Pentru Perkins, o credință formată din iubire se uită în sine pentru autojustificare, în timp ce credința, ca instrument, se odihnește și privește în afara sa, doar la meritele desăvârșite ale lui Iisus Hristos. Aceasta este tendința umană de a privi înăuntru, la faptele noastre, la propria noastră dreptate inerentă, care nu este decât o zdreanță murdară; aceasta este cor incurvatus ad se: inima încovoiată în sine.
Toți oamenii sunt păcătoși. Orice om, oricât de bun ar fi, nu poate să nu păcătuiască. Păcatul nu e doar ceea ce faci greșit, ci și ceea ce lași nefăcut - nu doar cu fapta, ci cu vorba și gândul - orice moment în care nu îl iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Toți oamenii sunt păcătoși. Dacă toți suntem vinovați de păcate și vrednici de condamnare, cum putem fi iertați de vina noastră? În cele ce urmează doresc să sugerez o critică constructivă referitoare la 5 concepții greșite despre iertarea păcatelor:
Sunt reformații atât de preocupați de rolul credinței și de semnificația predestinării încât ajung să ducă vieți care nu reflectă sfințenia lui Hristos? Critica clasică adusă de romano-catolici, ortodocși-răsăriteni și socinieni împotriva reformaților este că a crede în justificare doar prin credință (Sola fide) sau în înțelegerea augustiniană-anselmiană-tomistă a predestinării, ar duce la o lipsă de sfințenie.
