Pe acest website veți găsi multe referințe la ”a fi confesional” sau la intenția plantării unei biserici reformate ”confesionale.” Ce înseamnă acest cuvânt? În această postare doresc să prezint modul în care este înțeles cuvântul ”confesional” în rândul bisericilor reformate de care aparține și proiectul nostru de misiune în București.
Ce este o confesiune? O confesiune, sau o mărturisire de credință, este un document scris și adoptat de un for ecleziastic ce acționează în numele unor biserici, for care în cazul bisericilor reformate se numește ”Sinod.” Într-un Sinod, bisericile sunt reprezentate de pastori și prezbiteri care iau decizii în numele bisericilor și pentru biserici.
Prin adoptarea unei confesiuni de credință, un Sinod, ca reprezentant al bisericilor sale și al credincioșilor care fac parte din ele, declară public validitatea unor formulări doctrinare ca rezumat corect al învățăturilor Bibliei. Confesiunea de credință a comuniunii reformate din care fac parte se numește ”Mărturisirea de Credință Belgiană” care a fost scrisă inițial de slujitori ai bisericilor reformate franceze din Țările de Jos (Belgia de azi) și apoi adoptate de Sinodul reformat internațional de la Dort din anul 1619.
Între credință implicită și minimalism confesional
În comunitățile romano-catolice și ortodoxe-răsăritene se pune mai puțin accent pe ceea ce crede un individ decât pe conformarea exterioară la cerințele bisericii. Acest concept este deseori cunoscut sub numele de ”credință implicită” în învățăturile bisericii. Ce presupune o asemenea credință implicită? A avea credință implicită înseamnă că prin supunerea ta față de biserică și reprezentanții ei (în cazul României ne putem gândi la BOR), primești binecuvântarea existentă în tainele (sacramentele) bisericii chiar dacă tu ca individ crezi puține din lucrurile pe care biserica le susține.
Această credință implicită este posibilă datorită unui alt aspect doctrinar, și anume, o perspectivă sacerdotală asupra vieții bisericii. Perspectiva sacerdotală înseamnă că eficiența tainelor în viața credinciosului depinde mai puțin de credința personală și mai mult de participarea la ele: tainele au putere în ele însele și acționează prin ele însele și în lipsa credinței (ceea ce în lumea vestică mai este numit ex opera operato).
Asta nu înseamnă că pentru romano-catolicism sau ortodoxia-răsăriteană credința personală nu contează deloc, ci că credința personală contează mai puțin decât participarea sacramentală. Acest fapt există situația din România: un număr copleșitor de români care sunt membrii ai BOR nu cred în veridicitatea Bibliei sau în validitatea învățăturii bisericii lor, dar participă la ritualurile bisericii. Biserica îi primește pe baza unei rostiri formale a crezului să participe la taine (cum ar fi căsătoria), iar clericii sunt în cele mai multe cazuri neinteresați în credința personală a oamenilor cărora le oferă ceea ce ei numesc taine.
La extrema opusă, se situează comunități evanghelice (sau ”neoprotestante”) în care credința personală individuală este totul. Am petrecut mulți ani în astfel de comunități în care exista ceea ce aș numi un ”minimalism confesional.” În viața bisericii nu exista un standard explicit și scris al credinței altul decât ”Biblia” pe care fiecare o interpreta cum i se părea lui bine. Acest minimalism aduce de multe ori, în opinia mea, mult haos în viața unei congregații, haos care din păcate este considerat de valoare, pentru ca tot ce este neplanificat, nescris, pe moment, este văzut ca o lucrare a Duhului.
Într-o asemenea de comunitate există un consens asupra unor aspecte minimale ale credinței creștine, de multe ori include și reguli legaliste nebiblice cum ar fi ”nu bea, nu fuma, nu dansa,” iar Biblia este trâmbițată ca standard unic. Astfel de comunități s-ar putea să aibă anumite ”mărturisiri de credință” care au fost scrise doar pentru că le-a cerut Ministerul Culturii și Cultelor în trecut, dar sunt în cele mai multe cazuri obscure și credincioșii nu le cunosc și nu le urmează conținutul.
Un astfel de minimalism confesional este considerat de cei ce îl adopta ca fiind garantul perfect al libertății de conștiință și al credinței biblice. În anii petrecuți în astfel de comunități am ajuns la o concluzie diferită, pentru că, în opinia mea, lipsa unui standard doctrinar care să fie parte a vieții bisericii determină exact opusul libertății și al credinței biblice. Atunci când nu există un standard confesional fiecare crede ce vrea, iar unitatea doctrinară lipsește din biserică. Mai mult, cei care predică nu sunt responsabilizați de un standard doctrinar al tuturor bisericilor astfel încât în aceeași confesiune de genul acesta există oameni care predică lucruri nu doar radical diferite față de alții ci și chiar antitetice.
Chiar dacă din punct de vedere formal ”Biblia” este autoritatea confesională a acestor tipuri de comunități, credincioșii se află la îndemâna capriciilor și opiniilor celui ce se află la amvon, care ”se supune doar Bibliei” dar asta înseamnă că interpretează Biblia cum vrea și își impune opiniile asupra altora.
Nu doar o confesiune istorică ci o și confesiune prezentă
Pe lângă problemele legate de ”credința implicită” din comunitățile romano-catolice sau ortodoxe-răsăritene și de reacția extremă a ”minimalismului confesional” din comunitățile ”neoprotestante” există și situația bisericilor protestante (luterane sau reformate) care au păstrat mărturisirile de credință ale Reformei Protestante până azi, dar aceste mărturisiri sunt considerate doar niște documente istorice care nu mai sunt folosite ca standarde.
Începând cu prima jumătate a secolului XVIII, bisericile protestante din Europa au modificat ceea ce se numește ”formula de subscriere confesională” astfel încât mărturisirile de credință să nu mai fie standarde confesionale ci doar documente orientative. De aceea, o mare parte din clerul protestant european (și românesc) de astăzi susține și propagă doctrine contrare mărturisirilor istorice. Așa s-a ajuns în situația în care mulți pastori anglicani predică și practică lucruri contrare celor 39 de Articole de Credință, mulți pastori lutherani predică și practică lucruri contrare Confesiunii de la Augsburg, iar mulți pastori reformati predică și practică lucrurilor contrare mărturisirilor lor (Belgiană, Helvetică sau Westminster).
Această ”relaxare” confesională este din multe puncte de vedere determinată de raționalismul iluminist și face ca numărul bisericilor protestante care chiar predică și practică doctrina Reformei Protestante să fie foarte mic pe continentul European. Numărul lor este mai mare în Marea Britanie și Olanda, dar foarte mic pe restul continentului. În America această ”relaxare” s-a produs doar la începutul secolului XX, iar acolo există un număr semnificativ de biserici luterane și reformate confesionale.
În contrast cu aceste comunități modelate de raționalismul iluminist din modernitate, bisericile confesionale se află într-o continuitate nu doar formală și instituțională cu Reforma Protestantă, ci și într-o continuitate substanțială, a credinței date sfinților o dată pentru totdeauna. Doar pentru că o biserică poartă numele de ”reformată” nu înseamnă că predica și practica ei este ”reformată.”
A fi ”reformat” sau ”luteran” nu este ceva subiectiv, ci semnificația acestor cuvinte este obiectivă, având o substanță istorică, doctrinară și practică. Doar pentru că eu mă numesc ”reformat” și eu cred doctrina ”x” nu înseamnă că doctrina ”x” este reformată, dacă se află în contradicție cu standardele confesionale reformate. Aceasta ar fi o iluzie care ar legitima tot felul de credințe și practici ”nereformate” sau chiar necreștine.
Structură și libertate într-o biserică reformată confesională
Am identificat mai sus ceea ce, în opinia mea, sunt trei erori referitoare la confesionalism: credința implicită, minimalismul confesional și relaxarea confesională. În contrast cu aceste trei perspective, bisericile reformate din care fac parte susțin și practică o subscriere confesională pentru păstări/prezbiteri/diaconi și consimnțământ confesional pentru membrii.
Aceasta este practica bisericilor reformate din secolele XVI-XVII și se dovedește a fi benefică chiar și în secolul XXI, pentru că Biblia a rămas aceeași, oamenii sunt la fel de păcătoși, iar biserica pune în practică aceeași Mare Trimitere a lui Domnului nostru Iisus Hristos și aceleași înstrucțiuni ale apostolilor.
Ce înseamnă această subscriere confesională într-o biserică reformată? Înseamnă căadoptăm și mărturisim standardele confesionale (în cazul nostru Mărturisirea Belgiană, Catehismul de la Heidelberg și Canoanele din Dort) ca fiind un rezumat corect al Scriputrii. Credem ce scrie în ele nu pentru că ar avea o autoritate egală cu a Bibliei ci pentru că sunt un rezumat corect al Bibliei care are autoritate.
Aceste standarde confesionale mai sunt numite și Cele Trei Forme de Unitate, pentru că ele unesc în credință și practică nu doar mai mulți credincioși într-o biserică ci și mai multe biserici într-o comuniune eclesială. Toți păstorii, prezbiterii și diaconii bisericii trebuie să ”subscrie” la documentele confesionale și activitatea lor este trasă la răspundere prin aceste documente.
Subscrierea confesională a slujitorilor este un jurământ pe care aceștia îl depun la ordinare, iar forma acestui jurământ a rămas aceeași din anul 1619, de la Sinodul din Dort. Această formulă redată mai jos este rostită și semnată de cei ordinați:
Noi, cei care am semnat, Slujitori ai Evangheliei, Prezbiteri și păstori ai bisericii reformate din ___________________ care aparține de regiunea _________________, ne declarăm subscriere în mod sincer și cu conștiința împăcată înaintea Domnului, declarăm că credem din toată inima și suntem convinși de toate articolele și punctele de doctrină din Mărturisirea Belgiană și Catehismul de la Heidelberg și că împreună cu deciziile doctrinare ale Sinodului din Dort din 1618-1619 sunt în conformitate deplină cu Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea, promitem să vestim și să apărăm aceste doctrine fără să le contrazicem vreodată, direct sau indirect prin predicarea, predarea sau scrierile noastre.
De asemenea, declarăm nu doar că respingem erorile care sunt împotriva acestor doctrine și au fost condamnate de Sinodul din Dort, dar că suntem dispuși să le respingem și să le dovedim ca fiind false, protejând bisericile noastre de asemenea erori. Iar dacă în viitor, se vor ivi dificultăți sau opinii diferite în mintea noastră în privința acestor doctrine, promitem că nu vom contrazice mărturisirile în public sau în privat, prin predicare, predare sau în scris. Ci ne vom face cunoscute astfel de păreri Consitoriului, Classisului sau Sinodului pentru ca acolo opiniile noastre să fie examinate, iar noi vom fi întotdeauna gata să ne supunem deciziei Consistoriului, Classisului sau Sinodului, iar în cazul în care nu vom face acest lucru să fim suspendați din slujba pe care o facem.
De asemenea, dacă Consistoriul, Classisul sau Sinodul, având suficiente motive de a ne suspecta și din dorința de a păstra unitatea și puritatea doctrinei, va considera să ne ceară explicații referitoare la pozițiile noastre referitoare la vreun articol de doctrină al mărturisirii, catehismului sau canoanelor, promitem să fim întodeauna dispuși si pregătiți să îndeplinim o astfel de cerere, iar în caz contrar să fim suspendați. Ne rezervăm dreptul să facem apel în cazul în care contestăm decizia Consistoriului sau cea a Classisului, dar vom respecta decizia deja luată până când va exista o nouă decizie asupra apelului nostru.
Dar mărturisirea, catehismul și canoanele nu sunt standarde confesionale doar pentru slujitori ci și pentru restul membrilor. Desigur, nu există așteptarea ca toți membrii să își asume toate aspectele amănunțite sau implicațiile doctrinare de care nu își dau seama dar și membrii trebui să își mărturisească consimțământul față de învățătura bisericii.
S-ar putea ca cineva să se întrebe: ”De ce se pune accentul așa mult pe doctrină și pe aceste standarde, nu e de ajuns să credem în Hristos și să îi iubim pe ceilalți?” Credința în Hristos și dragostea față de ceilalți nu sunt doar niște slogane ci au o semnificație doar prin prisma doctrinelor crezute. Cine este Hristos și ce a făcut El? Nu există credință în Hristos fără un răspuns adecvat la această întrebare, iar răspunsul este doctrină.
Dihotomiile populare între doctrină și practică sau între relație și religie sunt dihotomii false care nu duc nicaieri. Nu există o relație fără cunoaștere, iar cunoașterea lui Hristos este imposibilă fără doctrină (adică învățătură) pentru că noi avem întotdeauna o cunoaștere mediată prin mijloacele prin care Hristos s-a revelat.
De aceea, pentru unitatea și sănătatea bisericii, nu doar slujitorii ci și membrii trebuie să cunoască și să adopte aceste doctrine conforme cu Biblia. Dacă slujitorii depun un jurământ la ordinare, toți membrii fac o mărturisire de credință înaintea primei comununi (în cazul copiilor botezați ca prunci și crescuți în familiile creștine) sau în cazul adulților care se transferă din alte biserici.
Această mărturisire de credință este făcută prin următoarea formulă liturgică:
Mărturisirea credinței
Slujitorul: Îî mulțumim lui Dumnezeu pentru harul care v-a fost dat în Iisus Hristos. Îl lăudăm pentru că a lucrat credință în inima voastră astfel încât acum doriți să vă mărturisiți credința în mod public în prezența lui Dumnezeu și a bisericii Sale sfinte, primind privilegiile comuniunii depline cu poporul lui Dumnezeu.
Jurăminte
Slujitorul: _______________, ți se cere acum să răspunzi cu sinceritate la următoarele întrebări:
Crezi din inimă doctrina conținută de Vechiul și Noul Testament, în crezul apostolic și predicată în această biserică creștină ca fiind doctrina adevărată și completă a mântuirii, promiți ca prin harul lui Dumnezeu să perseverezi în această mărturisire?
Primești promisiunea legământului lui Dumnezeu, care ți-a fost însemnată și pecetluită în botezul tău și mărturisește că te disprețuiești și te umilești înaintea lui Dumnezeu datorită păcatelor tale și cauți viața nu în tine însuți ci doar in Iisus Hristos Mântuitorul tau?
Declari că îl iubești pe Domnul și că este dorința inimii tale să îl slujești conform Cuvântului Său, să uiți lumea, să îți răstignești natura veche și să trăiești o viață evlavioasă?
Promiți să te supui conducerii biserici, iar dacă te vei abate prin doctrină sau prin trăire să te supui mustrărilor și disciplinei sale?
_________________, care este răspunsul tău?
Cel întrebat răspunde: Da, promit, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Însărcinarea:
Slujitorul: Te însărcinez, ca prin folosirea frecventă a mijloacelor harului și cu ajutorul Dumnezeului tău să continui în marturisirea pe care tocmai ai facut-o. În Numele Domnului nostru Iisus Hristos te primesc în comuniune deplină cu poporul lui Dumnezeu. Fii sigur că acum îți aparțin toate privilegiile acestei comuniuni. Iar după ce vei suferi pentru puțină vreme, Dumnezeul harului, care te-a chemat la glorie veșnică în Hristos, te va reînnoi, confirma și întări. A lui să fie stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Această structură a subscrierii și consimțământului confesional crează un cadru al ordinii, unității și sănătății doctrinare care face posibilă dezvoltarea armonioasă a bisericii. Ce se întâmpla cu creștinii care nu pot să răspundă în mod afirmativ la aceste întrebări? Dacă cineva nu este de acord cu doctrina și practica creștină reformată nu poate și nu are sens să devină membru al unei biserici reformate, deoarece un credincios trebuie să poată să se supună cu conștiința împăcată unei biserici pentru a fi crescut, hrănit, condus și protejat de Hristos prin biserică.
Subscrierea confesională este crează cadrul unei unități substanțiale, personale și prezente în cadrul congregației. Nu este o unitate pur formală (vezi romano-catolicism și ortodoxie-răsăriteană), nu este un cadru haotic al minimalismului (vezi ”neoprotestantism”) și nu privește mărturisirile doar ca pe niște relicve istorice orientative (vezi protestantismul liberal).
Atunci când mă refer la viitoarea biserică ce va fi plantată în București, cu ajutorul Domnului începând cu 2016, ca fiind o biserică reformată ”confesională,” fac referire la principiul subscrierii confesionale de mai sus. Acesta este modul prin care cuvântul ”reformat” are o semnificație substanțială și se află în continuitate cu Reforma Protestantă.
Mihai Corcea