Sunt reformații atât de preocupați de rolul credinței și de semnificația predestinării încât ajung să ducă vieți care nu reflectă sfințenia lui Hristos? Critica clasică adusă de romano-catolici, ortodocși-răsăriteni și socinieni împotriva reformaților este că a crede în justificare doar prin credință (Sola fide) sau în înțelegerea augustiniană-anselmiană-tomistă a predestinării, ar duce la o lipsă de sfințenie.
Una din cărțile pe care am citit-o în ultimele este ”Teologie Dogmatică Ortodoxă” scrisă de Dumitru Stăniloae, iar un aspect care mi-a lăsat un gust amar est modul în care portretizează doctrina reformei. Ceea ce m-a surprins nu a fost faptul ca Dumitru Staniloae respingea doctrina reformei, ci mai degrabă că ceea ce el prezenta ca doctrina reformei nu era doctrina reformei. Astfel, în cartea sa domnul Stăniloae combate doctrine pe care Reforma Protestantă nu le-a îmbrățișat, ba chiar le-a condamnat.
Am să revin cu mai multe detalii într-o postare ulterioară referitoare la ceea ce aș numi ”integritate în polemică” dar pentru această postare cred că ar fi suficient să menționez că domnul Stăniloae prezenta antinomianismul ca și cum ar fi doctrina Reformei, în condițiile în care Reforma însăși s-a alăturat în condamnarea antinomianismului. Este interesant că în multe dintre astfel de puncte în care domnul Stăniloae condamna ”doctrinele reformei” de fapt Reforma este de acord cu el.
Împotriva acuzațiilor romano-catolice și ale portretizărilor ortodoxiei-răsăritene, consider că privind la scrierile teologilor Reformei Protestante și citind documentele confesionale reformate, nu cred ca încape vreo îndoială asupra faptului că teologia reformată consideră ca faptele bune sunt necesare în viața credinciosului.
Între sola fides non justificat și fides justificat sola
Ce înseamnă ”Sola fide” în teologia reformată? ”Doar credința” nu înseamnă că o credință care este singură justifică, ci că doar credința este cea care justifică. Francis Turretin explică această distincție prin următoarele cuvinte:
Întrebarea nu este dacă o credință solitară (adică separată de celelalte virtuți) justifică (ceea ce încuviințăm că nu ar fi cazul pentru ca o astfel de credință adevărate și vie). Ci întrebarea este dacă credința, ea singură, contribuie la actul justificării (un lucru pe care îl susținem), după cum doar ochiul vede în trup dar nu când este scos din trup. Astfel, prepoziția ”doar” nu determină subiectul (”credința singură justifică”) ci predicatul (”credința justifică singură”). Coexistența dragostei cu credința nu este negată, ci coeficiența sau cooperarea lor în justificare. (Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, II.16.VI)
Astfel, ”Sola fide” nu înseamnă că un om care perseverează într-o viață de păcat fără căință și fără începerea trăirii sfinte ar fi justificat. Dar nu pentru că lipsa faptelor bune l-ar lăsa nejustificat ci lipsa vieții sfințite arată absența credinței vii care justifică. Ilustrația folosită de Turretin pentru credință ca ochi care vede, este tipică pentru înțelegerea reformată a credinței.
În teologia reformată credința nu este o virtute ci o funcție a sufletelor înviate prin regenerarea adusă de Duhul Sfânt. Prin credință credinciosul primește binecuvântările câștigate de Hristos. Credința nu îl califică pe credincios ca drept ci credința este instrumentul prin care Dumnezeu oferă dreptatea lui Hristos. De aceea, teologii reformați deseori descriu credința ca pe ochiul, gura, sau mâna sufletului care primește binecuvântările lui Dumnezeu.
Aspectele obiective și subiective ale justificării
Aceaastă distincție arată că nu există tensiune sau contradicție între doctrina lui Pavel și cea a lui Iacov. Apostolul Pavel vorbește despre justificarea înaintea lui Dumnezeu (Romani 3, Galateni 2-3), iar Iacov vorbește despre dovezile justificării înaintea oamenilor (Iacov 2). Argumentul lui Pavel este că înaintea lui Dumnezeu nu ne putem prezenta cu faptele noastre ca să fim acceptați ci cu faptele lui Hristos, iar argumentul lui Iacov este că înaintea oamenilor justificarea este atestată de manifestările vizibile ale credinței vii care justifică.
Francis Turretin discută această distincție în următorul mod:
Justificarea este obiectivă în ce privește starea în care intrăm atunci când suntem primiți pentru prima oare în comuniune cu Hristos și dreptatea lui ne este imputată de către Dumnezeu prin credință. Căci în acel moment credinciosul trece dintr-o stare a păcatului într-o stare a harului, vina tuturor păcatelor precedentă este ștearsă și remediul pentru toate păcatele viitoare este oferit în dreptatea lui Hristos. În ce privește păcatele specifice pe care credinciosul le va comite după acest moment, justificarea este subiectivă, fiind necesare o absolvire specifică a păcatelor ori de câte ori conștiința noastră ne acuză, credinciosul prin căință se întoarce din nou la Dumnezeu și dreptatea lui Hristos îi este aplicată din nou. În acest sens suntem îndemnați să căutăm iertarea păcatelor în fiecare zi (...) Binecuvântarea și dreptul la justificare diferă de cunoașterea și simțirea justificării. Nu există înnoiri ale celei dintâi pentru că este un dar irevocabil. Cu toate acestea, cea de pe urmă poate fi întreruptă și restaurată în funcție de scăderea sau creșterea sfințirii. Deși cunoasterea sau simțirea justificării poate fi întreruptă de păcate și recuperată prin căință, justificarea rămâne aceeași, una și neîntreruptă. (Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, II.16.X și II.17.VII)
Din acest punct de vedere, justificarea creștinului înaintea lui Dumnezeu este indivizibilă pentru că ea este bazată pe dreptatea lui Hristos dobândită prin viața sa perfectă de ascultare și prin jertfa sa perfectă, dar cunoașterea acestei justificări depinde de aspecte subiective. Cu alte cuvinte, cum știu că și eu sunt justificat de viața și jertfa lui Hristos?
Justificarea și absolvirea de păcate
Justificarea este una singură, indivizibilă și relativă la viața și jertfa lui Hristos nu la viața noastră. Dar cunoașterea și aplicarea subiectivă a justificării obiective este un proces de-a lungul întregii vieți. Acest proces al vieții de credință presupune a privi înspre Hristos și jertfa sa pentru întărirea credinței și speranței vieții veșnice.
Aspectul subiectiv al justificării nu ar trebui să îi ducă pe oameni înspre o veșnică introspecție. Funcția credinței nu este aceea de a privi înlăuntrul nostru ci de a privi la Hristos pentru a primi binecuvântarea sa.
Acesta este unul din motivele pentru care liturghia reformată include o secțiune în care se citește legea, există un moment al mărturisirii păcatelor, apoi este citită vestea bună a Evangheliei lui Hristos iar păstorul face o declarație solemnă a iertării celor ce își mărturisesc păcatele și privesc prin credință la Hristos.
În acest moment public de mărturisire a păcatelor în timpul liturghiei, credincioșii rostesc cu voce tare în unison, următoarea rugăciune:
Tatăl nostru care ești în ceruri, am auzit legea ta și ne găsim plăcerea în ea știind că legea ta este bună, sfântă și adevărată. Dar Doamne, știm de asemenea că nu am ascultat această lege în mod perfect. Murdăria păcatului încă a rămas pe noi. Am fost concepuți și născuți în nelegiuire, iar păcatul ne este întotdeauna înaintea ochilor. Am păcătuit împotriva ta și te-am ofensat prin gânduri, vorbe și fapte, prin ceea ce am făcut și prin ceea ce am lăsat nefăcut. Te rugăm să ne ierți. Ai milă de noi conform dragostei și harului tău îmbelșugat. Dă-ne o inimă curată și pune în noi un duh bun. Dă-ne din nou bucuria mântuirii pe care o avem prin Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.
În urma acestei mărturisiri publice și comune, urmează un moment de tăcere în care fiecare credincios își mărturisește propriul păcat în tăcere, iar apoi, slujitorul citește vestea bună a Evangheliei lui Hristos, încheind acest moment prin rostirea absolvirii de păcat care mai este numită și declararea iertării:
Celor ce credeți în Hristos și vă mărturisiți păcatele vă declar în numele lui Hristos si prin autoritatea Cuvântului Său că aveți iertarea păcatelor și nu mai sunteți sub condamnarea legii.
Această mărturisire publică a păcatelor și declarația slujitorului ca trimis al lui Hristos reprezintă o oferire și aplicare subiectivă a veștii bune a Evangheliei pentru fiecare credincios. Nu doar absolvirea publică de păcate duminica, ci și rugăciunile personale în timpul săptămânii au același rol: prin credință sufletul păcătos privește la Hristos și primește mângâierea iertării și asigurarea dragostei lui Dumnezeu.
Această înțelegere a justificării primite doar prin credința care privește la crucea lui Hristos nu este detrimentală sfințirii, ci dimpotrivă, conform perspectivei reformate, singurul fundament adecvat pentru sfințire. Doar printr-o înțelegere adecvată a justificării credinciosul poate căuta sfințirea eliberat de frică sau de povara căutării acceptării înaintea lui Dumnezeu.
Mihai Corcea