Constat că atât la ”creștinii” nepracticanți cât și la creștinii neoprotestanți este prevalentă ideea unei relații individuale cu Dumnezeu. Deși aceste două grupuri sunt cât se poate de îndepărtate unul de altul, din motive diferite amândouă grupurile ajung la o formă de individualism în relația cu Dumnezeu.
Acum ceva vreme am lansat pe o rețea de socializare întrebarea ”Dacă duminica nu mergi la biserică, de ce nu mergi?” Am primit peste 4000 de răspunsuri și majoritatea lor susțineau ceva de genul ”cred în Dumnezeu dar nu cred în Biserică” sau ”nu am nevoie de Biserică, eu mă rog acasă”. Aceste răspunsuri scot la iveală faptul că ”creștinul nepracticant” rămâne profund religios, doar că în loc să practice religia creștină, își născocește o religie individuală, amestecând ce îi convine lui din creștinism sau din alte religii.
Din discuțiile pe care le-am avut cu neoprotestanți, am observat aceeași atitudine a omului care își vede relația cu Dumnezeu drept o chestiune individuală. Deși neoprotestanții merg la biserică, modul în care ei definesc biserica o plasează într-un plan secundar. În majoritatea cazurilor, neoprotestanții cu care am discutat eu plasează cele mai importante aspecte ale vieții creștine în viața individuală, în afara slujbei bisericii. Biserica devine o ”parcare” sau o ”stație de încărcare” în care te oprești din când în când ”să te încarci”, o asociere voluntară de indivizi care se ajută reciproc prin tot felul de exerciții spirituale.
Deși aceste două grupuri sunt foarte diferite, ambele îmbrățișează premisa eronată că relația cu Dumnezeu ar fi individuală. Creștinul nepracticant crede că poate să aibă o religiozitate individuală fără biserică. Creștinul neoprotestant crede că biserica este de o importanță secundară.
Relația cu Dumnezeu nu este individuală pentru că există o singură relație între toți creștinii și Dumnezeu. Dumnezeu nu are mai multe relații câte una cu fiecare creștin, ci există o singură relație între toți creștinii și Dumnezeu. Toți oamenii se nasc în legământul eșuat al faptelor și sunt din naștere ”copii ai mâniei” (Ef. 2:3) sub condamnarea morții datorită păcatului lui Adam (Rom. 5:15). În acel legământ eșuat al faptelor nu mai există o relație cu Dumnezeu pentru că fiecare om se naște sub blestemul acelui legământ, nu doar înstrăinat de Dumnezeu ci ca dușman al lui Dumnezeu. Există un singur legământ al harului (cf. Rom 11:27, 1 Cor 11:25, Evr 8:6, 1 Tim 2:5) ca alternativă la legământul eșuat al faptelor.
Relația cu Dumnezeu nu este individuală pentru că nu este una directă ci una intermediată. Există un singur mijlocitor (intermediar), Iisus Hristos, (1 Tim 2:5) cel care îndeplinește această intermediere prin întruparea, viața, moartea, învierea și șederea Sa la dreapta Tatălui.
Participarea în această relație unică între oameni și Dumnezeu prin intermedierea lui Hristos este o participare ce nu are loc prin mijloace individuale sau invizibile ci prin mijloace comune și vizibile, conform instituirii lui Hristos (cf. 1 Cor 11:25, 1 Cor 10:16, Rom 10:13-17, 1 Cor. 5:5).
Nu doar intrarea, ci și rămânerea în Hristos, nu sunt chestiuni individuale care să te privească doar pe tine și în care să nu se amestece nimeni. Dimpotrivă, această participare în Hristos este administrată de slujitori ai bisericii care sunt însărcinați cu ”administrarea harului” (Ef. 3:2). Iar această administrare a harului nu este una privată ci una publică, nu este una invizibilă ci una vizibilă, în contextul bisericii organizate conform poruncilor apostolice.
Starea ta înaintea lui Dumnezeu nu este o chestiune de ce simți tu în inima ta sau de ce gândești tu cu mintea ta. Starea de har sau de condamnare înaintea lui Dumnezeu îți este confirmată prin mijloace exterioare. Iisus le spune viitorilor slujitori: ”Ce vezi lega pe pământ va fi legat în ceruri și ce veți dezlega va fi dezlegat” (Matei 18:18) și de asemenea în alt loc ”Celor ce le veți ierta păcatele vor fi iertate și celor ce le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20:23)
Un om s-ar putea să simtă că este într-o stare de har înaintea lui Dumnezeu chiar și atunci când este sub condamnarea lui Dumnezeu. Sau un om s-ar putea să se simtă sub condamnarea lui Dumnezeu deși este într-o stare de har. Fie că vorbim de răzvrătitul care trăiește în iluzia iertării sau de creștinul apăsat de vinovăție ce nu reușește să își liniștească conștiința prin propria sa autoevaluare - individualismul religios are consecințe dezastruoase pentru om.
Aceste consecințe dezastruoase ale individualismului religios se vor răsfrânge asupra mai multor aspecte ale vieții creștine, producând fie creștini falși, fie creștini adevărați dar care sunt într-o stare spirituală precară. În articolele următoare voi explica modul în care boala individualismului afectează creștinul în ce privește:
Disciplinarea