Una dintre sursele interminabile de erori teologice legate de mântuire vine din confuziile care apar în interpretarea legământului făcut de Dumnezeu cu Adam, legământ care în teologia reformată este denumit ”legământul faptelor” sau ”legământul creației”.
De-a lungul istoriei, atât în teologia medievală cât și în forme aberante de (neo)protestantism în modernitate, teologii au încercat să strecoare harul în legământul faptelor ca mai apoi să poată strecura faptele în legământul harului. Fie că vorbim de un ”donum superaditum” care în teologia medievală este un har ce îi dă lui Adam puterea să asculte, sau că vorbim despre o redefinire a bunătății lui Dumnezeu ca har - consecințele sunt dezastruoase.
Când totul, inclusiv faptele și legea, devin ”har” și ”evanghelie” atunci harul nu mai este har și evanghelia nu mai este evanghelie. Această confuzie înlătură antiteza dintre legământul faptelor și legământul harului și eșuează să păstreze distincția între două principii diametral opuse de obținere a dreptului asupra vieții veșnice: ”cine va face aceste lucruri va trăi prin ele” și ”cel neprihănit prin credință va trăi”.
Faptul că legământul făcut de Dumnezeu cu Adam nu conține har ci doar o răsplătire a faptelor umane poate fi văzut din condiția acelui legământ. Condiția era ascultare perfectă de Dumnezeu, o ascultare concentrată în porunca simbolică legată de pomul cunoașterii binelui și răului.
Harul este dispoziția favorabilă a lui Dumnezeu care în loc să pedepsească păcătosul îi acordă mila. Legământul adamic nu conține nici o stipulare a harului prin care Dumnezeu să promită omului că va primi răsplata deși nu ascultă. Dimpotrivă, avem stipularea emfatică a pedepsei pentru neascultare (”negreșit vei muri” care de fapt este o repetare a verbului în ebraică, ceva de genul ”murind vei muri”).
O citire atentă a stipulărilor legământului făcut de Dumnezeu cu Adam este suficientă pentru a ne arăta faptul că lipsește orice stipulare a harului. O comparație între legământul Adamic și legământul Avraamic ne va confirma această absență și vom reuși să vedem diferența de condiție: în legământul faptelor omul trebuie să dobândească răsplata prin meritul faptelor sale, dar în legământul harului Dumnezeu este cel care promite și împlinește, în Geneza 15 Dumnezeu își asumă întreaga responsabilitate a faptelor prin faptul că îl adoarme pe Avraam și doar Dumnezeu trece printre animalele tăiate.
Legămintele care urmează după Adam nu sunt o continuare a legământului adamic ci sunt legăminte dintr-o altă categorie. Nu sunt legăminte ale faptelor ci legăminte ale harului. Pentru o scurtă perioadă în epoca mozaică avem o repetare a principiului faptelor, dar este o repetare doar pentru viața temporară în țară, nu pentru dobândirea mântuirii sau a vieții veșnice.
Legământul adamic are o continuitate doar în ce privește eșecul său, în sensul în care toți oamenii după Adam se nasc într-un legământ eșuat și au parte de imputarea vinovăției lui Adam, iar pe deasupra moștenesc și o lume ruinată de păcatul lui Adam și de blestemul abătut asupra lumii conform stipulărilor legământului adamic.
O citire superficială a textului biblic s-ar putea să îi facă pe unii oameni să se întrebe dacă nu există și alte elemente de continuitate: familia, munca, stăpânirea pământului. Legat de aceste lucruri trebuie să facem distincția între creație (care este șubrezită dar rămâne în existență) și legământul creației (care este ruinat și care continuă să existe doar prin vinovăție și ruinare).
Asta înseamnă că trebuie să facem distincția între lege și lege ca legământ. Legea a fost dată conform creației și continuă să existe pentru că natura există. Deși aspecte ale legii naturale continuă, ele nu continuă ca legământ și nu mai sunt o cale de a dobândi moștenirea sau posesia asupra Pământului și a vieții.
Hristos nu ne pune iarăși în grădină ca noi să împlinim vreun mandat adamic. Noi nu dobândim Pământul sau viața veșnică prin munca noastră, ci le moștenim ca daruri meritate și dobândite de Hristos. Noi nu zidim o împărăție, ci primim o împărăție (Evrei 12:28).
Faptele nostre bune nu au nici un rol în venirea împărăției lui Hristos, ele sunt doar dovada că împărăția a sosit. În legământul harului, faptele nu doar că nu sunt condiții meritorii (câștigarea dreptului), dar nu sunt nici condiții instrumentale (metoda) pentru care harul să fie dobândit.
Firul legământului adamic se întrerupe în Geneza 3 nu doar pentru că legămintele după Geneza 3 nu oferă viața veșnică prin fapte ci prin har, ci și pentru că Cel anunțat în Geneza 3, Hristos, nu se naște în continuitatea legământului adamic ca să îl restaureze pentru noi.
O citire atentă a Noului Testament ne arată că Hristos născându-se din fecioară prin zămislirea Duhului Sfânt nu s-a născut cu vinovăția și natura coruptă a lui Adam. Astfel, Iisus nu s-a născut în cadrul legământului Adamic eșuat. Hristos este Al Doilea Adam, acesta este un alt legământ, tocmai pentru că primul este încălcat, abrogat, expirat.
Ca ”sămânță a femeii” (și nu a lui Adam) Hristos s-a născut în legământul mozaic și acolo a îndeplinit condiția legământului tipologic, ”născut sub lege ca să îi răscumpere pe cei ce erau sub lege” (Gal. 4:5). La nașterea lui Iisus legământul adamic nu mai era în vigoare, tocmai de aceea Hristos se naște sub legământul mozaic.
Iisus prin viața și lucrarea sa, nu doar că NU restaurează legământul Adamic, dar nici măcar NU îl restaurează pe cel mozaic, ci aduce un Nou Legământ care este mai bun (Evrei 8:6). Acest legământ nou este nou vis-a-vis de cel mozaic, dar este doar o desăvârșire a legământului avraamic care nu a fost înlocuit de legământul mozaic ci a continuat să existe în paralel (Galateni 3:17).
Dacă ești creștin, nu ești restaurat ca să împlinești cu ”puteri noi” ceea ce Adam nu a putut împlini, viața ta înoită este antecamera gloriei nu metoda pentru aducerea împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Hristos pe Pământ nu este consecința faptelor tale (nici meritoriu, nici instrumental), ci mai degrabă faptele tale sunt consecința Împărăției.
Restaurarea noastră în Hristos nu ne readuce la început ci ne duce la sfârșit. Noi acum avem ceea ce Adam ar fi dobândit dacă ar fi ascultat, nu suntem puși în poziția de a dobândi ceea ce el nu a reușit.