Unul dintre cele mai controversate subiecte în țara noastră (și nu numai) este câștigul financiar al bisericilor creștine. Cotidianul Gândul a publicat în ultimele luni o serie de articole intitulate ”Godporația” în care surprinde modurile în care multe instituții bisericești dobândesc câștiguri financiare. Mulți oameni se întreabă de ce este necesar ca statul să finanțeze activitățile religioase. Alți români observă faptul că în ultimele decenii s-au construit mai multe biserici decât spitale. Cum ar trebui să privească un creștin la aceste aspecte?
În această postare doresc să ofer o critică din perspectiva creștină reformată dar și să sugerez ceea ce, în opinia mea, este soluția la aceste aspecte problematice. Iată teza mea: dăruirea financiară către biserică este bună și necesară doar când această dăruire este făcută cu o motivație corectă și într-un cadru legitim.
O problemă foarte veche
Înainte de a discuta soluția, dați-mi voie să explorez problema. Această îngrijorare referitoare la transformarea bisericii creștine într-o ”vacă de muls” de către un cler corupt nu este o problemă existentă doar în modernitate ci o problemă la fel de antică precum creștinismul. Corupția clerului a atras atenția bisericii din vreme Noului Testament și până azi.
Apostolul Pavel atrage atenția asupra faptului că sunt unii slujitori creștini care sunt implicați în această slujire doar din ambiții personale și dorința de câștig financiar (Filipeni 1:15-18). Cu toate acestea, intrarea în slujire din ambiții personale nu a rămas o problemă majoră în primele secole datorită situației dificile create de persecuții. În perioadele de persecuție a fi creștin sau a fi un slujitor eclesial nu îți aducea nici un câștig personal, ci doar probleme cu cei din jur și cu statul.
Biserica creștină nu a fost înființată având în vedere un stat sau o societate care să îmbrățișeze valorile bisericii, ci un stat și o societate ce se afla în tensiune cu biserica. După primele secole statul și societatea au adoptat biserica, dar întrebarea pe care mi-o pun eu este dacă această biserică populară azi care a fost îmbrățișată de stat și societate mai păstrează aceleași valori pe care le avea inițial?
Un studiu de caz care ne poate ajuta să răspundem la această întrebare este epoca evului mediu, o perioadă în care adoptarea bisericii în stat și societate a fost consolidată. Niciodată nu a fost biserica și societate atât de întrepătrunse precum în Evul Mediu. Unul din modurile în care corupția bisericii se vedea în acea perioadă era vânzarea de indulgențe. Preoții le promiteau oamenilor iertare înaintea lui Dumnezeu printr-o plată financiară către biserică. Vânzarea de indulgențe începută în evul mediu continuă și astăzi în biserica romano-catolică. În estul bizantin, practica corespondentă este plata slujbelor și a rugăciunilor pentru cauze individuale.
Banii strânși de cler prin aceste metode încă din evul mediu erau folosiți pentru a susține stilul de viață îmbelșugat al lor, care de multe ori era cu mult peste media omului de rând de la care strângeau acești bani, dar și pentru construirea unor catedrale opulente. Atunci când Reforma Protestantă a cerut reformarea bisericii și abandonarea practicii indulgențelor, clerul strângea bani prin indulgențe în mod special pentru construirea catedralei Sf. Petru din Vatican.
Presupuneri și ambiții
Nu doar aceste practici de strângeri a banilor sunt dubioase, dar și presupunerea ca bisericile creștine trebuie să dețină astfel de clădiri opulente. Ambiția clerului de a își dovedi superioritatea față de instituțiile laice se vede și în ziua de astăzi prin construirea unei catedrale gigantice lângă Casa Poporului, catedrală ce va fi cu câțiva metrii mai înaltă decât mamutul comunist.
În punctul acesta îmi voi permite să fiu puțin ironic. Ambiția clerului BOR pentru construirea catedralei gigante (care, oricum nu are nici o legătură cu ”mântuirea neamului”) este penibilă nu doar datorită costului și lipsei de sens a unui asemenea edificiu, ci în mod ironic, îi plasează în competiție cu megalomania lui Ceaușescu care și-a construit acel palat imens. În sfârșit, clerul marginalizat de regimul comunist își dobândește răzbunarea simbolică și se ridică cu câțiva metrii față de realizarea dictatorului.
Este azi biserica ceea ce Hristos a poruncit să fie și în modul în care apostolii au organizat-o? Nu. Simpla continuitate instituțională între BOR și biserica apostolilor nu legitimează BOR ca o biserică apostolică dacă BOR a abandonat valorile apostolice și a îmbrățișat valorile seculare intrând în competiție cu relicvele ceaușiste. Atunci când menționez corupția bisericii nu mă refer la acel preot care cere sume mari la înmormântări și nu dă chitanță pe ceea ce încasează, ci mă refer la corupția BOR (și al oricărei alte instituții eclesiale) care a abandonat Evanghelia apostolică și și-a reorientat existența înspre alte valori.
Ca să nu fiu acuzat de prea multă părtinire și subiectivitate, nu mă sfiesc să observ aceleași lucruri în lumea protestantă. Multe din bisericile protestante din Europa au fost ademenite de avantajele pe care statul și societatea le-ar oferi dacă ar abandona Evanghelia și pietatea apostolică. Astfel de biserici căsătorite cu statul au clerici care, precum în cazul BOR, nu sunt altceva decât birocrați ai statului care îmbrățișează cultura populară și reorientează existența bisericii după valorile societății. Sunt suficiente biserici protestante ”de stat” care confundă agenda politică cu cea spirituală, atât în România cât și în celelalte țări europene.
Pe lângă aceste derapaje în protestantismul istoric, există un fenomen mult mai tulburător în rândul grupărilor ”neoprotestante,” în special în cercurile penticostal-carismatice. Acest fenomen se numește ”evanghelia prosperității” prin care acei ”predicatori” le spun credincioșilor că dacă vor să fie bogați și să le meargă bine în viață, atunci trebuie să doneze cât mai mulți bani la ceea ce ei numesc ”biserică.” Pentru că alimentează ambițiile și iluziile oamenilor, mulți dintre acei ”predicatori” devin foarte celebrii și acumulează resurse financiare semnificative.
Dăruirea financiară pentru biserică
Deși aceste abuzuri sunt o realitate incontestabilă, ele nu trebuie să îi împiedice pe creștini de la practica biblică și apostolică a dărniciei creștine. Biserica creștină, așa cum o găsim pe paginile Noului Testament și în primele secole ale antichității, nu este un braț birocratic al statului, nici o instituție culturală ci un organism și o instituție a împărăției lui Dumnezeu, o ambasadă a cerului pe Pământ, o comunitate în care viitorul vieții veșnice pătrunde în prezentul vieții temporare.
În cele ce urmează doresc să propun 5 principii pentru dăruirea financiară către biserică.
1. Credincioșii au responsabilitatea de a susține nevoile financiare a bisericii vizibile și locale din care fac parte. Biserica creștină a primelor secole ale antichității era susținută de credincioșii ei nu de stat sau de alte instituții seculare. Nu este un lucru rău în sine ca statul sau alte instituții să contribuie în moduri tangibile la bunul mers al bisericii creștine, dar aceasta nu trebuie să fie principala sursă de venit a bisericii. Statul nu are o responsabilitate în acest sens ci aceasta este responsabilitatea credincioșilor.
Există două aspecte principale pentru care credincioșii trebuie să dăruiască bisericii: pentru ca cei ce slujesc biserica prin predicare și grijă pastorală să fie susținuți și pentru ca credincioșii nevoiași din biserică să fie ajutați (1 Corinteni 9:14, Galateni 6:6-10). Rolul diaconilor (Fapte 6) este de a gestiona resursele strânse și de a le distribui celor ce sunt plătiți pentru munca pe care o fac (păstorii) și celor ce sunt în nevoie financiară (credincioșii care trec printr-o dificultate financiară din cauza pierderii locului de muncă, a unui accident, etc.).
Această dăruire și susținere are loc în cadrul unei comunități creștine pe care o putem denumi biserica vizibilă și locală, adică o congregație. Congregațiile apostolice și cele antice aproape niciodată nu depășeau mai mult de 100-200 membrii făcând posibilă o viață comunitară în care există o legătură reală între credincioși.
2. Bisericile aflate în comuniune au responsabilitatea de a se susține financiar atunci când sunt în nevoie. Deoarece nu toate congregațiile au destui membrii pentru a le susține, sau pentru că nu toate congregațiile se află în zone geografice în care economia merge bine, congregațiile mai înstărite trebuie să le susțină pe cele în dificultate.
Această practică este evidentă în epistolele lui Pavel unde apostolul vorbește despre strângerea de bani pentru bisericile mai sărace (1 Corinteni 16, Fapte 11, Romani 15), în special pentru cele din Ierusalim care nu erau într-o stare financiară bună în ciuda eforturilor interne de ajutor reciproc (Fapte 2).
3. Dăruirea creștină nu trebuie să fie impusă de biserică prin taxe sau procente ci o dăruire de bunăvoie. Acest lucru este evident în cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 9:7. Fiecare credincios trebuie să dea în funcție de nivelul de resurse de care dispune dar și în funcție de ”ceea ce a hotărât în inima lui” nu ”cu părere de rău sau din obligație.” Biserica nu este o organizație ce oferă servicii contra cost, ci un organism și o instituție, o comunitate care există pentru slujirea oamenilor iar această existență este făcută posibilă de Dumnezeu prin dărnicia creștină ca și o cauză secundară folosită de Dumnezeu.
Biserica vechiului testament, poporul evreu, era o instituție teocratică în care dăruirea pentru Dumnezeu, la fel ca alte aspecte spirituale, erau stabilite prin legea civilă. Dar biserica noului testament nu mai este o realitate geopolitică sau o comunitate teocratică, ci un organism și o instituție ce rămâne vizibilă, are o structură și o manifestare locală, dar venirea lui Hristos și aducerea realității împărăției cerului pe Pământ prin întruparea, viața, moartea și învierea lui Hristos transformă aspecte din viața bisericii.
Astfel, principiul zeciuielii din vechiul testament, prin care oamenii dădeau la templu 10% din câștigul lor ca pe un impozit religios, nu este eliminat, dar transformat de forma nouă a bisericii după venirea lui Hristos. Deși principiul zeciuielii rămâne un punct de referință folositor, biserica azi nu îl mai implementează ca pe un impozit obligatoriu, ci, conform cuvintelor apostolului Pavel, fiecare este chemat să dea conform resurselor pe care le are și conform hotărârii din inima lui. Dăruirea creștină este un act de închinare înaintea lui Dumnezeu.
4. Credinciosul nu trebuie să dăruiască din ambiții personale ci din recunoștință pentru bunătatea și dărnicia lui Dumnezeu. După cum am văzut mai sus, motivația cu care dăm este foarte importantă. Trebuie să dăm din recunoștință pentru darurile primite de la Dumnezeu și din dorința de a susține slujirea bisericii. Este greșit să dăm din dorințe egoiste crezând că dacă dăm bani la biserică ne vom îmbogăți, ne va merge mai bine sau vom fi sănătoși.
Nu trebuie să confundăm creștinismul cu budismul. Dărnicia creștină este un răspuns la ceea ce Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt ne-a dat prin slujirea bisericii și prin providența din natură, nu un mod prin care dobândești ”karma” bună. O astfel de atitudine distruge complet semnificația dărniciei: dăruirea față de biserică nu este un act prin care credinciosul urmărește să dobândească ceva, ci un act prin care credinciosul oferă daruri din mulțumire pentru ceea ce a primit.
Pervertirea dăruirii într-un act care urmărește atingerea unor scopuri egoiste este unul din cele mai triste derapaje ale creștinismului popular din contemporaneitate, iar această pervertire reflectă atitudinea destul de generalizată în rândul clerului, care a reorientat existența bisericii prin abandonul Evangheliei și pietății apostolice și îmbrățișarea valorilor statului și ale societății laice.
5. Biserica trebuie să fie modestă și transparentă în modul în care sunt folosite resursele financiare. Dăruirea creștină își găsește semnificația într-un cadru în care darurile sunt folosite pentru scopurile pentru care sunt menite. Ele nu trebuie să alimenteze vanitatea ambițiilor clerului ci să facă posibilă slujirea în biserică. Conform cuvintelor apostolului Pavel, slujitorul trebuie să își câștige pâinea din munca pe care o face, dar acest câștig este menit pentru susținerea nu pentru îmbogățirea sa.
Bisericile creștine reformate din care fac parte sunt conduse de slujitori ai cuvântului și sacramentelor și de prezbiteri, care sunt ajutați de diaconi în administrarea bisericii. Slujitorii și prezbiterii alcătuiesc Consistoriul care guvernează congregația, iar împreună cu diaconii formează Consiliul care se ocupă de problemele mai ample ale congregației, Consiliul aflându-se sub autoritatea Consistoriului.
Bisericile creștine reformate nu sunt o democrație reprezentativă în care biserica să fie condusă de toți membrii ei prin vot, ci ele sunt conduse de slujitori ai cuvântului și de prezbiteri care sunt ordinați pe viață. Acest Consistoriu dă socoteală celorlalte biserici din regiune (într-un for numit Classis), iar toate bisericile dau socoteală Sinodului. În felul acesta există o supraveghere reciprocă și un cadru în congregațiile nu sunt autonome sau independente unele de altele (ceea ce s-ar numi ”congregaționalism”).
În acest context, deși membrii bisericii își oferă votul înainte de ordinarea slujitorilor, prezbiterilor sau diaconilor, există un singur aspect în care toți membrii bisericii votează în mod regulat în fiecare an, și anume, bugetul. Modul în care sunt cheltuiți banii într-o congregație este astfel transparent și deși în alte aspecte biserica nu este condusă prin votul congregației ci prin deciziile Consistoriului, Classisului și Sinodului, în aspectele financiare există o responsabilizare din partea congregației.
Prin această transparență și responsabilizare locală, în cadrul comunității, poate fi urmărită și modestia care este atât de necesară unei biserici înființate de Hristos și de apostoli care nu au urmărit grandoarea bogăției temporare sau ambiții personale, ci binecuvântările spirituale ale împărăției cerului, viața veșnică primită de credincioși prin viața, moartea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Acestea sunt principiile după care dorim să organizăm, cu ajutorul Domnului, o biserică creștină reformată de limba română în București începând cu a doua jumătate a anului 2016.
Mihai Corcea