Care este standardul după care funcționează biserica? Multe comunități spun ”Biblia”. Este un răspuns sincer care pare bine intenționat, dar Biblia este o carte foarte groasă, înțeleasă în mod diferit de oameni diferiți. De aceea, încă din primele secole, Biserica, studiind Biblia, s-a văzut nevoită să aștearnă în scris concluzii legate de semnificația Bibliei. Asta pentru că toți ereticii spuneau că și ei cred Biblia.
Practica medievală
În bisericile care își au originea dogmatică în Evul Mediu, atât la răsărit cât și în apus, supunerea slujitorilor este față de persoane nu față de formulări doctrinare. Deși aceste biserici au formulări dogmatice, autoritatea imediată a episcopului este mai mare decât formularea dogmatică făcută de vreun sinod. De aceea, în bisericile Romei sau cele ale Constantinopolului, contează mai puțin care este dogma oficială stabilită cândva și contează ce îți cere episcopul tău. Episcopul tău s-ar putea să îți ceară să te ții de toate dogmele, sau să te lase să crezi ceva diferit câtă vreme te supui lui în alte privințe.
Așa avem azi teologi romano-catolici care nu cred în învierea lui Hristos (Hans Kung) dar rămân în continuare slujitori în biserică pentru că episcopul lor le permite să nu creadă una din cele mai importante doctrine creștine. Tot astfel există mișcarea romano-carismatică prin care unele biserici romano-catolice adoptă multe credințe și practici neoprotestante din zona carismatică. În răsărit, la BOR un caz celebru de teolog liberal care credea că Vechiul Testament este un mit a fost preotul profesor Alexandru Stan.
Astfel mai totul devine relativ și la cheremul unui om ce este întronizat ca stăpânitor peste mai multe biserici și slujitori. Nu doar că nu mai există claritate în privința credinței și a practicii bisericii, dar posibilitățile de corupere sunt infinite.
Practica reformată
Bisericile reformate din secolul 16 au îndepărtat autoritatea absolută a episcopului. O lectură interesantă în această privință este corespondența lui Jean Calvin cu cardinalul Jacopo Sadoleto, fostul episcop al Genevei. Reforma nu a înlocuit persoanele ci a reformulat rolurile pe care slujitorii puteau să le aibă. Toți slujitorii erau egali, chiar dacă unii aveau atribuții specifice. Calvin era moderatorul consistoriului din Geneva, Bullinger era superintendent în Zurich, dar aceste roluri de conducere nu ofereau o autoritate implicită celor care le dețineau. Mai degrabă, acești slujitori experimentați aveau datoria să urmărească faptul că toate lucrurile se desfășoară conform cu mărturisirea de credință, nu conform cu propriile lor păreri.
Rolul mărturisirilor de credință a fost să explice semnificația Scripturii, să ofere formulări care reglementează credința și practica bisericii. Mărturisirile de credință oferă claritate doctrinară, dar au rolul și să păzească congregația de capriciile pe care le-ar avea un slujitor. Slujitorii nu mai pot să își impună opiniile personale care trec dincolo de ceea ce este stabilit nu doar de un slujitor la nivel local, ci de toate bisericile strânse în sinod.
Astfel, toți slujitorii trebuiau să subscrie la mărturisirea de credință. Dacă cineva nu era de acord cu mărturisirea de credință, nu putea să slujească în acea biserică. Subscrierea confesională era făcută la ordinare, dar era repetată la fiecare sinod regional și național. Forurile ecleziastice mai largi se constituiau prin delegarea din partea congregațiilor locale dar își începeau activitatea în virtutea unității doctrinare.
Cea mai răspândită formulă de subscriere confesională este cea care ajunge să fie adoptată și de Sinodul din Dort la începutul secolului 17:
”Prin această semnătură, declarăm cu sinceritate și conștiința împăcată înaintea lui Dumnezeu, că credem din toată inima și suntem convinși că toate articolele și punctele de doctrină conținute în Mărturisirea Belgiană și Catehismul de la Heidelberg al Bisericilor Reformate, împreună cu Canoanele adoptate de Sinodul Național din Dort în 1618-1619, sunt în deplină conformitate cu Sfânta Scriptură.
De aceea, promitem să proclamăm și să apărăm aceste doctrine, fără să le contrazicem în mod direct sau indirect în predicarea, învățarea sau scrierile noastre.
De asemenea, declarăm că nu doar respingem toate erorile care sunt împotriva acestor doctrine care sunt condamnate în mod explicit de Sinod, ci suntem dispuși să respingem și să ne ferim de orice altă eroare doctrinară pentru a proteja biserica de orice eroare.”
Astfel, unitatea ecleziastică nu este realizată prin subordonare față de o persoană, ci printr-un consens față de semnificația Scripturii. Acest consens în interpretarea Scripturii este standardul imediat în responsabilizarea slujitorilor și le oferă direcția în activitatea lor.
Îndepărtarea de Reformă
Începând cu a doua jumătate a secolului 17 se conturează câteva mișcări religioase care se îndepărtează de doctrina și practica bisericilor Reformei. Apar grupuri religioase care se separă din protestantism și formează ceea ce azi numim ”neo-protestantism”. Dar și în cazul bisericilor protestante, se nasc tendințe anticonfesionale.
Atât pietismul din lumea germană cât și ”prudențialismul” din lumea francofonă militează pentru un minimalism credal și eliminarea subscrierii confesionale. Fie că este vorba de fascinația lui Spener cu Labadie sau de cochetarea lui Tronchin cu doctrinele lui Amyraut, atât în bisericile lutherane cât și în cele reformate, începe un proces de deconfesionalizare.
În lumea reformată, prudențialismul francez dorește să tolereze diversitatea teologică introdusă de amiraldianism. Sinodul reformat francez din Alençon în 1637, precum și sinodul din Charenton în 1646 condamnă doctrinele promovate la Saumur. Biserica din Geneva se alătură acestei respingeri a amiraldianismului în 1649. În 1675, Formula Consensus Helvetica strânge toate bisericile reformate din Elveția în respingerea amiraldianismului care se afla în neconcordanță cu mărturisirile de credință reformate.
Lovitura de grație împotriva confesionalismului reformat este dată de Jean Alphonse Turretin. După ce preia frâiele Universității din Geneva, Jean Alphonse ține un discurs pe 1 ianuarie 1700 în care afirmă următoarele:
Secolul Reformei a cauzat diviziune și schismă. Secolul pe care tocmai l-am încheiat a consacrat acele diviziuni prin formule ale discordiei. Acum că am intrat într-un nou secol, trebuie să începem să acoperim greșelile părinților noștri cu o haină a iubirii și să încercăm să unim toate bisericile în același duh prin legătura păcii.
În 1706 Jean Alphonse reușește să înlăture subscrierea confesională din biserica reformată din Geneva. Subscrierea confesională este înlocuită cu o promisiune că slujitorii nu vor promova idei care să tulbure pacea bisericii.
Această promisiune vagă readuce subordonarea față de oameni și nu față de doctrina scripturii așa cum este mărturisită de biserică. Ca slujitor ajungi să poți să crezi și să practici orice câtă vreme acel lucru nu supără pe ceilalți. Totul devine relativ. Deși inițial această deconfesionalizare este intenționată pentru tolerarea unei diversități teologice limitate (în mod speciall amiraldienii), cu trecerea timpului diversitatea teologică crește. Standardul confesional este îndepărtat, apoi toate fiarele sălbatice intră în staul și distrug turma.
Aceasta este tragedia bisericilor protestante din Europa care au păstrat clădirile și numele, dar în același timp au abandonat doctrina și practica istorică. Minimalismul credal și apelul înșelător la toleranță și iubire, ajunge să distrugă nenumărate biserici.
Rămânerea lângă Reformă
Deși o mare parte a bisericilor se deconfesionalizează și ajung înapoi la o existență cvasi-medievală în care supunerea este față de oameni și capriciile lor, în multe țări au rămas biserici reformate care aderă și practică ortodoxia Reformei Protestante din secolul 16. Bisericile din America de Nord rămân mai puțin afectate de fenomenul de deconfesionalizare. Când situația deconfesionalizării se agravează în anii 1800, mai multe biserici din Scoția, Olanda și Germania se delimitează de bisericile deconfesionalizate și formează comuniuni ecleziastice confesionale.
Între timp, bisericile deconfesionalizate se auto-distrug și dispar. Punctul terminal al deconfesionalizării este demolarea completă a bisericii. Bisericile din Elveția care au început deconfesionalizarea în anii 1700 acum sunt cu lacătul pe ușă. Cele din Scoția care au început deconfesionalizarea în anii 1800 sunt aproape de dispariție. Bisericile din SUA sau Europa de Est care au început deconfesionalizarea în anii 1900 văd o scădere accelerată și vor avea lacătul pe ușă până la sfârșitul acestui secol.
Subscrierea confesională este unul din fundamentele eclesiologiei reformate. Existența unui standard, a unui consens de interpretare a Scripturilor este evident și în Noul Testament. Acel consens este în formare începând cu Sinodul din Ierusalim și reiese în exprimarea lui Pavel care folosește expresia ”învățătura sănătoasă” (2 Tim 4:3, Tit 1:9, 2:1) dar și prin referirea la un sistem doctrinar a cărei existență este implicită în mai multe pasaje (Rom 16:17, 1 Tim 1:3, 1 Tim 1:10, 1 Tim 6:3).