De cele mai multe ori când am auzit vorbindu-se de postmodernitate sau postmodernism în legatură cu religia creștină, postmodernismul a fost prezentat ca un cataclism ce afectează în mod irevocabil credința creștină. A existat un astfel de cataclism ce a schimbat gândirea oamenilor en masse? Se pare că da. Este postmodernismul acest cataclism într-un mod unic? Probabil că nu.
Discursurile ”postmodernism-cataclism” par să aibă o perspectivă prea pozitivă asupra modernității și includ de obicei figuri precum Friedrich Nietzsche, Jacques Derrida, Jean Paul Sartre și alți gânditori postmoderni cărora nu le-a surâs deloc doctrina și practica creștină. Atacurile vitriolice ale lui Nietzsche împotriva creștinismului ating culmile disprețului pe care doar un fost creștin lepădat de credința creștină le poate avea față de Biserică.
Sunt de acord că există o școală de gândire postmodernă care respinge creștinismul fără echivoc. Dar ce vreau să spun prin această postare este faptul ca postmodernismul se află într-o continuitate substanțială cu modernismul și nu reprezintă originea problemelor percepute de creștini azi.
De la modernitate la postmodernitate: aceeași mărie cu altă pălărie
Ce este ”post” față de ”modernitate” în ”postmodernitate?” Probabil ca să putem discuta această întrebare trebuie mai întâi să ne întrebăm ”ce este modernitatea?” În opinia mea, răspunsul la această întrebare trebuie să înceapă cu Rene Descartes (1596-1650), care a produs o ruptură radicală între gândirea creștină antică-medievală și gândirea creștină ulterioară. Această ruptură a avut în vedere presupozițiile și întrebările pe care creștinii și le puneau cu privire la viață.
Descartes a trăit într-o vreme dificilă a războaielor religioase europene, iar multe întrebări de la care pornește filosofia sa au fost determinate de critica sa față de aceste războaie sângeroase în care oamenii se omorau unii pe alții în Europa din motivații religioase. Această priveliște a violențelor între catolici și protestanți, care au fost cauzate de interpretari diferite pe care aceste grupări le aveau cu privire la revelația divină și cultul creștin, l-a făcut pe Descartes să caute o nouă epistemologie.
R. Scott Clark sugerează că, dacă până la Descartes majoritatea creștinilor erau convinși de existența lui Dumnezeu și de sensul vieții prin mijloace exterioare lor (revelație, tradiție, biserică), Descartes interiorizează sursa autorității epistemologice în mintea individului. Dacă până la Descares oamenii se întrebau ”ce a vorbit Dumnezeu?” după Descartes oamenii au început să se întrebe ”a vorbit oare Dumnezeu?” punând la îndoiala nu doar legitimitatea violențelor între grupurile religioase. ci și epistemologia acestora (în care revelația avea un rol central).
După Descartes, orice discuție despre Dumnezeu a început cu omul. Descartes nu a abandonat credința în Dumnezeu, dar și-a susținut-o printr-o filosofie prin care înlocuia revelația divină cu propria sa rațiune, o rațiune care rămâne și singura dovadă certă a existenței omului. Omul, existența și nevoile sale devin prim planul preocuparilor modernității, iar orice aspecte religioase ajung în cel mai bun caz pe un plan secund. Aceasta este soluția lui Descartes pentru războaiele religioase: nu mai pune religia pe un plan mai înalt decât nevoile și interesele personale ale oamenilor. Chemarea filosofiei lui Descartes este o chemare la a îți dedica viața doar lucrurilor pe care le poți cunoaște cu o certitudine absoluta (cum ar fi existența și nevoile tale) nu idealurilor religioase față de care dobândirea unei certitudini absolute este imposibilă.
Aceste elemente din școala de gândire carteziană vor fi continuate și de alți filosofi. David Hume (1711-1776) a susținut că singurul fundament universal pentru cunoaștere este observația empirică și a respins revelația biblică pentru că nu poate fi verificată empiric. Hume a avut un rol fundamental în evoluția gândirii lui Immanuel Kant (1724-1804) care mai lasă loc pentru unele credințe religioase doar pentru că le consideră necesare ca fundament al moralității.
Această filosofie a modernității susține posibilitatea cunoașterii cu certitudine absolută, fie prin deducere raționalistă sau prin inducere empirică. Într-un astfel de context filosofic și într-o societate ce a trecut peste epoca violențelor religioase, G. F. W. Hegel (1770-1831) propune o filosofie panteistă a progresului umanității în care evoluția și progresul istoriei erau însuși dumnezeu.
Așadar, ce este ”post” în ”postmodernism?” Una dintre diferențe este abandonarea perspectivei optimiste asupra progresului omenirii. În special cele două războaie mondiale, dar și alte probleme sociale din secolul XX au făcut ca perspectiva optimistă a modernității să fie abandonată. Modernitatea a făcut mari promisiuni privind progresul omenirii în urma abandonării creștinismului tradițional și adoptarea idealismului, dar generațiile secolului XX au fost deziluzionate de faptul că această presupusă umanitate evoluată nu mai apare, ci omul și societatea au rămas la fel de corupte.
Din acespt punct de vedere, ”postmodernismul” nu reprezintă o ruptură radicală față de modernitate, ci mai degrabă o dezvoltare sau o ”corectare” a unor aspecte ale gândirii moderne. Michael Horton, profesorul căruia îi sunt dator pentru istoriografia de mai sus, sugereaza că în loc de ”postmodernitate” am putea să denumim epoca noastră ca ”maimodernitate.” Conform acestei perspective, postmodernitatea este o înflorire și o ”desăvârșire” a modernității prin eliminarea speranțelor naive ale idealismului.
Postmodernitate și creștinism: competiția evangheliilor
Având în vedere aceste aspecte, este postmodernitatea un context mai dificil pentru misiunea creștină decât modernitatea? În opinia mea, ambele epoci sunt la fel de ostile față de credința creștină, pentru că filosofia modernă și cea postmodernă sunt la fel de incompatibile cu credința creștină.
Gandirea lui Descartes a fost văzută ca fiind incompatibilă cu credința creștină, motiv pentru care încă din anii pe care Descartes i-a petrecut in Țările de Jos, teologi creștini precum Gisbertus Voetius au participat la dezbateri cu Descartes criticând ceea ce ei au perceput ca fiind un sistem filosofic ce întronează rațiunea umană ca sursă autoritară de cunoaștere, fără să fie luată în considerare faptul că omul, ca persoană corpută din punct de vedere moral, are și rațiunea sa afectată de această corupție.
Speranța în progresul omenirii nu a fost complet abandonată în postmodernism, ba chiar am putea spune că progresul tehnologic remarcabil din a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI au reînviat naivitatea modernă cu privire la o umanitate ”evoluată” un pământ ”verde” și o viată ”fără de moarte.”
În opinia mea, școlile de gândire moderne și postmoderne propun ”evanghelii” care se află în competiție cu Evanghelia creștină. La ce mă refer prin asta? Înțeleg ”evanghelia” ca fiind o ”veste bună” prin care omul poate ieși din starea căzută în care se află, dobândind un destin al fericirii și vieții fără limitările curente. În creștinism, Evanghelia este vestea bună a întrupării, vieții, morții și învierii lui Hristos pentru noi, pentru salvarea noastră din păcat și de sub consecințele păcatului, salvare care ne oferă împăcare cu Dumnezeu, transformare morală, dragostea Bisericii, învierea trupurilor și viață veșnică.
Filosofiile moderne și postmoderne nu folosesc termenul de ”evanghelie” pentru a își descrie promisiunile, dar există elemente care în opinia mea corespund acestei categorii. ”Evanghelia” carteziană promite o cunoaștere absolută a adevărului prin rațiunea dezlipită de simțuri și eliberare de constrângerile sociale prin plasarea intereselor personale deasupra construcțiilor sau cerințelor sociale. ”Evanghelia” lui Hegel promite o îndumnezeire a umanității prin progresul istoriei în care, desigur, națiunea germană era văzută ca având prioritate (da, Hitler a îmbrățișat această ”evanghelie” a idealismului german). ”Evanghelia” lui Marx promitea o societate utopica prin comunism (si stim ce bine a funcționat).
Care este ”evanghelia” contemporană care ”concurează” cu Evanghelia creștină? Aș sugera ca întronarea epistemologică și socială a științei și tehnologiei ca sursă de cunoaștere, bunăstare și depășire a oricărui obstacol natural, este cea mai atractiva ”evanghelie” seculară din zilele noastre.
În opinia mea, istoria pare să ne sugereze o evoluție în spirală a relației dintre oameni și aceste evanghelii seculare, o pendulare între iluzie și deziluzie, urmată de căutarea următoarei ”vești bune” care să le dea oamenilor speranță și un scop în viață.
Încotro? Să mai lăsăm smiorcăiala!
Care ar trebui să fie atitudinea creștină într-un astfel de context? Sugestia mea este că ar fi folositor să înțelegem că creștinismul, de cel puțin patru secole, nu mai este prințesa societății, ci mai degrabă o Cenușăreasă marginalizată de care societatea se rușinează și pe care o tolerează cu greu.
Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a promis că dacă vom fi buni creștini atunci cei din jur vor cădea pe spate uimiți de noi, ci că cei care nu cred în El ne vor disprețui la fel cum cei necredincioși l-au disprețuit și pe El acum 2000 de ani (și continuă să îl disprețuiască și azi). Plansul are vremea lui, dar parcă lamentarea creștină nesfârșită în privința ”postmodernismului” nu își are sensul.
Ce putem face? Să le arătăm dragoste celor care ne disprețuiesc. Sa le vestim Evanghelia lui Hristos celor ce sunt prinși în cercul vicios al iluziei și deziluziei cu privire la ”evangheliile” seculare. Să fim preocupați de manifestarea Împărăției lui Dumnezeu în prezentul Bisericii. Să privim înspre venirea Mirelui care își va revendica mireasa ce azi este tratată ca o ”cenușăreasă.”
Mihai Corcea