Un articol de Michael Horton
Istoricul iudeu Josephus povestește despre priveliștea templului lui Irod înainte de a fi distrus. La răsăritul soarelui, suprafața sa aurită devenea atât de strălucitoare încât pelerinii îl puteau vedea de la kilometri distanță, pe măsură ce se apropiau de oraș. Isaia 60 întrevede o scenă și mai remarcabilă. Contextul este exilul babilonian. Aici Sionul zace în sac și cenușă, plângându-și exilul, tânjind după răscumpărare și restaurare. Spiritul de slavă părăsind sanctuarul, marele templu al lui Solomon însuși zace în ruine, invadat (ca și Edenul) de buruieni și spini. În capitolul 59, poporul ]l judecaseră pe Dumnezeu, dar, în calitate de avocat al legământului, profetul întoarce acuzațiile, prezentând ochii, urechile, mâinile, limbile și picioarele poporului ca dovadă a infidelității lor față de legământ. Poporul își mărturisește în cele din urmă păcatele și faptul că infidelitatea le aparține mai degrabă lor decât Domnului Legământului. Din cauza păcatelor lor, ei sunt „ca niște orbi care bâjbâie în întuneric” (Isaia 59:9).
Cu toate acestea, așa cum se întâmplă adesea în Isaia (și în scrierile profetice în general), după lege urmează întotdeauna evanghelia. Acolo unde poporul își dă seama în cele din urmă de vinovăția sa și unde Judecătorul devine Răscumpărător, există profeția minunată a unui mare răsărit de soare. Profetul declară: „Ridică-te, strălucește, căci lumina ta a venit! Și gloria Domnului a răsărit peste tine.” La fel ca în Ezechiel 37, unde profetul predică oaselor uscate din vale și acestea prind viață, aici Dumnezeu vorbește prin profet și apare realitatea despre care vorbește. Starea este ca cea a primei creații. Întunericul și golul acoperă întregul pământ, nu doar Ierusalimul, iar Dumnezeu declară: „Să fie lumină!"
Dumnezeu nu cere ca lumina să apară sau să transforme niște scântei rămase într-o flacără strălucitoare. Nici nu îi dă lui Israel condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru ca lumina lui Dumnezeu să răsară. Dumnezeu a spus „Să fie lumină” când era doar întuneric; a rostit viață în pântecele sterp al Sarei, iar Cuvântul Său a devenit trup în pântecele unei fecioare evreice, mai presus de toate procesele naturale de concepție. Această vorbire divină este cea care îi declară pe cei răi ca fiind drepți și apoi îi face să fie așa, declarația care ne transferă din lo-ammi (nu este poporul meu) în poporul ales al lui Dumnezeu (1 Pet. 2:9-10). De fapt, Pavel a comparat declarația lui Dumnezeu de justificare cu declarația „Să fie lumină!” al lui Dumnezeu. În ambele cazuri, Dumnezeu „dă viață celor morți și cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.” El „a fost întărit în credință, dând slavă lui Dumnezeu și fiind pe deplin convins că ceea ce El [Dumnezeu] promisese, era și capabil să împlinească. Și, de aceea, «i s-a socotit ca dreptate.» Or, nu numai pentru el a fost scris că i s-a socotit [ca dreptate], ci și pentru noi” (Rom. 4:17-23).
Israelul este luna, nu soarele
Înapoi la Isaia 60. „Ridică-te, strălucește, căci lumina ta a venit! Și gloria Domnului a răsărit peste tine!” Dar nu încă: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul și negura mare popoarele; dar Domnul se va ridica peste voi și gloria Lui se va vedea peste voi” (v. 1). Sionul nu are resurse pentru „a se ridica” și a „străluci”, dar totuși se ridică și strălucește pentru că lumina ei a venit. Sionul este luna, care reflectă strălucirea soarelui. Ea nu are o strălucire inerentă; ea nu este în niciun caz o sursă de lumină, nici măcar o sursă mai mică. Slava uneia este calitativ, nu doar cantitativ, diferită. Doar atunci când soarele răsare peste ea, declarând că întunericul s-a terminat și că dimineața a răsărit, poporul sfânt al lui Dumnezeu începe să reflecte gloria Sa. Cu toate acestea, slava care strălucește peste Sion nu este ceva care aparține creației; este însăși slava lui Dumnezeu. Răsăritul soarelui dezvăluie o scenă remarcabilă: Neamuri care curg în lumină, regi în strălucirea ei.
Dumnezeu este lumina; poporul său este reflectorul. Dumnezeu este Răscumpărătorul; noi suntem cei răscumpărați. Biserica se află întotdeauna la capătul primirii activității lui Dumnezeu. „Domnul se va ridica deasupra ta și gloria Lui va fi văzută peste tine.” Sionul, cetatea ruinată, mama acum stearpă și lipsită de copiii ei, cetatea pustie, este acum un oraș fantomă, dar în această nouă creație va fi o cetate glorioasă, locuită nu numai de o rămășiță de israeliți care se întorc, consacrată Domnului, ci și de o rămășiță din toate națiunile pământului – inclusiv din cele care au asuprit-o (vezi și Isaia 19). Limbajul noii creații se îmbină cu limbajul noului exod, așa cum vedem în mod repetat în Cântecele de Rob din Isaia (vezi în special Isaia 48:12-16, 20-22; 49:1-7, 11-13).
Chipul strălucitor al Sionului, radiind de entuziasm pentru găzduirea acestui festival global cu regi și popoarele lor aducând comori, face ca inima ei să bată cu putere de bucurie și uimire pentru ceea ce a făcut Domnul. Regii nu vin la Sion propriu-zis, ci la Mesia, sursa luminii Sionului: „Tu ești Robul Meu... o lumină pentru neamuri” (Isaia 42:6). Jertfele lor de laudă sunt acum acceptate (v. 7). Țefania 1:7 declară în mod similar: „Tăceți în prezența lui Dumnezeu. Căci ziua Domnului este aproape. Căci Domnul a pregătit o jertfă, și-a invitat oaspeții.” Isaia 60 profețește nimic mai puțin decât o nouă creație, cu procesiunea regilor în fața Marelui Rege care tronează în splendoarea sa de Sabat (v. 13-16). În centrul acestei vieți de Sabat se află neprihănirea, atât în raport cu Dumnezeu, cât și cu aproapele (v. 17-18). În cele din urmă, Dumnezeu va locui pentru totdeauna în mijlocul poporului său, ca lumină și dreptate a acestuia (v. 19-22).
Lumina ta a venit!
Evocând Geneza 1, precum și Isaia 60, Ioan își începe Evanghelia cu anunțul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Și fără El nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut.” Chiar în momentul în care poporul lui Dumnezeu, ca și lumea în general, se împiedica în întuneric, Ioan anunță: „În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina strălucește în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.... Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, și am văzut slava Lui: o slavă ca a singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:4, 14). El este Soarele. El este Cuvântul rostit de Tatăl care creează o lume din nimic altceva decât din păcat și moarte.
Comentând Isaia 60, Calvin scrie: „Isaia face aluzie la răsărit; căci, așa cum luceafărul de dimineață începe ziua într-un colț al cerului și imediat soarele luminează întreaga lume, tot așa răsăritul zilei a fost mai întâi în Iudeea, de unde a răsărit lumina, iar apoi s-a răspândit în întreaga lume; căci nu există niciun colț al pământului pe care Domnul să nu-l fi luminat cu această lumină.” Puritanul Thomas Goodwin a exprimat acest lucru în acești termeni: „Dumnezeu a făcut o lume nouă, al cărei Soare este Iisus Hristos.”
El este templul, marele preot și jertfa; dar noi suntem pietrele Sale vii, care reflectă lumina Sa. Dacă Israel nu avea nicio lumină inerentă de oferit lumii, cu cât mai puțin noi, care suntem neamuri, avem un motiv de laudă?
Apropiați-vă de El, Piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu! Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos ... ca să vestească laudele minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar care acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu aveați parte de îndurare, dar care acum ați căpătat îndurare. (1 Pet. 2:4-10)
Pentru că lumina a strălucit asupra Sionului, adaugă Petru, „vă sfătuiesc, ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești, care se războiesc cu sufletul. Să aveți o purtare bună în mijlocul păgânilor, astfel încât, chiar dacă vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, să vadă faptele voastre bune și să-L slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (v. 11-12).
Hristos este Soarele; noi suntem luna, zăcând în întuneric până când El răsare peste noi. În virtutea unirii noastre cu el, suntem numiți „copii ai luminii”, pietre vii care, mult mai mult decât suprafața aurită a templului pământesc, produc împreună o strălucire pentru corăbiile de pe țărmurile îndepărtate, chemându-le la sărbătoarea de pe muntele sfânt al lui Dumnezeu. În cele din urmă, în Apocalipsa 21:22-25, există viziunea sanctuarului de la sfârșitul timpului, fără templu, soare sau lună, pentru că „Domnul Dumnezeu Atotputernic și Mielul sunt Templul lui [și] Mielul este lumina lui....Și neamurile [ale celor care sunt mântuiți] vor umbla în lumina lui, iar regii pământului își vor aduce slava [și onoarea] în el. Porțile ei nu vor fi închise deloc ziua (nu va fi noapte acolo).”
Reflectarea gloriei lui Dumnezeu în măreața noastră chemare în Hristos
Deci, ce poți oferi cuiva care are deja totul? Nimeni nu-i poate oferi lui Dumnezeu un dar. Chiar dacă am face tot ceea ce ne-a poruncit, tot nu ar constitui nimic peste ceea ce ne cere datoria. Spre deosebire de zeii națiunilor (inclusiv ai noștri) care pot fi manipulați, nimic din ceea ce facem nu-L poate pune pe Dumnezeu în situația de a ne fi dator. „Căci cine I-a dat vreodată ceva ca să I-l răsplătească? Căci din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile, A Lui să fie slava în veci!” (Rom. 11:35-36). Nici măcar o rază din slava lui Dumnezeu nu ar fi diminuată fără noi.
Cu toate acestea, Dumnezeu a creat un cor pentru lauda Sa – purtătorii chipului [Său] care sunt re-creați în Hristos, care este „chipul Dumnezeului nevăzut”, în care „a găsit de cuviință ca toată plinătatea să locuiască în El” (Col. 1:15, 19). Dumnezeu ne-a ales în Hristos, ne-a răscumpărat prin Hristos și ne-a chemat la unirea cu Hristos, astfel încât, în cuvintele lui Calvin, „într-un anumit sens, Dumnezeu și-a legat propria glorie de mântuirea bisericii.” Doar Cuvântul lui Dumnezeu aduce mântuirea (sola scriptura), o mântuire care este doar prin harul lui Dumnezeu (sola gratia), doar prin credință (sola fide), doar în Hristos (solus Christus), astfel încât Dumnezeu să primească toată gloria (soli Deo gloria). Idolatrii își pun lucrările și bunurile la picioarele idolilor lor fără cuvinte și mulți creștini nominali din întreaga lume îl transformă pe Dumnezeu într-un idol pe care cred că îl pot împăca și controla; dar, așa cum Pavel i-a anunțat pe atenieni, „Dumnezeul care a făcut lumea și tot ce cuprinde ea este Domnul cerului și al pământului; El nu locuiește în temple făcute de mâini omenești, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea nevoie de ceva; căci El le dă tuturor viață, suflare și toate lucrurile.” De fapt, acest Dumnezeu este cel care L-a înviat pe Fiul Său, Iisus Hristos, din morți (Fapte 17:22-31). Aceasta este o veste proastă pentru egoul uman, dar o veste minunată pentru purtătorii chipului [lui Dumnezeu] care au obosit să încerce să se facă singuri un soare.
Deși nu-i putem da lui Dumnezeu nimic care să-i îmbunătățească soarta sau să-l facă îndatorat față de noi, Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce este necesar pentru viață și mântuire și ne preface în mijloace prin care dăruiește binecuvântări temporale apropiaților noștri. Dacă îi dăm lui Dumnezeu slavă și laudă, este doar ca o oglindă care îi reflectă fața, ca o lună care îi reflectă lumina. Prin urmare, nu-i mai slujim lui Dumnezeu ca datornici, ci îl glorificăm pe Dumnezeu ca martori. Martorii nu sunt povestea principală; ei doar o relatează. Ei dau mărturie publică despre ceea ce au văzut și auzit. Oglinda nu face imaginea, ci doar o reflectă. Ea spune adevărul, dar nu îl creează.
Aceasta este ceea ce înseamnă să faci parte din acel grup mare de personaje sau „nor de martori” pe care Isaia l-a profețit. Aceasta înseamnă să Îi dai slavă lui Dumnezeu. Nu să-i dăm faptele noastre bune ca pe o mită pentru dreptate, ci „să lăsăm lumina [noastră] să strălucească astfel înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele [noastre] bune și să slăvească pe Tatăl [nostru] care este în ceruri” (Matei 5:16). Observați diferența dintre reflectare și Lumina însăși, așa cum și-a dat seama Ioan Botezătorul atunci când a arătat cu degetul spre Miel. „Omul acesta a venit ca martor”, spune evanghelistul, „ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care, venind în lume, luminează pe orice om.” (Ioan 1:6-9). Ioan le-a dat mărturie fariseilor, anunțând că el era pur și simplu cel care pregătea calea pentru Hristos. „Este cel care, vine după mine, și care este înaintea mea, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei” (v. 27). Pe măsură ce povestea se derulează, martorii se înmulțesc.
Cu tot respectul pentru profesorii de școală duminicală de pretutindeni, Iisus nu te vrea „ca o rază de soare”; te vrea ca o lună. El vrea martori care să arate cu degetul spre el și spre realizările sale pentru răscumpărarea celor nelegiuiți și restaurarea creației la sfârșitul veacului. Nu este surprinzător, așadar, că Marea trimitere, la fel ca și Marele Mandat al creației noastre – dar și mai mare – este de a ne face martori ai lui Hristos până la capătul pământului (Matei 24:14; Fapte 22:15).
„Cine va merge pentru noi?” întreabă Dumnezeu curtea cerească în Isaia 6. Nu este de mirare că Isaia, după ce a fost confruntat cu păcătoșenia sa și apoi asigurat de iertare, a răspuns: „Iată-mă, Doamne. Trimite-mă!” „Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune!” Când Iisus îi însărcinează pe ucenicii săi să meargă ca reflectoare care să ajungă până la marginile pământului, el își întemeiază acest imperativ pe declarația anterioară: „Să fie lumină!” Mai întâi, atrăgându-i în lumina evangheliei sale, i-a făcut lumină pentru națiuni. Prin urmare, această misiune este asigurată de succesul ei. Căci el a fost cel care a declarat: „Toată autoritatea în cer și pe pământ mi-a fost dată mie. De aceea, mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate lucrurile pe care vi le-am poruncit; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” „Scoală-te, strălucește, căci lumina ta a venit!”
Reflectarea slavei lui Dumnezeu în chemările noastre laice
În Romani 4, Pavel ne spune că suntem îndreptățiți numai prin credință, pentru ca aceasta să fie numai prin har, astfel încât, în cele din urmă, să putem „da slavă numai lui Dumnezeu” (v. 20). Istoricii au observat frecvent că Reforma a adus în urma ei o vitalitate enormă pentru viața obișnuită. Ea nu și-a propus să transforme cultura, ci să dea mărturie despre lumina Evangheliei care fusese eclipsată în noaptea întunecată a superstiției și a ignoranței. Cu toate acestea, ea i-a eliberat pe credincioși pentru a-și urma chemările în lume. În loc să pună călugărul, călugărița sau preotul pe piedestal, a celebrat viața de familie. Îi chema pe sfinți în lume, nu departe de ea, ca lumină în întuneric. Gândiți-vă la J. S. Bach, care și-a semnat compozițiile – atât cele laice, cât și cele ecleziastice – cu sloganul Reformei, soli Deo gloria, și chiar a cerut ca acesta să fie sculptat pe orga din Leipzig. Am fost impresionat, vizitând vechile cartiere din Heidelberg și Amsterdam, să văd acest slogan sculptat chiar deasupra tavernelor. Oriunde Reforma a adunat sprijin, a avut o influență disproporționată asupra fiecărui domeniu al culturii. Nu numai familiile, ci și breslele, universitățile, societățile pentru promovarea artelor și a științelor, spitalele și misiunile au înflorit.
Gustav Wingren sintetizează foarte bine preocuparea lui Luther pentru aproapele ca destinatar al faptelor bune ale credinciosului. În loc să trăiască în mănăstiri, angajându-și viața în slujba lor și a propriei mântuiri, Luther susține că credincioșii ar trebui să-și iubească și să-și slujească aproapele prin vocațiile lor în lume, acolo unde vecinii lor au nevoie de ei. „Nu Dumnezeu are nevoie de faptele noastre bune, ci aproapele nostru.”[1] „Când cineva prezintă faptele înaintea lui Dumnezeu în împărăția cerurilor, ordinea lui Dumnezeu este perturbată în ambele tărâmuri”, rezumă Wingren. A-I oferi lui Dumnezeu propriile noastre fapte înseamnă, de fapt, a încerca să-L „detronăm pe Hristos de pe tronul Său”, în timp ce, de asemenea, îi privează pe vecinii noștri de fapte bune, deoarece acestea sunt făcute „nu de dragul aproapelui, ci pentru a face paradă înaintea lui Dumnezeu.”[2] În acest fel, nimeni nu este de fapt slujit.
„Orice lucru bun pe care-l primim și orice dar desăvârșit sunt de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului ca să fim un prim rod al făpturilor Lui.” (Iacov 1:17-18). Pe baza acestui indicativ (linia verticală îndreptată de la Dumnezeu în jos), Iacov urmează cu imperativul (linia orizontală) de a fi făptuitori, dar și ascultători ai Cuvântului, îngrijindu-ne de aproapele nostru (v. 21-27). Dumnezeu coboară pentru a sluji umanitatea prin vocațiile noastre, astfel încât, în loc să vedem faptele bune ca fiind faptele noastre pentru Dumnezeu, ele trebuie văzute acum ca o lucrare a lui Dumnezeu pentru aproapele nostru, pe care Dumnezeu o realizează prin noi. În acest fel, Dumnezeu este singurul adevărat dătător de daruri și, prin urmare, numai El merită toată gloria. Odată ce primim Darul tuturor darurilor – pe Iisus Hristos – vecinii noștri devin o comoară încântătoare. Vecinul nu mai este văzut ca o oportunitate de a marca puncte, ci ca obiect al iubirii noastre. Evanghelia este cea care motivează această iubire. Pentru că Lumina a răsărit asupra noastră, putem începe să reflectăm această lumină ca luna lui.
Noi nu „trăim Evanghelia.” Evanghelia este o veste bună pentru că este despre Hristos și lucrarea Sa, nu despre noi și lucrarea noastră. Dacă creștinii și bisericile vor să creeze „buzz” în cultură și să genereze conversații, ar trebui să înceteze să mai vorbească despre ei înșiși. Dumnezeu este mult mai interesant. Aceasta a fost, de fapt, mustrarea lui Dumnezeu pentru Israel în prostituția sa mândră: „Faima ta s-a răspândit printre națiuni din cauza frumuseții tale, dar ea a fost desăvârșită prin splendoarea mea pe care ți-am dăruit-o” (Ezechiel 16:14).
Sub lege, în Adam, omul este prins în ciclul păcatului și al morții, al resentimentelor și al disperării, al îndreptățirii de sine și al auto-condamnării. Cu toate acestea, sub har, în Hristos, nu numai că suntem îndreptățiți separat de lege, dar suntem capabili pentru prima dată să răspundem la acea lege a iubirii care ne cheamă din cele mai adânci cotloane ale ființei noastre ca făpturi constituite prin legământ. Nu legea în sine se schimbă, ci relația noastră cu ea care face toată diferența. O nouă zi a răsărit în partea aceasta înainte de înviere și, prin credința în Hristos, legea nu mai este un spirit îngrozitor, care incită la păcat și duce la judecată. Observați cum Ioan vorbește aici despre lege ca fiind aceeași, dar, datorită lui Hristos, într-un anumit sens, nouă:
Preaiubiților, nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care ați avut-o de la început. Porunca cea veche este cuvântul pe care l-ați auzit. Totuși, vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât și cu privire la voi; căci întunericul trece și deja strălucește lumina cea adevărată. Cine zice că este în lumină, dar îl urăște pe fratele său este încă în întuneric. Cine îl iubește pe fratele său rămâne în lumină, iar în el nu este niciun prilej de poticnire... Vă scriu, copilașilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui. Vă scriu, părinților, fiindcă L-ați cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu, tinerilor, fiindcă l-ați biruit pe Cel Rău. V-am scris, copilașilor, fiindcă L-ați cunoscut pe Tatăl.... V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteți tari și Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi
și l-ați biruit pe Cel Rău. (1 Ioan 2:7-14)
Marile indicative de aici impulsionează imperativele, scutindu-ne de a fi orientați spre noi înșine.
Libertatea, în economia acestui veac care se stinge, înseamnă stăpânire de sine și autodeterminare: capacitatea de a alege pentru sine în afara oricăror constrângeri exterioare. Cuvântul lui Dumnezeu, dimpotrivă, expune această libertate autonomă ca fiind sclavia originară a umanității, ca fiind, în expresia potrivită a lui Augustin, „încovoiată asupra ei însăși”, în timp ce Evanghelia ne eliberează să privim spre Soarele milei în credință și spre aproapele nostru în iubire. „Dar ce este acest dar ciudat al libertății evanghelice?”, se întreabă John Webster.
Este un dar ciudat pentru că poate fi cunoscut și exercitat doar pe măsură ce ne convertim de la o minciună – minciuna că libertatea este o auto-realizare neformată și neconstrânsă. Este evanghelică pentru că este întemeiată pe inversarea și reconstituirea plină de bucurie a situației umane despre care vorbește Evanghelia. O putem defini astfel: În libertatea evanghelică sunt atât de legat de harul lui Dumnezeu și de chemarea lui Dumnezeu, încât sunt dezlegat de toate celelalte legături și eliberat pentru a trăi în adevăr. „Legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții.” (Rom. 8:2)[3]
Cu toate acestea, în contextul religiei americane, pe care Dietrich Bonhoeffer a descris-o ca fiind „protestantismul fără Reformă”, aceste percepții sunt adesea în cel mai bun caz reduse la tăcere.[4]
Justificarea numai prin har, numai prin credință numai în Hristos nu este doar baza mântuirii noastre; este motivul pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și a ne bucura de El pentru totdeauna – în împlinirea întregului scop pentru care am fost creați. După cum a remarcat odată G. C. Berkouwer, „Harul este esența teologiei, iar recunoștința este esența eticii.” Interpretându-l pe eticianul luteran Paul Lehmann, Philip G. Ziegler adaugă,
O etică a justificării va fi una care „ia în serios activitatea lui Dumnezeu care acționează”, deoarece apariția justificării stabilește realitatea – câmpul moral – în care problema eticii trebuie să fie stabilită cu fermitate. Justificarea, spune Lehmann urmându-l îndeaproape pe Calvin în acest punct, este acel act al lui Dumnezeu prin care „adevărata noastră poziție în lume – ca pelerin între creație și răscumpărare – este pusă în orbita cunoașterii [umane] și a comportamentului în lume.” Prin urmare, etica creștină are sarcina de a ridica problema binelui și a dreptului în lumina „consecințelor deconcertante” ale acțiunii pline de har a lui Dumnezeu pentru creatura umană în Iisus Hristos. Pocăința care izvorăște din credință în această privință, transformă îngrijorarea cu privire la virtute în dorința de ascultare, rigorile datoriei în darul vocației.[5]
Vedeți cum darul unilateral al lui Dumnezeu pune în mișcare dăruirea între ființele umane? Nu noi îi slujim lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17:25), ci Dumnezeu ne slujește nouă și, prin noi, aproapelui nostru. Noi nu avem datorii față de Dumnezeu pe care El să nu le fi plătit deja. În această schemă, lauda noastră este îndreptată în sus, exclusiv către Dumnezeu, dar faptele noastre nu au literalmente unde să se îndrepte decât în exterior, către lume. Lucrările lui Dumnezeu coboară până la noi, iar lucrările noastre se îndreaptă către aproapele nostru aflat în nevoie.
În afara Evangheliei, când auzim că „scopul principal al omului este de a-L glorifica pe Dumnezeu și de a se bucura de El în veci”, conștiința noastră este copleșită de teamă. Totuși, atunci când în Hristos suntem eliberați de încercarea de a-i da ceva lui Dumnezeu, mai degrabă decât de a reflecta generozitatea Sa abundentă, aceasta devine desfătarea inimii noastre. Putem în sfârșit să-L glorificăm și să ne bucurăm de Dumnezeu în lauda noastră pentru harul Său și în dragostea noastră pentru aproapele nostru. Dumnezeu vă declară chiar acum, în întunericul vostru înnăscut: „Ridicați-vă, străluciți, căci lumina voastră a venit! Și slava Domnului a răsărit peste tine.”
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 6 noiembrie 2007. Accesat 28 noiembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
NOTE
[1] Gustav Wingren, Luther on Vocation, trad. Carl C. Rasmussen (Evansville, Ind.: Ballast Press, 1994; retipărit din ediția Augsburg-Fortress), p. 10.
[2] Wingren, pp. 13, 31.
[3] John Webster, Holiness (Grand Rapids: Eerdmans, 2003), pp. 92-93.
[4] Philip G. Ziegler, „Justification and Justice” în Justification: What's at Stake in the Current Debates, ed. Mark Husbands și Daniel J. Treier (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 2004), p. 119, citând „Protestantism without the Reformation” în Dietrich Bonhoeffer, No Rusty Swords: Letters, Lectures and Notes, 1928-1936, ed. Edwin H. Robertson, trad. Edwin H. Robertson și John Bowden (London: Collins, 1965), pp. 92-118.
[5] Ziegler, p. 128. Autorul recomandă de asemenea, Gene Edward Veith, God at Work: Your Christian Vocation in All of Life (Wheaton: Crossway Books, 2002).