Un articol de Charles Vaughn
Însuși Dumnezeul care este totul în toate, care s-a revelat pe sine prin legământ, prin creație și răscumpărare, cere o închinare cuvenită. În condițiile în care ființele umane sunt căpetenia creaturilor lui Dumnezeu, închinarea este de fapt cea mai mare binecuvântare a noastră și ar trebui să fie cea mai mare bucurie. Trebuie să Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru bunătatea, mila și harul Său extraordinar și suntem înzestrați cu binecuvântarea de a ne bucura de El pentru totdeauna.[1] A nu înțelege cine este Dumnezeu și ce a făcut El pentru creaturile păcătoase și pentru un cosmos corupt ar fi o greșeală de neconceput. Nu putem greși în acest aspect, dar adesea o facem; și o parte esențială a înțelegerii adevărului despre Dumnezeu este și cunoașterea și acceptarea modului adecvat în care trebuie venerat.[2] Nu numai că o închinare greșită poate produce o înțelegere greșită a naturii lui Dumnezeu, dar închinarea necorespunzătoare înaintea singurului Dumnezeu triunic adevărat și viu poate deveni o închinare la un dumnezeu inexistent.
În acest eseu, voi încerca să prezint importanța închinării corecte din punct de vedere teologic și în contextul unei liturghii reformate – și anume, o adorație divină corect ordonată, așa cum se găsește în Reformă. Reformatorii au gândit și au scris mult despre importanța închinării corecte. Domnul suveran a dezvăluit modul în care trebuie să ne închinăm Lui, iar noi încercăm să facem acest lucru corect în fiecare duminică. De la început până la sfârșit, poporul lui Dumnezeu este chemat de Dumnezeu să se închine, să răspundă cu laudă și rugăciune, să audă și să vadă Cuvântul lui Dumnezeu adresat lor și, astfel, sunt întăriți și hrăniți cu binecuvântările Domnului. Această ordine și structură în închinare începe și se termină cu Dumnezeu – Alfa și Omega bucuriei noastre. Bisericile reformate de astăzi iau în serios închinarea, la fel ca și primii reformatori, așa cum va fi demonstrat aici. Există o tradiție bogată care trebuie explorată alături de Scripturi pentru înțelegerea și practicarea corectă a închinării înaintea lui Dumnezeu.
Adorarea Dumnezeului Triunic
Închinarea înaintea lui Dumnezeu Tatăl în Hristos Iisus, Fiul, prin Duhul Sfânt, trebuie să se facă în Duh și în Adevăr (Ioan 4:24).[3] Cei Trei în Unul vor fi glorificați și lăudați în conformitate cu porunca divină. Ioan mărturisește că Iisus nu va mai face ca închinarea să fie limitată la un loc, la un timp sau la un popor; mai degrabă, închinarea va fi răspândită în toate națiunile (Ioan 4:21-23). Aici, Iisus are în vedere o închinare mai mare, cerească, în care, pentru poporul legământului lui Dumnezeu, aspectul spiritualul are prioritate față de cel temporal și spațial. Închinarea „pământească” a bisericii nu este respinsă, ci este înălțată la unirea cu sfinții care au trecut înainte și cu oștirea Domnului în corul ceresc (Evrei 12:1; Apocalipsa 5:13).[4] Această măreață închinare de aici și acum, dar care nu este încă desăvârșită, trebuie să fie înălțată către Dumnezeu cu reverență și respect sfânt (Evrei 12:28).
Așa cum biserica vechiului legământ, Israel, a luat în serios închinarea la Iahve, tot așa ar trebui să facă și biserica noului legământ. Eu Sunt al lui Moise și al lui Avraam (ieri) este același astăzi și în veci (Ioan 8:58; Evrei 13:8). Încă de la apostoli și de la învățăturile lor ulterioare, inspirate de Duhul Sfânt, adunarea lui Dumnezeu a căutat să I se închine în mod corect (Fapte 2:42 ).
De la acele vremuri timpurii ale primului secol, au avut loc dezvoltări, dar bazele sunt aceleași. Biserica se închină creatorului, răscumpărătorului și sfințitorului său prin Cuvântul Adevărului, prin Cuvântul vizibil în sacramente și prin rugăciuni.[5] Prin învățătura apostolică a adevăratului Cuvânt al adevăratului Dumnezeu și prin administrarea botezului și a Cinei, se predică calea vieții. Prin lauda cântecului în trup și prin rugăciunile sfintei mirese, închinarea vine înaintea tronului harului, călătorind către Tatăl prin lucrarea de mijlocire a Marelui nostru Preot prin Duhul Adevărului.
Închinare bazată pe revelație
Dumnezeu a vorbit, a acționat și a revelat. Închinarea trebuie să se bazeze pe revelația lui Dumnezeu. Prin urmare, Cuvântul este central. Nu ar exista nicio modalitate de a-l cunoaște pe Dumnezeu sau de a i se închina dacă nu ar exista un cuvânt dat de el. Dumnezeu a vorbit și creația a fost. Dumnezeu le-a revelat lui Adam și Evei poziția și datoria lor față de El – altfel nu ar fi cunoscut statutul lor înalt și valoros (WCF 4.2; 7.1-3; HC 6). Dumnezeu ne vorbește, apoi acționează în numele nostru și apoi ne învață de ce a făcut ceea ce a făcut. Cunoașterea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său este elementară pentru adevărata închinare. Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin Cuvântul Său. Ca să-l citez pe Michael Horton, prima și a doua poruncă din Decalog prezintă acest adevăr: „Închinarea la Dumnezeul corect (adică la Iahve) depinde de închinarea la Dumnezeu în modul corect (adică de a asculta de Cuvântul Său).”[6] Dumnezeu a luat măsuri, în calitate de suveran, pentru a se asigura că creaturile sale îl cunosc și i se închină în mod corect. În Cuvântul Său discernem mijloacele harului și modelul pentru rugăciunile noastre de implorare și de mulțumiri pline de cântări adresate Lui (WSC 88).
Scopul liturgic
Cuvântul, sacramentul, rugăciunile și cântarea despre slava lui Dumnezeu sunt vitale pentru viața și închinarea creștină. Biserica universală, încă de la începuturile ei, s-a gândit îndelung la aceste aspecte ale închinării adecvate. Biserica primară a avut două testamente de la Domnul pentru a-și informa închinarea și doctrina. În perioada Reformei, revenirea la aceste chestiuni a avut prioritate.[7] Teologia închinării biblice se învârtea în mintea reformatorilor din anii 1500, deoarece închinarea adusă lui Dumnezeu – liturghia bisericii – modelează viața bisericii.[8] Biserica actuală se alătură oștirii cerești din istoria răscumpărării pentru a-l lăuda pe Mântuitorul lor într-un cadru escatologic.[9] Liturghia afișează gloria lui Dumnezeu. Biserica este locul în care Dumnezeu ne cheamă la Mântuitorul lumii și să învățăm despre Iisus Hristos prin lucrarea continuă a Duhului dătător de viață (MB 28). În închinare, puterile veacului întunecat și trecător, dispar în lumina veacului viitor. Horton descrie închinarea adusă lui Dumnezeu de către sfinți în această arenă de luptă deja/nu încă: „Fiecare eveniment în care Duhul mijlocește unirea cu Hristos prin Cuvânt și sacrament este încă o lovitură distrugătoare dată împărăției răului, refuzând să lase moartea să aibă ultimul cuvânt.”[10] Prin închinare, ultimul dușman, moartea, este declarat învins, iar Hristos, învingătorul, este lăudat de credincioșii săi, care în El au viața.
Închinarea este un dar
Așa cum actul salvator al lui Dumnezeu vine asupra unei persoane printr-o chemare personală care îi dă viață, tot așa Dumnezeu își cheamă poporul să se adune într-o zi sacră de închinare.[11] Deși viața creștină în plinătatea ei este una de închinare, există o zi pusă deoparte pentru ca poporul lui Dumnezeu să facă acest lucru în mod special și în modul în care Dumnezeu a poruncit: Sabatul Zilei Domnului. În Ziua Domnului, poporul adunat este adus la un loc prin chemarea lui Dumnezeu la închinare – „Intrați pe porțile Lui cu mulțumire” (Ps 100) – și primiți salutul Său plin de har. Promisiunea îi primește în casa sa făcută nu de mâini umane. Horton dă un exemplu din bisericile din care face parte (URCNA): „Iubit popor al lui Dumnezeu, primiți salutul lui Dumnezeu: Har și pace vouă, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”[12] În mod corespunzător, poporul lui Dumnezeu invocă numele său pentru milă și har continuu, răspunzând într-o comunicare dialogică la descrierea slavei și măreției lui Dumnezeu, ale iubirii și iertării sale (Psalmii sunt mai mult decât potriviți pentru invocare). În faimoasele liturghii ale lui John Calvin, acesta folosea Psalmul 124:8: „Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerul și pământul.”[13]
Un îndemn scriptural și apoi o cântare de laudă vor urma strigătul nostru de invocare către Domnul, alertând poporul lui Dumnezeu să își pregătească inimile și mințile pentru a primi din gura Domnului. Calvin este din nou de ajutor aici: „Frații mei, fiecare dintre voi să se prezinte înaintea feței Domnului cu mărturisirea greșelilor și a păcatelor sale, urmând cuvintele mele în inima sa.”[14] Suntem îndemnați să fim gata să-L auzim pe Dumnezeu vorbind din Cuvântul Său cu toată inima, sufletul și mintea noastră (Matei 22:37). Acest text din Matei rezumă legea, care ar trebui să alcătuiască prima lectură a Scripturii după îndemn și cântare, ca o reamintire a faptului că ne aflăm pe pământ sfânt (HC 4). Pentru citirea legii, locul cel mai obișnuit în scrierile sfinte este Decalogul, dar sunt potrivite și alte porțiuni din Scriptură referitoare la legea perfectă a lui Dumnezeu (de exemplu, Lev. 18:5; Marcu 10:21). Legea este bună, sfântă și dreaptă (Rom. 7:12); dar pentru păcătoșii nenorociți, ea este o teroare. Această citire a legii ne amintește, în tradiția reformată, de cea de-a treia utilizare a ei, regula vieții creștine pentru credincios.[15]
Cu toate acestea, cu toții eșuăm și trebuie să ne mărturisim eșecul. Mărturisirea păcatului urmează citirii legii în închinarea lui Dumnezeu. „Dacă ne mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Mulțumim lui Dumnezeu pentru credincioșia Sa! Așadar, acum ne bucurăm de citirea Evangheliei care se găsește atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.[16] Multiplele făgăduințe ale lui Dumnezeu răsună asupra sfântului și păcătosului care este în Hristos, mai ales în absolvirea, sau iertarea păcatelor. Cuvântul lui Dumnezeu o declară asupra celor adoptați în Hristos și, astfel, slujitorul Cuvântului exprimă aceeași asigurare asupra poporului lui Dumnezeu în serviciul de închinare.[17] „Absolvirea este o declarație publică a faptului că Dumnezeu ne-a iertat păcatele.”[18]
După ce ne-am mărturisit păcatele și am primit iertarea de la Dumnezeul nostru care prin evanghelie și-a arătat favoarea Sa față de noi, urmează imediat o exaltare de „Aleluia” – o laudă adusă lui Dumnezeu, o exprimare doxologică de adorație pentru bunătatea Sa. Împreună cu cântecul nostru de bucurie, mărturisim credința noastră unită în El. Crezurile istorice, ecumenice, sunt perfect adecvate, împreună cu mărturisirile și catehismele tradiției reformate. Acestea cuprind demersul nostru de a expune credința dată o dată pentru totdeauna: Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Mântuitor al nostru în Hristos Iisus prin Duhul care ne desăvârșește. Mărturisim împreună cu Biserica una, sfântă, apostolică și universală.
Până în acest moment al liturghiei noastre, ne-am adresat lui Dumnezeu prin Cuvântul său, ne-am mărturisit credința în promisiunile sale, am recitat adevărul său pentru noi, față de el și împreună cu ceilalți. După mărturisirea noastră de credință urmează rugăciunea. (Pe bună dreptate, întreaga slujbă ar trebui să fie cuprinsă de rugăciune.) Urmează rugăciunea pastorală sau rugăciunea congregațională (cunoscută și sub numele de „Marea rugăciune”).[19] Aici slujitorul mijlocește pentru turma sa și nevoile acesteia, pentru comunitatea în care locuiește biserica, pentru națiune și pentru lume. Rugăciunea Domnească este recitată pentru a încheia acest timp de rugăciune în adunare.
Cuvântul auzit, rugat, predicat și PRIVIT
Cele mai multe biserici protestante specifice secolului XX consideră că ceea ce urmează după rugăciune în liturghie este evenimentul principal: citirea Scripturii înainte de predică, împreună cu expunerea textului. Dar, după cum am văzut, Cuvântul lui Dumnezeu adresat poporului său a fost deja expus din plin în serviciul divin de închinare până în acest moment. Cu toate acestea, este vorba chiar de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, după citirea Scripturii – versetele care vor fi expuse de către slujitor – se face o rugăciune ca Duhul să ilumineze inimile și mințile ascultătorilor, deoarece adevărul vine prin ascultarea Cuvântului adevărului prin Duhul adevărului (Ioan 14:15-17; 16:13).
Credința vine prin auzirea adevărului lui Hristos. Așadar, acest cuvânt este central. Cu toate acestea, așa cum s-a spus deja, Cuvântul lui Dumnezeu a impregnat întreaga slujbă de până acum (cel puțin așa ar fi trebuit). După predică, următorul pas potrivit în închinarea lui Dumnezeu este sacramentul Cinei Domnului. Aceasta este penultima pregustare a acelei vieți binecuvântate la care tânjim – când credința devine vedere. Această comuniune deja/nu încă a sfinților împreună cu Domnul lor anticipează ospățul Mielului pentru veșnicie. Din moment ce Hristos a instituit acest sacrament, cuvintele sale de instituire sunt cele care sunt proclamate. Penitenții primesc pâinea și vinul distribuite și, cu inimile pline de credință și mulțumire, se hrănesc cu trupul și sângele lui Hristos prin Duhul Sfânt.[20]
Rugăciunea este oferită lui Dumnezeu pentru că El ne-a confirmat promisiunile sale în sacrament. Nu numai că am auzit, dar am văzut, am atins și am gustat Evanghelia – Domnul este bun! Un psalm de mulțumire pentru bunătatea lui Dumnezeu este răspunsul potrivit al sfinților adunați. Noi putem dărui doar în dragoste, deoarece Dumnezeu s-a dăruit mai întâi pe sine însuși în dragoste pură. Horton descrie bine acest crescendo liturgic:
Observați cum această structură liturgică constituie o scenetă în cadrul unei scenete, o unitate dramatică proprie. Se trece de la invocare la mărturisire, apoi la absoluțiune și mijlocire; apoi se predică Cuvântul și se face vizibil în cadrul Cinei. Dumnezeu a acționat asupra noastră, lucrând pocăința și credința în inimile noastre. Ce alt răspuns am putea da decât recunoștința din inimă și slujirea aproapelui nostru în numele Lui?[21]
Totuși, răspunsul nostru recunoscător față de izbăvirea plină de har a lui Dumnezeu în Hristos nu este ultimul cuvânt.[22] Dumnezeu are ultimul cuvânt și acesta este cuvântul Său de binecuvântare. De cele mai multe ori, aici este dată Binecuvântarea Aaronică, dar multe alte porțiuni din Scriptură sunt potrivite. Liturghia de la Middleburg oferă lauda lui Pavel de la sfârșitul cărții 2 Corinteni: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și comuniunea Duhului Sfânt să fie cu noi toți. Așa să fie.”[23] Pe scurt, cuvântul lui Dumnezeu către noi este: „Mergeți în pace.” Amin.
O remarcă ce lipsește în această liturghie prezentată mai sus este sacramentul inițiator al botezului.[24] Deși este convingerea multora din bisericile reformate că Cina Domnului ar trebui să fie o parte normală a închinării din Ziua Domnului (adică în mod regulat, cum ar fi săptămânal sau lunar), botezul nu servește trupului în același mod.[25] Pur și simplu nu se nasc copii în orice biserică în mod săptămânal. (Nu ar fi asta o binecuvântare!) De asemenea, nu există incidente săptămânale în care vizitatori necredincioși vin în bisericile noastre și Duhul Sfânt li-L aplică pe Hristos prin nașterea din nou pe loc. (Deși, ce binecuvântare ar fi să vedem asta!) Ar exista, totuși, o dorință puternică de a vedea botezul frecventând serviciul de închinare cât de des este necesar, spre slava lui Dumnezeu. Hristos este oferit tuturor în cadrul bisericii lui Dumnezeu, casa credinței.
Concluzie
Închinarea este o poruncă, dar este și cea mai mare binecuvântare a noastră. În sens restrâns, Cina este o pregustare a eshatonului; dar, în sens larg, întreaga închinare din Ziua Domnului are o încărcătură eshatologică. Dumnezeu își cheamă și își adună poporul, la fel ca în acea zi măreață, la înviere, în care biserica triumfătoare și militantă se întâlnesc împreună pentru totdeauna. Până în acea zi, venim cu inimile pline de bucurie, căutându-l, implorându-i iertarea, dorind să fim un popor ascultător renăscut prin Evanghelie – să trăim ceea ce suntem cu adevărat în Hristos.
Îi auzim Cuvântul proclamat și vedem acțiunea sa prezentată în mod viu în locul noastru. Domnul Oștirilor este cel care își găzduiește poporul în închinare, chemându-ne la el în ziua pe care a făcut-o. Noi răspundem cu inimi recunoscătoare și cu mintea fixată asupra lui. Cuvântul Său merge înainte și își face lucrarea, fără să se întoarcă niciodată gol. Primim cu toate simțurile noastre și suntem echipați pentru a merge în restul săptămânii noastre iubindu-l pe El și pe aproapele nostru până când ne vom aduna din nou la chemarea Sa. Singurul nostru răspuns este: „Da și amin, în Hristos!”
De la chemare până la binecuvântare, Tatăl în Fiul, prin Duhul Sfânt, are primul și ultimul cuvânt. Pentru cuvântul de încheiere a închinării, binecuvântarea, Martin Luther încheia adesea slujba cu binecuvântarea Domnului folosind Numeri 6:24-26 sau Psalmul 67:6b-7, spunând după aceea: „Cred că Hristos a folosit o binecuvântare de acest fel atunci când și-a binecuvântat ucenicii la înălțarea la cer.”[26] Deși este un cuvânt final potrivit pentru Sabatul creștin, noi încă anticipăm revenirea Cuvântului la Sabatul veșnic. Chiar și așa, El este cu noi întotdeauna, chiar și până la sfârșitul veacului.
Acest articol a fost publicat pe Heidelblog. Accesat 20 februarie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
NOTE
[1] Marele și Micul Catehism de la Westminster 1.
[2] Aici este util Catehismul de la Heidelberg cu privire la primele patru porunci ale Decalogului (HC 94-103). A se vedea, de asemenea, Mărturisirea de credință de la Westminster 21.
[3] A se vedea R. Scott Clark pentru argumentul convingător că „duhul și adevărul” ar trebui să fie scris cu majusculă ca „Duhul și Adevărul”, invocând ideea că închinarea lui Dumnezeu poate fi făcută în mod corect doar în Duhul Sfânt și în Hristos, care este Adevărul. Recovering the Reformed Confession (Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 2008), 272-277.
[4] Vezi eseul extraordinar al lui Jonathan Gibson, „Worship on Earth as It Is in Heaven”, în Jonathan Gibson și Mark Earngey, eds., Reformation Worship: Liturgies from the Past for the Present (Greensboro, NC: New Growth Press, 2018), 14-22.
[5] Vezi și Faptele Apostolilor 2:42. În cadrul Principiului Regulativ Reformat al Închinării, acestea sunt considerate „elemente” ale închinării, necesare în slujirea poporului lui Dumnezeu. A se vedea, de asemenea, James Bannerman, The Church of Christ (Edinburgh: T&T Clark, 1868), 588-602; Ed Clowney, The Church (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1995), 126-136; Michael Horton, A Better Way (Grand Rapids, MI: Baker Books, 2003), 141-148; Guy Prentiss Waters, How Jesus Runs the Church (Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 2011), 49-53; Mark Earngey, „Soli Deo Gloria: The Reformation of Worship”, în Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 28-45; Clark, Recovering the Reformed Confession, 229-230.
[6] Michael Horton, People and Place (Louisville, KY: Westminster John Knox Press, 2008), 60.
[7] Pentru reflecțiile Noului Testament cu privire la liturghie, vezi Allen Cabaniss, Pattern in Early Christian Worship (Macon, GA: Mercer University Press, 1989), 43-53.
[8] A se vedea discuția din James Smith, Desiring the Kingdom (Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2009), 151-154.
[9] A se vedea Horton, People and Place, 290-307.
[10] Horton, People and Place, 285. Există aspecte utile ale importanței escatologice pentru cult în Douglas Farrow, Ascension Theology, deși trebuie să fim atenți la utilizarea abundentă a categoriilor romano-catolice, (New York, NY: T&T Clark, 2011). De asemenea, Horton, A Better Way, 125-140.
[11] Cu siguranță, viața creștină în plinătatea ei este una de închinare, dar presupun că există o zi rezervată pentru poporul lui Dumnezeu pentru a face acest lucru în mod special și în modul în care Dumnezeu a poruncit. Cu privire la Sabat/Ziua Domnului, a se vedea W. Robert Godfrey, „A New Translation of the Doctrinal Statement by the Synod of Dort on the Sabbath”, în Saving the Reformation (Orlando, FL: Reformation Trust, 2019), 239-240. A se vedea, de asemenea, discuțiile din Jochem Douma, The Ten Commandments (Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 1996), 138-146; Thomas Watson, The Ten Commandments (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust, 2013), 93-101.
[12] Horton, A Better Way, 149.
[13] Din liturghiile lui Calvin din 1542 de la Geneva și 1545 de la Strasbourg. Bard Thompson, ed., Liturgies of the Western Church (Philadelphia, PA: Fortress Press, 1980), 197-198; Clark, Recovering the Reformed Confession, 281-284; Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 307-308.
[14] Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 308. Calvin s-a referit la aceasta ca fiind „Mărturisirea” în liturghiile sale din 1542 și 1545, dar este „Exortația” din 1566 încoace (306).
[15] Pentru o descriere concisă a triplei utilizări a Legii, a se vedea Philip S. Ross, From the Finger of God, (Ross-shire, Scoția: Mentor, 2018).
[16] Într-adevăr, în această parte a slujbei, ne vom îndrepta adesea spre Noul Testament, dar dacă ne aventurăm ocazional în Vechiul Testament, congregația va vedea unitatea Bibliei și a legământului harului. Clark, Recovering the Reformed Confession g, 200-201.
[17] Vezi absoluțiunea lui Martin Bucer, sau „cuvântul de mângâiere”, în Thompson, Liturgies, 170, și liturghia lui Calvin de la Strasbourg în Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 309.
[18] Horton, A Better Way, 151.
[19] Horton, O cale mai bună, 155-156. A se vedea „Formularul de rugăciuni ecleziastice” al lui Calvin în Gibson și Earngey, Reformation Worship, 311-316. De asemenea, vezi Liturghia Middleburg în Thompson, Liturgies, 323-330.
[20] Pentru o privire interesantă asupra unor citate despre Euharistie din istoria bisericii, vezi James F. White, Documents of Christian Worship (Louisville, KY: Westminster John Knox Press, 1992), 180-213.
[21] Horton, O cale mai bună, 160.
[22] Horton, O cale mai bună, 160.
[23] Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 661.
[24] Cabaniss, Early Christian Worship, 55-57; White, Documents of Christian Worship, 145-178.
[25] Există argumente reformate bune pentru diferite puncte de vedere cu privire la frecvența Cinei Domnului, de la o dată pe săptămână până la o dată pe lună. Liturghia prezentată aici are în vedere o celebrare săptămânală a Zilei Domnului. John Calvin era în favoarea observării săptămânale. Institutele, 4.17.46.
[26] Gibson și Earngey, eds., Reformation Worship, 90-91.