care instituie educație universală gratuită pentru toți copiii. În cadrul acestor școli toți copiii primeau o educație creștină și erau pregătiți pentru rolurile pe care și le vor asuma în societate. În 1559, cu susținerea Marelui Consiliu, Calvin înființează Universitatea din Geneva cu două facultăți: teologie și drept.
Educația de la amvon și de la catedră reușește educarea generației noi care nu a cunoscut teologia și practica medievală a bisericii Romei ci crește cu o nouă perspectivă asupra vieții în biserică și familie. Catehismul din Geneva explică tinerilor porunca a 7a prin următoarele cuvinte:
Deoarece trupurile noastre sunt templele Duhului Sfânt (1 Cor 3:16, 6:19) trebuie să le păstrăm în castitate și curăție, nu doar să ne abținem de la imoralitatea exterioară, ci și în inimă, vorbire, gest și acțiune (2 Cor 6:16), pe scurt, trupul nostru trebuie să fie eliberat de lascivitate, mintea să fie fără poftire și nici un mădular să nu fie murdărit de pervertirea imoralității sexuale. (e)
Cei care urmau calea căsătoriei nu mai erau văzuți ca niște creștini inferiori de mâna a doua, ci demnitatea căsătoriei a fost restabilită chiar și prin cuvintele liturghiei de nuntă care afirmă despre căsătorie că este o ”stare onorabilă”.
4. Căsătoria refăcută după eșec
Creștinii sunt în același timp sfinți și păcătoși, iar păcatul, chiar și cel iertat înaintea lui Dumnezeu, are consecințe în relațiile dintre oameni. Viața în secolul 16 nu era mai lipsită de imoralitate sexuală ca astăzi. Multe căsnicii erau marcate de eșecul ce vine prin păcat.
Divorțul nu era permis de biserica medievală, dar reformatorii au ajuns la concluzia că în anumite cazuri este permis, după cum spune Domnul Iisus Hristos (în caz de adulter Mat 5:31-32) sau după cum spune apostolul Pavel (în caz de abandon 1 Cor 7:15).
În cazurile de adulter, consistoriul încuraja reconcilierea între soț și soție. Atunci când acest lucru nu se reușea, partea nevinovată avea voie să divorțeze și să se recăsătorească. Părții vinovate îi era interzisă recăsătorirea pentru o perioadă mai lungă de timp, sau până când partea nevinovată s-a recăsătorit. (f)
Concluzie
Aceste patru principii sunt relevante și pentru contextul modern în care trăim noi:
În Evul Mediu nunta era un sacrament, dar în modernitate nunta este redefinită de imaginile culturale prezente în literatură și filme. Nunta nu este cel mai important moment din viață, ci viața de după nuntă este mai importantă decât ziua nunții. Căsătoria este un legământ care schimbă relația pe care o avem cu soțul/soția și cu oamenii din jur.
Căsătoria este o instituție a creației, un cadru prin care de-a lungul vieții ne împlinim vocația naturală. Căsătoria nu mântuiește, dar ne oferă cadrul în care să ne dezvoltăm ca oameni și să ne asumăm rolurile pe care le avem prin creație.
Educația creștină a copiilor și tinerilor în biserică și familie este primul pas în formarea unor căsnicii sănătoase.
Prin mila lui Dumnezeu, eșecul în căsătorie găsește un remediu prin căință și ascultare de Dumnezeu.
NOTE
(a) Aceste lucruri se văd deslușit în ”manualul standard” al teologiei medievale, Libri Quattuor Sententiarum scris de Petru Lombardul. Sunt relevante în mod special secțiunile IV.1.1-2, IV.2.1, IV.26.1-3
(b) Calvin discută despre consecințele negative ale perspectivei medievale asupra căsătoriei în Institute 4.19.37: ”Ca să nu batjocorească Biserica doar printr-o singură greșeală, ce trenă de erori, minciuni, fraude și fărădelegi i-au atașat ei acesteia? Astfel poți spune că ei nu au căutat nimic altceva decât o grotă plină cu urâciuni când au făcut un sacrament din căsătorie. Pentru că o dată ce au obținut acest lucru, ei au preluat sarcina audierii cazurilor matrimoniale; căsătoria devenind o problemă spirituală, ea nu mai trebuia reglementată de judecători seculari. Apoi au votat legi prin care și-au întărit tirania, legi în parte lipsite de pioșenie față de Dumnezeu, în parte extrem de incorecte față de oameni. Ca de exemplu: căsătoriile dintre minori încheiate fără consimțănântul părinților să rămână ferme și valide. Căsătoriile între rude chiar și de gradul al țaptele sunt inacceptabile și trebuie dizolvate. Ei inventează legi care lezează reglementările tuturor națiunilor și, de asemenea, chiar poruncile lui Moise.”
(c) Aceste elemente sunt prezente în liturghia reformată din 1542, chiar înainte de adoptarea legii căsătoriei în anul 1546
(d) Scott Manetsch a petrecut 6 luni în Geneva studiind arhivele consitoriului și în cartea sa Calvin’s Company of Pastors prezintă mai multe cazuri ce exemplifică grija pe care consistoriul o purta creștinilor din Geneva
(e) Răspunsul la întrebarea 203 din Catehismul din Geneva
(f) Referitor la cel din urmă, Calvin a afirmat: ”Ar fi dur să interzici cuiva să nu se mai căsătorească toată viața dacă soțul s-au soția a divorțat datorită adulterului” dar partea vinovată ”să nu treacă imediat la altă căsătorie. Libertatea de a se recăsători trebuie amânată pentru o perioadă de timp stabilită sau până când partea nevinovată s-a recăsătorit.”