Încă îmi amintesc prima mea experiență la un serviciu de închinare penticostal. Crescând într-o biserică reformată olandeză, a fost un adevărat șoc cultural. Eram un calvinist în exil la o universitate penticostală (o poveste lungă). Pe măsură ce muzica a început să se audă mai tare, luminile au devenit mai slabe, iar vocile s-au ridicat împreună cu fiecare mână din sală, mi-am dat seama că nu mă mai aflam în micul sanctuar al bisericii înconjurate de câmpurile de porumb din Iowa.[1]
De-a lungul anilor, am participat sau am fost membru în biserici cu multe stiluri de slujbă diferite. Aranjamente moderne ale unor imnuri vechi, muzică de închinare creștină contemporană, liturghie bisericească înaltă, plină de mirosuri și clopote[2] servicii penticostale cu bannere de laudă și șofare, producții mega-bisericești cu lumini și ecrane și echipe de media (și da, chiar și mașini de ceață uneori); le-am văzut pe toate. Reflectând la toate aceste experiențe, trebuie să spun că îmi place închinarea simplă.
Prin închinare simplă, înțeleg o închinare care nu este extravagantă. O închinare care nu necesită o echipă de producție pentru a fi realizată. O slujbă care este atât de simplă, încât dacă toată lumea ar veni duminică și s-ar întrerupe complet curentul, nu s-ar schimba deloc planurile noastre pentru acea dimineață. Acum, scopul meu nu este de a ponegri vreo tradiție bisericească în detrimentul alteia sau de a intra în dezbaterea din jurul închinării. Mai degrabă, sper să împărtășesc câteva motive pentru care, după mulți ani de rătăcire prin lumea evanghelică americană, găsesc închinarea simplă atât de minunată.
Faptul că bărbații și femeile datorează închinare Creatorului lor este evident din creația însăși (de exemplu, Rom. 1:20; Ps. 19:1-4) și explicit în poruncile din Scriptură (de exemplu, Deut. 6:4-5; Ps. 86:8-10; 95:1-6). Dar cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu? Acesta este, desigur, miezul dezbaterii. Mărturisirea de la Westminster este de ajutor aici: „Însă, modul de închinare plăcut Dumnezeului celui adevărat este instituit de El Însuși și, astfel, limitat de voia Sa revelată, pentru ca oamenii să nu I se închine după imaginația și născocirile lor, sau după sugestiile Satanei, folosind vreo reprezentare vizibilă sau orice altă cale care nu este prescrisă în Sânta Scriptură.”[3] Cu alte cuvinte, Dumnezeu decide modul în care Dumnezeu este închinat.
Acest concept este denumit în mod obișnuit, Principiul Regulativ al Închinării. Cuvântul lui Dumnezeu determină și reglementează închinarea noastră. Este adevărat că, în vechiul legământ, închinarea era în multe privințe extravagantă, plină de practicile cultice și rituale ale Israelului antic. Dar trebuie oare închinarea noastră să semene cu aceasta astăzi? Nu doresc să intru în amănuntele acestor probleme. Există multe întrebări cu privire la Principiul Regulativ, pe care bisericile trebuie să le determine cu ajutorul înțelepciunii creștine și al revelației naturale în contextul lor specific. În același timp, sunt convins că, indiferent de context, atunci când orice biserică se străduiește să se închine lui Dumnezeu așa cum a poruncit Dumnezeu în Scriptură, acea închinare va fi simplă. Deși sunt pe deplin de acord cu definiția de la Westminster de mai sus, apreciez (și acum se văd rădăcinile mele olandeze) definiția lui Ursinus a Principiului Regulativ în Comentariul său la Catehismul de la Heidelberg. El scrie că în închinare, „Ne păstrăm cu sfințenie și conștiinciozitate în limitele pe care Dumnezeu le-a prescris și că nu adăugăm nimic la această închinare care a fost instituită în mod divin, sau să o corupem în vreo parte, chiar și cea mai neimportantă.” Atunci când ne străduim să fim reverențioși, conștiincioși, păstrându-ne în limitele scripturale și fără să adăugăm nimic din imaginația și dispozitivele noastre, închinarea noastră va deveni simplă. Iar acesta este un lucru minunat, pentru că închinarea simplă este atât biblică, cât și frumoasă.
Închinarea simplă este biblică
Textul cheie în această discuție este conversația lui Isus cu femeia samariteancă din capitolul 4 din Ioan.[4] În cursul conversației lor, femeia îi spune lui Isus: „Doamne, văd că ești profet! Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.” (Ioan 4:19-20). Ea avea dreptate; poporul evreu nu considera că închinarea făcută pe „acest munte”, adică pe muntele Gerizim, este o închinare adevărată. Templul din Ierusalim era singurul loc în care Dumnezeu putea fi adorat în mod corespunzător.
Răspunsul lui Isus, însă, a revoluționat complet închinarea. El îi răspunde și îi spune femeii că, „vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim... Dar vine ceasul, și acum a și venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători caută.” (Ioan 4:21, 23). În această afirmație, Isus mută accentul de pe o locație exterioară pe realitatea nouă, spirituală a credinciosului. Locația (Samaria sau Ierusalim) este lipsită de importanță, deoarece clădirea templului nu mai contează. Dumnezeu nu mai locuiește într-o clădire făcută de mâini omenești, ci în trupurile înseși ale credincioșilor înviați din moarte la viață și cumpărați cu propriul sânge al lui Hristos (1 Cor. 6:19-20). În această nouă „casă spirituală”, credincioșii „aduc jertfe spirituale” de închinare lui Dumnezeu (1 Pet. 2:4-5). Pelerinajele la locurile sfinte, rugăciunea cu fața spre anumite direcții și ritualele de sacrificii, nu își au locul în noul legământ. Există încă elemente externe în închinarea noastră; trebuie să ne închinăm în adevăr la fel de mult ca și în duh. Dar aceste elemente exterioare au fost simplificate radical față de ceea ce exista anterior. Elementele de închinare pe care le găsim în biserica Noului Testament sunt obișnuite: Cuvântul lui Dumnezeu (citit și predicat), sacramentele și rugăciunea, cu cântarea de psalmi, imnuri și cântări spirituale. Aceste elemente puteau fi realizate la fel de ușor în marile adunări bisericești din Ierusalim, ca și în micile biserici de casă din Corint. Tot ceea ce este necesar este cuvântul lui Dumnezeu și niște pâine și vin.
Trebuie să ne închinăm în duh și în adevăr, iar cuvântul lui Dumnezeu este singurul care determină cum arată acest lucru. În duh, trebuie să ne închinăm cu respect și admirație, apropiindu-ne cu smerenie, dar cu îndrăzneală, de tronul harului doar prin sângele lui Hristos. Dar acest lucru nu este suficient. Închinarea noastră poate fi sinceră, dar sincer greșită. Trebuie, de asemenea, să ne închinăm în adevăr, adică să ne închinăm doar cu elementele pe care Dumnezeu ni le-a dat. Sinceritatea noastră trebuie să fie ghidată de cuvântul lui Dumnezeu. Dacă acesta este cazul, devine evident că, atunci când închinarea noastră, este reglementată de cuvântul lui Dumnezeu, va fi în mod inevitabil simplă. Simplă, nu extravagantă. Întrebările cu privire la diferitele forme și circumstanțe ale închinării, cum ar fi iluminarea scenei, amplificarea vocii, streamingul online, locațiile și clădirile, sunt toate decizii înțelepte pe care bisericile și consistoriul bisericii trebuie să le stabilească pentru contextele lor specifice. Dar ele nu sunt esențiale pentru închinare. A le transforma în elemente esențiale ale închinării înseamnă a face un pas înapoi față de învățătura lui Isus. Mai degrabă, închinarea care este în duh și adevăr, închinarea care este simplă, este închinarea care este biblică. În închinare, Cuvântul lui Dumnezeu este sursa a tot ceea ce facem. Citim și predicăm cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este baza și substanța cântărilor și rugăciunilor noastre. Administrăm sacramentele în conformitate cu Sfânta Scriptură. Tot ceea ce este necesar este cuvântul lui Dumnezeu. Iar atunci când este înțeles corect, aderarea la acest principiu biblic nu este restrictivă sau împovărătoare pentru creștin; este frumoasă.
Închinarea simplă este frumoasă
Atunci când simplitatea biblică a închinării este apreciată, frumusețea închinării se vede cel mai clar. Această frumusețe a închinării simple se vede mai întâi de toate în faptul că închinarea simplă face ca totul să fie despre Dumnezeu. Prescripțiile lui Dumnezeu, nu invenția umană, reglementează și guvernează închinarea noastră. Atunci când este făcută în mod corespunzător, Dumnezeu este cel mai înălțat. Numai Hristos este capul bisericii Sale, iar scopul întregii închinări corporative este gloria Sa. Când acest lucru se întâmplă, numai frumusețea lui Dumnezeu iese în evidență. Psalmistul subliniază acest aspect atunci când spune: „este bine să cântăm laude Dumnezeului nostru, căci El este frumos” (Ps. 147:1, cf. Ps. 135:3). Fiecare element al închinării și fiecare formă pe care o iau aceste elemente ar trebui să fie exercitate și ordonate cu o concentrare singulară asupra gloriei Sale.
Un al doilea motiv, strâns legat de acesta, pentru care închinarea simplă este frumoasă, este pentru că este eliberatoare. Biserica nu poate impune creștinului niciun element sau practică de închinare pe care Dumnezeu nu a cerut în mod specific să i se aducă. Aceasta îl eliberează pe creștin, astfel încât nu trebuie să-și petreacă timpul și energia imaginând moduri noi și mai bune de a se închina lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de cel mai bun echipament de lumini și sunet, de top în industrie. Nu avem nevoie de cele mai noi cântece de succes. În Cuvântul lui Dumnezeu, avem deja tot ceea ce ne trebuie pentru a ne închina Lui. Trebuie pur și simplu să avem încredere că Dumnezeu va lucra prin închinarea pe care o rânduiește. Iain Wright ilustrează frumos acest aspect într-un devoțional despre povestea lipsei de credință a lui Avraam în promisiunea lui Dumnezeu, care l-a determinat să îl nască pe Ișmael prin Agar. El scrie:
Putem fi puternici în credință pentru a crede că Dumnezeu va realiza în cele din urmă tot ceea ce își propune, dar slabi în credință pentru a avea încredere în ceea ce privește mijloacele pe care le va folosi Dumnezeu. De exemplu, de ce se pune accent în unele cercuri evanghelice pe teatru în locul predicii? Oare nu ar putea proveni din faptul că credincioșii evanghelici și-au pierdut încrederea în puterea amvonului? Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu nu a fost unsă cu revărsarea Duhului ca în generațiile anterioare, așa că, asemenea lui Sarah, îi dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu: „Ceea ce ne trebuie sunt tehnici mai bune. Să folosim cea mai recentă tehnologie video pentru prezentarea Evangheliei. Să le oferim oamenilor ceva la care să se uite!” Dar credința vine prin auz, sau cel puțin așa spune Biblia (Rom. 10:17). „Nebunia predicării” este cea pe care Dumnezeu o folosește pentru a-i converti pe oamenii păcătoși (1 Cor. 1:21). Poate că predicarea este pur și simplu menită să fie nebună, pentru ca toți să știe că convertirea unui păcătos a fost realizată prin puterea [Duhului] Dumnezeului celui viu, și nu pentru că predicatorul a folosit toate tehnicile de prezentare de ultimă oră pentru a-și manipula audiența.[5]
Acest impuls păcătos de a căuta să îmbunătățim cumva predicarea obișnuită, simplă și nebună a cuvântului poate fi regăsit în fiecare element al închinării. Dar, în timp ce noi căutăm fără încetare metode mai bune de închinare, Dumnezeu caută închinători mai buni. Cei care se închină în duh și în adevăr. Păstrând închinarea noastră simplă, ne ferește de mândria că eforturile, inovațiile și noutățile noastre contribuie în vreun fel la creșterea bisericii lui Isus, care este lucrarea numai a lui Dumnezeu (1 Cor. 3:6; cf. Marcu 4:26-29).
Mai mult, îl eliberează pe creștin de grija sau disperarea de a se gândi că Dumnezeu nu-i va accepta închinarea. Nu există nicio nedumerire subiectivă atunci când închinarea este legată de principiile simple, biblice din Scriptură. Cu toate acestea, atunci când facem ca închinarea să fie mai mult despre noi, putem începe să cădem în unele moduri de gândire nefolositoare. De exemplu: „Am vrut să ridic mâinile, dar m-am simțit stânjenit, așa că le-am ținut jos. Este Dumnezeu supărat pe mine?”, „Nu m-am simțit la fel de emoționat ca de obicei când cântăm acest cântec, este ceva în neregulă?” Trupele de laudă și liderii de închinare se vor frământa, de asemenea, cu privire la tranzițiile de acorduri și la sincronizarea producției, asigurându-se că luminile se diminuează la momentul potrivit în timpul cântecului pentru a crea atmosfera potrivită. Este un gând eliberator să ne dăm seama că închinarea este despre Dumnezeu și, pe măsură ce ne închinăm Lui așa cum ne-a îndrumat El, niciuna dintre aceste preocupări nu se materializează.
Un alt mod în care închinarea simplă este frumoasă este pentru că este familială. Tineri și bătrâni, toți pot participa împreună. Este dificil, dacă nu imposibil, să te auzi pe tine însuți cântând la un concert rock, ca să nu mai vorbim de oricine altcineva din jurul tău. Atunci când se face a capella sau cu un acompaniament simplu, congregația se poate auzi cântând unii pe alții și poate fi unită în închinarea lor. Atunci când se cântă psalmi și imnuri, se face legătura între generația mai în vârstă și cea mai tânără. Iar atunci când copiii sunt încurajați să rămână la slujbă, se creează un cor frumos, multigenerațional al sfinților. Poate că exemplul meu preferat al acestui cor este atunci când copiii se alătură pentru a cânta doxologia. Este evident atunci când părinții din bisericile noastre îi învață pe copiii lor cântecele poporului lui Dumnezeu. Făcând astfel, ei contribuie la crearea celui mai frumos sunet din lume: toți fiii și fiicele lui Dumnezeu, de la doi la nouăzeci și doi de ani, cântând împreună. O imagine a cerului.
Așadar, închinarea este cea mai frumoasă atunci când este făcută cu simplitate biblică. În închinarea simplă, biserica transmite cel mai clar dependența ei doar de Hristos. Extravaganța poate fi găsită peste tot în lume, dar numai Hristos este bijuteria din ochii creștinului. Atunci când închinarea este simplă, creștinul se poate ruga mai bine împreună cu David: „Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui” (Ps. 27:4). Fie ca noi să căutăm frumusețea Domnului, mai ales în închinarea noastră din Ziua Domnului, când ne închinăm Lui în duh și adevăr, cu simplitate biblică.
Levi Bakerink (MDiv, Seminarul Teologic Gordon-Conwell) este pastor al Bisericii Prezbiteriene Christ the King din Joplin, MO.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 19 decembrie 2022. Accesat 06 septembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
[1] N.tr. o regiune predominant reformată din Statele Unite ale Americii.
[2] N.tr. „smells and bells”.
[3] Mărturisirea de credință de la Westminster, 21:1.
[4] Sunt recunoscător lui Terry Johnson pentru cartea, Reformed Worship (Evangelical Press, 2014), care m-a ajutat să-mi formez gândurile despre acest text important.
[5] Iain Wright, God is Always Better than We Can Imagine, Banner of Truth, 39.