Cine are dreptul să îți spună cum să trăiești? Cine poate să te tragă la răspundere? Crezi că trebuie să fii o persoană independentă și că decizi cum simți tu și nimeni nu are dreptul să se amestece în viața ta? Nu este Dumnezeu singurul care are autoritate peste noi? Cine ar avea dreptul să ne spună cum să trăim; să ne tragă la răspundere pentru deciziile pe care le luăm și modul în care alegem să ne petrecem timpul?
Fiecare om trăiește după codul civil și penal al țării în care locuiește, însă creștinii trăiesc și în sfera Împărăției lui Dumnezeu, unde de-asemenea există o Lege. Iisus vorbește în Predica de pe Munte (Matei 5:1-7:29; Luca 6:20-49 ), despre viața în Împărăția lui Dumnezeu, în care El a stabilit o Lege, iar aceasta este norma de trai pentru fiecare creștin. Dar, cert este că, datorită naturii păcătoase, oamenii nu doar că încalcă această lege, dar deseori o aplică în mod greșit.
În secțiunea despre judecată (Matei 7:1-5; Luca 6:37-42), Domnul Iisus adresează eroarea fariseilor, care erau ipocriți în aplicarea Legii lui Dumnezeu și îi judecau pe semenii lor în mod nedrept. Însă, citind atent textul, observăm că Iisus nu declară o interdicție absolută, ci oferă principiul corect conform căruia să îi judecăm pe ceilalți oameni. Aceste două aspecte le vom aborda în continuare, răspunzând la întrebările: ce interzice Hristos? Și care este modul corect de a judeca?
De ce judecata nu este interzisă în mod absolut?
Există o tendință modernă de a interpreta acest text, privind la cuvintele, „nu judecați ca să nu fiți judecați”, ca o restricție generală asupra oricărei critici sau mustrări. Acest mod de gândire pune un accent dezechilibrat pe libertate, din dorința de a persevera în păcat și răzvrătire față de Dumnezeu, dorind în același timp să-și liniștească propria conștiință. În Împărăția lui Dumnezeu nu putem trăi cum dorim, sau cum ne simțim bine. Datorită căderii în păcat, natura noastră păcătoasă năzuiește împotriva Legii astfel că, atunci când auzim poruncile lui Dumnezeu, instinctul nostru este să fugim, să nu mai auzim acuzația Legii. Dar Hristos, care este regele în această împărăție, a lăsat slujitori în Biserică, iar unul din rolurile lor este de a judeca. El spune:
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș. Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în cer și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. (Matei 18:15-18)
Aici ne este prezentată judecarea păcătoșilor care nu se pocăiesc de păcat. Când vreun păcătos modern spune că n-ai dreptul să îl critici, că Iisus a zis să nu judeci și că doar Dumnezeu are dreptul să îl judece – nu este așa, aceea este o răstălmăcire făcută de păcătoșii care vor să persevereze în răzvrătirea lor.
Judecata nu este interzisă, dar atunci ce interzice Hristos? După cum am menționat, Iisus se adresează fariseilor, care aveau obiceiul să scruteze trăirea semenilor lor, în timp ce treceau cu privirea peste viața personală. Iisus îi judecă pe cei care ignoră păcatele personale, dar se grăbesc să evidențieze păcatele semenilor.
Care eSTE modul corect de a judeca?
Practica judecății nu este greșită atunci când prioritatea în judecată este corectă. Aceasta este soluția la predispoziția păcătoasă de a ne concentra atenția și nemulțumirea împotriva altora, în timp ce ignorăm falimentele noastre. Trebuie să scoatem întâi „bârna” din ochiul nostru, apoi suntem în măsură să mustrăm pe fratele nostru. În plus, trebuie să înțelegem că judecata nu ar trebui să fie privită ca o sentință pronunțată asupra celor din jur; noi nu suntem îndreptățiți să facem acest lucru, deoarece sentința vine de la Dumnezeu.
Legea îi acuză pe toți oamenii în egală măsură, ea scoate la iveală păcatul nostru de fiecare dată când este citită în cadrul liturghiei. Acuzația este în dreptul nostru, vina și responsabilitatea este personală, iar rolul Bisericii – al comunității și al slujitorilor – este să ne evidențieze păcatele ca să le corectăm. Autorul către Evrei scrie: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune, fără a neglija adunarea noastră, cum au unii obiceiul!” (Evrei 10:24-25a). Păcatul nostru este condamnat de Legea lui Dumnezeu și scopul final al judecății este de a corecta greșelile – întâi ale noastre, apoi a celor din jur – ca să începem să trăim după voia lui Dumnezeu.
Așadar, nu trebuie să fugim și să ne ascundem, sau să construim o fațadă a perfecțiunii atunci când suntem judecați. Vestea bună este că nu trebuie să ne fie frică să ne confruntăm păcatul deoarece, fiind cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, nu avem parte doar de o condamnare a păcatului, prin Legea lui Dumnezeu, ci avem parte și de reconciliere – avem iertare prin Evanghelia care ne este aplicată. Pe necredincios amenințarea Legii îl face să fugă, să se ascundă, sau să devină un creștin fals, un fățarnic. Dar pe cel care are credința adevărată în Hristos, amenințarea și condamnarea Legii nu îl mai sperie, deoarece în Hristos avem iertarea păcatelor. El a luat vina noastră asupra Lui, iar noi am primit în schimb dreptatea Lui.