Un articol de R. Scott Clark
Aceasta este o întrebare importantă pentru mulți creștini evanghelici, în special pentru cei influențați de Dispensaționalism. De exemplu, Charles Ryrie, care s-a descris ca fiind un dispensaționalist „clasic”[1], a scris:
...Chiar dacă o dispensație se încheie, anumite porunci pot fi reîncorporate într-o epocă ulterioară. Nouă din cele zece porunci sunt reluate ca parte a economiei Harului. La fel este și legea de a iubi pe aproapele ca pe sine însuși (Lev. 19:18; cf. Rom. 13:8).
5. Dar unele lucruri sunt complet schimbate.... O dispensație se încheie ca un cod de conduită și ca o revelație specifică din partea lui Dumnezeu, finalizată pentru perioada sa. Dar, într-un anumit fel, unele lucruri pot deveni parte a codurilor succesive, în dispensațiile care urmează. Așa se face că, de exemplu, Scriptura poate spune că Legea, și în mod specific cele zece porunci, au fost desființate (2 Cor 3:7-11) și totuși să includă nouă dintre aceste zece porunci, plus alte porunci, în codul de legi al dispensației Harului (Charles C. Ryrie, Dispensationalism Today (Chicago: Moody Press, 2007).
În mod clar, Ryrie încerca să explice continuitatea și discontinuitatea dintre Noul și Vechiul Testament în general și, în mod specific, dintre „vechiul legământ” sau legământul mozaic și noul legământ. El a încercat acest lucru, însă, fără a face prea multe referiri la modul în care creștinii, de-a lungul istoriei, au citit Scriptura și istoria mântuirii. Descrierea sa cu siguranță nu a fost concepția reformatorilor protestanți și nici cea a bisericilor reformate.
Legea naturală
Cu toate acestea, el ar fi beneficiat dacă ar fi abordat aceste tradiții mai amănunțit și mai atent atunci când a citit și a încercat să explice Scriptura. Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat despre o categorie foarte importantă: legea creației sau legea naturală. Apostolul Pavel spune,
...ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este evident în ei, pentru că Dumnezeu le-a făcut-o evidentă. Căci, de la crearea lumii, însușirile Sale invizibile, puterea Sa veșnică și natura Sa divină, au fost văzute în mod clar, fiind înțelese prin ceea ce a fost făcut, astfel încât ei nu au nicio scuză (Rom 1:19-20; NASB).
și
Căci atunci când neamurile care nu au Legea fac instinctiv lucrurile Legii, aceștia, neavând Legea, sunt o lege pentru ei înșiși, prin faptul că dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, conștiința lor fiind martoră și gândurile îi acuză sau îi apără... (Rom 2:14-15; NASB).
Pe măsură ce Pavel a citit și a interpretat Geneza 2, el a văzut că Dumnezeu a dezvăluit ceva despre sine și despre esența legii morale în creație și în conștiința umană. Modul tradițional de a vorbi despre acest lucru este revelația naturală și, mai precis, legea naturală (lex naturae sau lex naturalis). Aceasta este modul în care părinții bisericii, teologii medievali și teologii și bisericile Reformei l-au înțeles pe Pavel. Iată un scurt rezumat al unora dintre aspectele discuției despre legea naturală.
Legea morală
Pentru protestanți (Luther, Zwingli, Melanchthon, Bucer, Calvin), legea naturală în esență era același lucru cu ceea ce creștinii în istorie au numit legea morală. Această categorie, la rândul ei, presupunea o triplă distincție în legea mozaică: morală, civilă și ceremonială. Cele din urmă erau legile religioase care reglementau sacrificiile și puritatea rituală și alte lucruri asemănătoare. Legile civile sau judiciare stipulau pedepsele civile și capitale. Totuși, legea morală a fost întotdeauna privită ca fiind distinctă și permanentă, într-un mod în care legile civile și cele ceremoniale nu erau. Aceste legi au fost întotdeauna menite să fie temporare. Ele nu au fost niciodată menite să fie permanente, deoarece erau asociate în totalitate cu Israelul național și au expirat atunci când această condiție a expirat odată cu moartea lui Hristos.
Cu toate acestea, se spunea că legea morală se întemeiază pe natura lui Dumnezeu, că reflectă caracterul său și că, prin urmare, este permanentă și obligatorie. Pavel presupune că noi înțelegem această distincție. Acesta este motivul pentru care el face distincție în Romani 2:12 între cei care erau „în lege” (ἐν νόμῳ) și cei care au păcătuit „fără lege” (ἀνόμως). Legea este standardul după care este judecat păcatul (1 Ioan 3:4). Acesta este modul în care Pavel vorbește despre neamuri, care se aflau în afara legilor israelite, a tipurilor și umbrelor (Evr 8:5; 9:24; 10:1; 1 Cor 10:6, 11; 1 Pet 3:21; Col 2:17) și despre evrei, care erau sub ele ca „îndrumător” (Gal 3:24). Neamurile erau încă sub o anumită lege. Dacă nu se aflau sub legile civile și ceremoniale, atunci ce lege încălcau? Legea morală, acea lege întemeiată în creație, revelată în natură și imprimată în conștiința lor. Acesta este motivul pentru care toți oamenii sunt „fără scuză” înaintea lui Dumnezeu. Știm cu toții că Dumnezeu există. Cunoaștem suficient de mult despre natura și legea Sa pentru a fi trași la răspundere. Noi facem „lucrurile legii” prin natură, prin instinct. Astfel, Pavel spune că neamurile sunt o lege pentru ele însele. Toate națiunile interzic crima, furtul, adulterul, minciuna, răzvrătirea împotriva autorității etc.
Cele Zece Porunci pe care Dumnezeu le-a dat la Sinai (sau Horeb) nu au apărut acolo. Ele nu se identifică atât de mult cu Sinaiul și cu Moise, așa cum au fost sacrificiile, ceremoniile și legile judiciare. Ceea ce a fost dat la Sinai, în esență era deja revelat în creație. Adam știa că era obligat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată puterea lui și pe aproapele său ca pe sine însuși. Acest rezumat, desigur, vine de la Domnul nostru în Matei 22:37-40, dar el nu făcea decât să repete cuvintele din Deuteronom 6:5 și Leviticul 19:18. Domnul nostru însuși ne-a impus rezumatul legii morale din Vechiul Testament. Adam a fost obligat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată puterea, ascultându-L prin refuzul de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. El trebuia să îl respingă pe Cel Rău, așa cum a făcut Domnul nostru când a fost ispitit în pustiu. Adam trebuia să-și iubească soția și pe noi toți respingând oferta de a deveni ca Dumnezeu. Întreaga lege morală era rezumată în porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului (Gen 2:16-17).
Această distincție între legile mozaice temporare (civile și ceremoniale), pe de o parte, și legea creațională, morală, pe de altă parte, explică mai bine continuitatea pe care Ryrie însuși a observat-o, dar pe care nu a putut să o explice corect. El a văzut, pe bună dreptate, că substanța legii morale se repetă în Noul Testament. În cadrul explicației sale, această continuitate este prezentată aproape ca și cum ar fi arbitrară. Acesta a fost unul din punctele de vedere în istoria bisericii. Duns Scotus (c. 1265-1308) a tratat legea morală pur și simplu ca pe un produs al voinței divine și nu ca fiind întemeiată pe natura divină.
Legea morală în Noul Testament
Cu siguranță, am recunoscut întotdeauna elemente temporare și tipologice în modul în care a fost dată legea morală la Sinai, unde promisiunea israelită a teritoriului a fost atașată celei de-a cincea porunci, „pentru ca zilele tale să fie lungi în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău” (Ex. 20:12). Această promisiune privind teritoriul a expirat odată cu națiunea. Observați ce face Pavel cu cea de-a 5-a poruncă în Efeseni 6:1-9:
Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul, căci așa este drept „cinstiți pe tatăl vostru și pe mama voastră” (care este prima poruncă cu promisiune), ca să vă fie bine și să trăiți mult pe pământ. Părinți, nu vă provocați copiii la mânie, ci creșteți-i în disciplina și învățătura Domnului. Sclavilor, fiți supuși celor care vă sunt stăpâni după trup, cu frică și cutremur, în sinceritatea inimii voastre, ca lui Hristos; nu slujiți doar de ochii lumii, ca cei ce fac pe plac oamenilor, ci ca niște robi ai lui Hristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Cu bunăvoință faceți slujba, ca pentru Domnul, și nu ca pentru oameni, știind că orice lucru bun pe care îl face fiecare, acesta îl va primi înapoi de la Domnul, fie că este sclav sau liber. Iar voi stăpânilor, purtați-vă la fel și renunțați la amenințări, știind că atât Stăpânul lor, cât și al vostru, este în ceruri și la El nu este părtinire (NASB).
El a transformat „pentru ca zilele voastre să fie lungi în țară” (Canaan) în „să vă fie bine”, care la rândul ei este o expresie preluată din Deuteronom 5:33, 6:3, 18; 12:25; 22:7 și Ieremia 7:23. Pavel vorbește în acest fel deoarece, așa cum a indicat în Galateni 6:16, cei ce cred în Iisus sunt „Israelul lui Dumnezeu.”
Deci Ryrie avea dreptate. Noul Testament repetă cele Zece Porunci. El a stipulat „nouă din cele zece” porunci, dar aceasta este o chestiune disputată. Exprimă Noul Testament porunca a 4-a în mod explicit? Nu exact în aceleași cuvinte, dar Evrei 4 citează Psalmul 95. Acum, probabil că scopul nu este acela de a întări Sabatul săptămânal, dar este instructiv să observăm că întregul său argument se bazează pe instituția divină a Sabatului, care nu a avut loc la Sinai, ci, așa cum ne amintește Evrei 4:3,4, la creație. Domnul a creat și s-a odihnit. Acest model este încorporat în natura lucrurilor. Nu este o instituție mozaică sau sinaitică. Prin urmare, Sabatul, ca model de odihnă și de muncă, este încorporat în creație. El nu a expirat odată cu abrogarea ceremoniilor mozaice.
Indiferent ce concluzie se trage despre Sabatul creștin, ceea ce trebuie să vedem aici este că Ryrie avea dreptate. Cele Zece Porunci sunt reafirmate și repetate în noul legământ, dar a greșit în ceea ce privește semnificația pe care a acordat-o acestui fapt. Ele sunt reafirmate și repetate pentru că sunt legea morală a lui Dumnezeu.
Astfel, Domnul nostru a explicat cele zece porunci în Predica de pe Munte. El a oferit această prefață:
Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Proorocii; n-am venit să desființez, ci să împlinesc. Căci vă spun cu adevărat că, până când vor trece cerul și pământul, nici cea mai mică literă sau frântură nu va trece din Lege, până când totul va fi împlinit. Așadar, oricine va călca una dintre cele mai mici dintre aceste porunci și va învăța pe alții să facă la fel, va fi numit cel mai mic în împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și le va învăța, va fi numit mare în împărăția cerurilor. Căci vă spun vouă că, dacă neprihănirea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 5:17-20; NASB).
De aici (până la v. 48), el continuă să arate adevăratul sens al celor zece porunci.
Știm că primii creștini post-apostolici citeau cele Zece Porunci în cadrul slujbelor lor de închinare. Avem dovezi în acest sens în scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul roman Traian (c. 112 d.Hr.), în care acesta descrie serviciile de închinare creștine din Asia Mică.
Creștinii nu sunt supuși celor Zece Porunci ca unui îndrumător. Iisus a satisfăcut legea pentru noi și a înlăturat blestemul legii, dar noi suntem sub lege ca regulă și ghid al vieții creștine. Suntem sub ele nu pentru că sunt mozaice, ci pentru că sunt morale. Ele sunt legea morală a lui Dumnezeu.
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pe Heidelblog. Accesat 20 martie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
NOTE
[1] Luând în considerare istoria Dispensaționalismului, s-ar părea că inițiatorii săi, John Nelson Darby (1800-82) și C. I. Scofield (1843-1921) ar trebui să fie considerați Dispensaționaliștii „clasici”, deoarece ei au stabilit mișcarea și liniile de bază ale teologiei și hermeneuticii (modul de interpretare a textelor) sale. Ryrie a reprezentat mai probabil o voce de frunte în ceea ce a fost numit Dispensaționalism modificat. Celălalt grup semnificativ de Dispensaționaliști se autointitulează „progresist.”