Am scris despre faptul că nici relația cu Dumnezeu și nici cunoașterea revelației lui Dumnezeu nu sunt demersuri individuale pe care creștinul să le poată întreprinde ”pe persoană fizică”. Acum voi aborda următorul aspect al vieții creștine care este infectat de boala individualismului: închinarea.
O cititre superficială a Scripturii s-ar putea să îl ducă pe om la concluzia că închinarea este ceva individual și intim, ceva doar între om și Dumnezeu. Până la urmă chiar Iisus le spune oamenilor să intre în odăița lor și să se roage în ascuns (Mat. 6:6), iar apostolul Pavel le spune creștinilor să se roage neîncetat (1 Tes. 5:17).
De ce nu ar fi aceste afirmații biblice dovezi că închinarea este un act individual? Haideți să facem un pas în spate și să privim la ansamblul învățăturii Noului Testament despre închinare iar apoi vom reveni la aceste două texte.
În Duh și ÎN Adevăr
”Cine se închină lui Dumnezeu trebuie să se închine în Duh și în adevăr” (cf. Ioan 4:24, Coloseni 2:23). Voința, decizia și rostirea omului nu sunt suficiente pentru închinarea creștină. Doar pentru că un om se apucă să rostească vorbe ce sunt o rugăciune nu înseamnă că aceea este închinare înaintea lui Dumnezeu.
Modalitatea închinării este una spirituală, ceea ce nu înseamnă opoziție față de material (până la urmă noi suntem în trup, corzile vocale sunt materiale, creierul cu care gândim este tot un organ fizic) ci modalitatea este una prin Duhul Sfânt nu printr-un templu care s-ar afla într-un singur loc pe planetă (lucru pe care îl înțelegem din contextul discuției lui Iisus cu femeia samariteancă în Ioan 4). Standardul închinării este adevărul, revelația lui Dumnezeu la care răspundem.
Fără lucrarea Duhului Sfânt care însoțește predicarea cuvântului și administrarea sacramentelor ca să intervină în viața noastră și fără transformarea noastră interioară conform adevărului care rezultă din acestea, nu avem închinare ci doar superstiție.
Închinarea este participarea noastră la un dialog spiritual în care Dumnezeu vorbește prin mijloacele harului și noi răspundem prin cuvintele noastre (în gând, rostire sau cântec). Închinarea noastră nu are o origine individuală ci este cuprinderea individului într-un dialog divino-uman care a început de multă vreme.
Omul care se află sub condamnarea Duhului Sfânt (care dovedește lumea în ce privește păcatul cf Ioan 16:8) și se află în conflict cu adevărul nu se poate închina înaintea lui Dumnezeu, pentru că este dușmanul lui Dumnezeu. Da, poate rosti vorbele, dar starea sa spirituală face imposibilă închinarea.
Un curvar care nu se pocăiește de păcat poate pretinde că este creștin și să încerce se roage ca Dumnezeu să îl ajute cu una sau alta dar nu înseamnă că acele cuvinte sunt închinare sau că rugăciunea sa este primită. La fel și cu hoțul, cu mincinosul, cu bârfitorul. cu răzvrătitul care a abandonat biserica, etc. - oricare ar fi păcatul de care un om refuză să se pocăiască, această lipsă de pocăință plasează omul sub condamnarea Duhului Sfânt.
Câtă vreme nu răspunde la chemarea Duhului Sfânt la pocăință de păcat, acel om nu poate să zică, ”nu vreau să mă pocăiesc de păcatul de care mă mustri, dar stai Doamne că vreau să îți povestesc despre altceva și să te rog altceva.”
Înaintea lui Dumnezeu nu poți să schimbi subiectul. Închinarea este în termenii lui Dumnezeu, El este cel care dă tonul și stabilește parametrii închinării, El stabilește prin mijloacele harului care sunt lucrurile la care tu trebuie să răspunzi în închinarea ta.
intrare liberă
Închinarea nu doar că este un răspuns spiritual la mijloacele harului care vin din afara noastră ci este și o orientare înspre ceea ce se află în afara noastră. În închinare, prin comuniunea lucrată de Duhul Sfânt, pășim pe un teritoriu care se află în afara noastră și care este inaccesibil prin simțurile naturale. Închinarea este ”intrare liberă la Tatăl” accesul înaintea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 2:18, Evrei 4:16, 10:19, 1 Ioan 5:14).
De ce poți să îi vorbești lui Dumnezeu dar nu poți să îi vorbești președintelui României? Poți să îi vorbești lui Dumnezeu doar dacă ai acces înaintea lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu poți vorbi cu președintele României, pentru că nu ai acces. Nu toți oamenii au acces înaintea lui Dumnezeu. Nu voința omului de a se ruga determină accesul, ci accesul înaintea lui Dumnezeu are loc printr-o deschidere a împărăției.
Închinarea creștină este imposibilă fără acest acces, fără includerea noastră în Hristos, fără deschiderea accesului prin cheile împărăției. Dumnezeu ne asigură de accesul nostru prin mijloace vizibile și exterioare, prin predicarea cuvântului și administrarea sacramentelor. Prin aceste mijloace care îți sunt aplicate personal în cadrul bisericii ai confirmarea faptului că ești al lui Hristos.
Acestea sunt mijloacele prin care cineva care nu este al lui Hristos are confirmarea condamnării și este oprit de la a își atribui dreptul de intrare liberă. Împărăția lui Dumnezeu este închisă prin oprirea păcătosului răzvrătit de la sacramentul Cinei Domnului. Acel păcătos răzvrătit își poate imagina orice dorește acasă ”pe persoană fizică”, poate citi Biblia și poate rosti rugăciuni, dar aceea nu este închinare creștină ci delirul unui om încăpățânat să persevereze în răzvrătirea lui.
Închinarea, nici cea de acasă din timpul săptămânii, nu este ”pe persoană fizică” ci în virtutea apartenenței la împărăția lui Dumnezeu, apartenență pe care nu poți să ți-o confirmi singur pentru că tu nu te poți nici include nici exclude din împărăția lui Dumnezeu, ci ești primit sau exclus de slujitori prin cheile împărăției.
Astfel încrederea creștinului nu se bazează pe raționamentele minții sale care își aplică Scriptura cum îl taie capul, nici pe fortitudinea emoțională care variază precum vremea de afară, ci se bazează pe mijloace exterioare care sunt însoțite de puterea Duhului Sfânt.
Intrarea liberă nu este doar dintr-o locație sfântă a clădirii bisericii și nici limitată la timpul liturghiei bisericii din Ziua Domnului (cf. 1 Tim. 2:8, 1 Tes. 5:17). Credinciosul poate să aibă încrederea acestei intrări libere în rugăciune înaintea lui Dumnezeu fiecare zi a săptămânii și în orice loc tocmai datorită confirmării de care are parte în cadrul bisericii. Pentru că este mădular viu și comuniunea cu Hristos îi este confirmată în cadrul bisericii are încrederea să se roage în fiecare zi. Nu este mădular al bisericii și în comuniune cu Hristos pentru că are o încredere individuală să se roage în fiecare zi.
Apropiere de Ierusalimul Ceresc
Departe de a fi portretizat ca ”o linie privată” de comunicare, închinarea creștină este o participare într-o comunicare ce a început înainte să ne naștem și nu se limitează la noi înșine. Închinarea este alăturare la biserica triumfătoare și la îngerii din ceruri (Evr. 12:22-24).
Chiar dacă circumstanțele vizibile ale unei rugăciuni s-ar putea să indice aparența unui act individual, de fapt chiar și creștinul care se roagă acasă în timpul săptămânii nu face altceva decât să se alăture celorlaltor credincioși de pe Pământ și din Cer.
Când închinarea este în duh și în adevăr ne rugăm aceleași lucruri care s-au rugat credincioșii din istorie (nu este nimic nou sub soare, tocmai de aceea rezonăm atât de bine cu rugăciunile din Psalmi). Fiind modelați de aceeași teologie și de aceea liturghie, de aceeași încredere și speranță în Hristos, toți credincioșii dintr-o biserică chiar fiind separați în spațiu sunt uniți în închinarea lor. Mai ales dacă în ascultare de învățătura apostolilor se și roagă unii pentru alții (Iacov 5:16).
Templul Duhului Sfânt
Este fiecare individ un templu separat al Duhului Sfânt? Atunci când apostolul Pavel vorbește despre locuirea Duhului Sfânt în noi descrie trupurile noastre ca temple ale Duhului Sfânt dar nu face această afirmație în contextul închinării ci în contextul mustrării celor care trăiau în păcat considerând că închinarea este spirituală deci trupul nu contează.
Când examinăm celelalte texte în care Pavel vorbește despre templul în care are loc închinarea, nu tratează trupul individului ca loc al închinării, ci biserica. ”Noi suntem templul Dumnezeului celui viu după cum a spus Dumnezeu „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Cor. 6:16)
Locuirea lui Dumnezeu ”în mijlocul nostru” ne este explicată de Pavel în alt loc drept construirea unui templu: ”În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. 22 Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Ef. 2:21-22) Noi care suntem mulți suntem zidiți ca să fim un locaș, formăm o clădire care este un templu.
Nu există nici un cuvânt apostolic de condamnare a celor care nu citesc Biblia acasă (oricum nici un creștin nu avea ”Biblia acasă” în primele secole) sau nu se roagă de 3 ori pe zi. Există în schimb un cuvânt de mustrare cu o severitate majoră în privința absenței de la închinarea bisericii. În Evrei 10:25-31 suntem avertizați ”Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obiceiul” (sau ”să nu neglijăm întâlnirea noastră”). De ce să nu neglijăm? Pentru că trebuie să avem în vedere cuvintele următoare: ”căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”.
Implicații
A spune că tu crezi în Dumnezeu și că ești creștin și fără biserică, sau că ai biserică la tine în familie sau cu un grup de prieteni, sau că oricum poți să citești Biblia și să te rogi acasă, sau a spune că rugăciunea ta de acasă este partea principală a închinării tale - toate aceste afirmații se află în contradicție cu perspectiva Noului Testament despre închinare.
Centrul de gravitație al închinării în Noul Testament nu se află nici în pietatea individuală, nici în pietatea de familie ci în închinarea bisericii. Nu într-o biserică universală invizibilă, ci întro biserică vizibilă unde în mod concret prin mijloace vizibile Dumnezeu vorbește și acționează iar noi îi răspundem.
Așezând cuvintele lui Iisus din Matei 6:6 în contextul explicațiilor apostolice mai detaliate despre închinare și viața creștină vom ajunge la concluzia că închinarea individuală din timpul săptămânii este continuarea închinării comune, nu fundamentul închinării noastre.
Din perspectiva teologiei reformate, impulsul pietății creștine autentice nu este unul centripet ci unul centrifug. Nu mulțimea de închinări periferice din timpul săptămânii ne fac să ne strângem ca să ne închinăm duminica, ci închinarea comună din Ziua Domnului ne formează astfel încât să continuăm în închinare în restul zilelor.
Noi suntem indivizi, dar tot ce înseamnă credința și practica creștină ne face să ieșim din limitele experienței noastre individuale și să dobândim participarea în ceva care transcende nu doar limitele noastre individuale ci chiar și locul și timpul în care trăim.
Centrul de gravitație al închinării nu poate să fie în alt loc decât în centrul de gravitație al mijloacelor harului. Deși efectele mijloacelor harului continuă și după ce se termină slujba bisericii, aplicarea lor are loc în acea strângere. Tocmai de aceea, închinarea bisericii în Ziua Domnului este izvorul care ne întărește credința pentru a ne continua viața creștină de luni până sâmbătă.