Un articol de Inwoo Lee
William Perkins (1558-1602), „părintele puritanismului”, a fost un teolog reformat timpuriu foarte influent atât în Anglia elisabetană, cât și în afara ei. Perkins a trăit și a predicat într-o perioadă tulbure. În special, romano-catolicii făcuseră numeroase încercări de a recâștiga Anglia pentru papalitate, atât la nivel politic, cât și la nivel teologic. O întrebare vitală în această perioadă era în jurul credinței justificatoare – este aceasta o credință formată prin iubire sau un instrument în justificare?
O credință vie: O credință formată de iubire
Regretatul R.C. Sproul a declarat: „Cea mai bună cale de a înțelege teologia reformată este să o vezi pe fundalul teologiei romano-catolice clasice.” Este important să înțelegem cum a definit Perkins poziția romano-catolică privind justificarea, astfel încât să putem auzi mai bine apărarea exegetică a lui Perkins pentru Sola Fide. Perkins a scris că, pentru Roma, „prima” justificare conținea două părți: „iertarea păcatului prin moartea lui Hristos și infuzarea disciplinei carității. A doua este prin fapte, care (spun ei) sporesc în mod meritoriu prima justificare și procură viața veșnică.”[1] Pe scurt, acest „obicei infuzat al carității” în teologia romano-catolică, potrivit lui Perkins, este o credință formată prin dragoste care sporește justificarea cuiva până la viața veșnică. Potrivit lui Perkins, credința care justifică pentru Roma are un adaos sau un amestec[2] Din cauza acestui adaos sau amestec de iubire, atunci, cineva este justificat printr-o dreptate inerentă, deoarece iubirea este ceea ce se lucrează în noi. Este o lucrare făcută de către persoană, chiar dacă este făcută în cooperare cu harul sau chiar cu lucrarea lui Hristos în noi.[3]
Particula exclusivă
De-a lungul lucrărilor sale, Perkins s-a opus ideii că cineva este justificat printr-o credință mixtă. Dimpotrivă, credința trebuia privită ca un instrument „să apuce și să aplice ceea ce justifică, și anume, Hristos și supunerea Sa.”[4] Perkins vedea credința justificativă ca pe o „mână a sufletului” care Îl primește pe Hristos, așa cum este comunicat în pasaje precum Romani 3:21, 4:5 și 10:5.[5] Cu alte cuvinte, suntem justificați datorită lui Hristos și Îl primim prin credință. „[C]redința nu cauzează, nu realizează și nu procură îndreptățirea și mântuirea noastră, ci, ca mâna cerșetorului, le primește, fiind în întregime lucrată și dată de Dumnezeu.”[6]
Adversarii romano-catolici ai lui Perkins au apelat la Galateni 5:6 ca locus classicus. Acest text a fost discutat și la Colocviul de la Regensburg din 1541. Rezultatul Colocviului a amenințat să submineze doctrina protestantă a justificării, deoarece încercarea de compromis a formulat două temeiuri ale justificării: Neprihănirea imputată de Hristos și neprihănirea realizată în credincios.[7] Articolul 5 de la Regensburg afirmă: „Prin urmare, credința care justifică cu adevărat este acea credință care este eficace prin dragoste [Gal. 5:6].”[8] Perkins era conștient de articolul 5 și a dezbătut interpretarea Romei a pasajului din Galateni 5:6 în același mod în care Calvin și Luther o făcuseră înaintea lui. Pentru Luther, Calvin și Perkins, Galateni 5:6 învață cum ar trebui să trăiască cei îndreptățiți ca și creștini, nu cum sunt îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu.[9] Cu alte cuvinte, Galateni 5:6 nu învăța cauza îndreptățirii, ci mai degrabă cum trebuie să trăiască în evlavie păcătosul deja îndreptățit. Iar această trăire în evlavie nu contribuie sau adaugă în niciun fel la justificarea cuiva. Perkins a concluzionat: „[I]ubirea nu este transformată într-o cauză impulsivă care să-l determine pe Dumnezeu să ne ierte păcatele, ci doar un semn care să arate și să manifeste că Dumnezeu le-a iertat deja. (Luca 7:47, 1 Ioan 3:14).”[10]
Romano-catolicii au pretins că termenul „doar” nu era prezent în textul grecesc atunci când era vorba de Romani 3:28 etc. și că a trebuit să fie inserat în aceste pasaje de către reformatori. Perkins a răspuns: „Pavel, aici, în Romani 3:28, ne învață că credința Îl apucă pe Hristos pentru neprihănire „fără lege”, adică fără nimic din ceea ce legea cere de la noi.” Aceasta a fost grava omisiune a Romei, deoarece particula exclusivă „fără lege” era sinonimă cu cuvântul doar.[11] Romani 3:21 era una dintre multele alte forme exclusive de exprimare din Scriptură în care „neprihănirea este descoperită fără lege.”[12] Aceste forme exclusive de vorbire găsite în paginile Sfintei Scripturi comunicau faptul că „Suntem îndreptățiți în mod liber, nu din lege, nu prin lege, fără lege, fără fapte, nu din fapte, nu prin fapte, nu de la noi, nu prin faptele legii, ci prin credință.”[13] Particula exclusivă, potrivit lui Perkins, comunica trei lucruri. În primul rând, „nimic din interiorul nostru nu este o cauză eficientă sau meritorie.” În al doilea rând, „nimic din interiorul nostru nu este un instrument sau un mijloc de a ne aplica ascultarea lui Hristos, ci credința, care este rânduită de Dumnezeu să fie o mână pentru a primi favoarea gratuită a lui Dumnezeu în meritul lui Hristos.” În al treilea rând, „înnoirea sau sfințirea noastră nu este o chestiune, formă sau parte a justificării noastre, ci faptul că ea stă în întregime în imputarea dreptății [neprihănirii] lui Hristos.”[14]
Concluzie
Pentru Perkins, o credință formată din iubire se uită în sine pentru autojustificare, în timp ce credința, ca instrument, se odihnește și privește în afara sa, doar la meritele desăvârșite ale lui Iisus Hristos.[15] Aceasta este tendința umană de a privi înăuntru, la faptele noastre, la propria noastră dreptate inerentă, care nu este decât o zdreanță murdară; aceasta este cor incurvatus ad se: inima încovoiată în sine. Care este deci răspunsul la această dorință de a privi în interior? Singurul răspuns pentru noi, rebelii, este să ne încredem în Dumnezeul și omul, Iisus Hristos și în lucrarea Sa terminată în afara noastră. Singurul mod în care păcătoșii pot fi drepți înaintea lui Dumnezeu este să se bazeze „pe o neprihănire în afara noastră, în persoana lui Hristos, care este ascultarea și suferința Sa”, a spus Perkins.
Inwoo Lee (BA, UCSD) a obținut un masterat (Teologie istorică) în 2020 la Westminster Seminary California. Predă Biblia și teologia la o școală creștină situată în zona Greater Seoul din Coreea de Sud, unde locuiește împreună cu soția sa, Holly.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 9 februarie 2022. Accesat 16 mai 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
NOTE
[1] Perkins, The True Gain, în The Works of William Perkins, 9:61.
[2] Perkins, Comentariu la Galateni, în Works, 2:111, 324-325.
[3] În capitolul XVI, Conciliul de la Trento a făcut această afirmație: „Astfel, nici dreptatea noastră nu este stabilită ca fiind a noastră de la noi înșine, nici dreptatea lui Dumnezeu nu este ignorată sau repudiată, căci acea dreptate care este numită a noastră, pentru că suntem justificați prin inerența ei în noi, aceeași dreptate este [dreptatea] lui Dumnezeu, pentru că este infuzată în noi de Dumnezeu prin meritul lui Hristos.”
[4] Perkins, A Golden Chain, în Works, 6:236; Perkins, Commentary on Galatians, în Works, 2:122.
[5] Perkins, Exposition upon the Whole Epistle of Jude, în Works, 4:34.
[6] Perkins, Commentary on Galatians, în Works, 2:177-178. Perkins se aseamănă aici cu comentariile lui Luther la Galateni 2:16; 3:12 și 3:25. Luther a folosit acest limbaj de a ține, a pune mâna și a apuca. El a scris: „Prin urmare, numai credința, apucându-se de El, este cea care justifică (Ergo sola fides hoc apprehendens justificat)”, „Credința spune da promisiunii și o apucă”, „Prin urmare, această victorie glorioasă, cumpărată pentru noi de Hristos, nu se obține prin intermediul vreunei fapte ale noastre, ci numai prin credință, apucându-se de El (sed sola fide apprehenditur).” Martin Luther’s Commentary on Saint Paul’s Epistle to the Galatians (1535), trad. Martin Luther, "The Martin Luther's Commentary on Saint Paul's Epistola to the Galatians" (1535), trad. Haroldo Camacho (Irvine: 1517 Publishing, 2018), 115, 237, 325. Mai mult, credința este definită de reformatorul Johannes Wollebius (1589-1629): „Forma credinței, în scopul învățăturii, poate fi descrisă sub trei capete: cunoaștere [notitia], asentiment [assensus] și încredere [fiducia]. Cunoașterea este înțelegerea acelor lucruri care sunt necesare pentru mântuire. Asentimentul înseamnă că tot ceea ce este învățat de cuvântul lui Dumnezeu este ferm crezut ca fiind adevărat. Încrederea este acel [aspect al credinței] prin care fiecare dintre credincioși aplică promisiunile evanghelice la el însuși.” Johannes Wollebius, Compendium of Christian Theology în J. W. Beardslee, ed. și trad., Reformed Dogmatics (New York: Oxford University Press, 1965), 162-163.
[7] Anthony S. Lane, The Regensburg Article 5 on Justification: Inconsistent Patchwork or Substance of True Doctrine?, 1.
[8] Lane, Regensburg Article 5 on Justification, 183.
[9] Lane, Regensburg Article 5 on Justification, 36; Luther, Martin Luther's Commentary on Saint Paul's Epistle to the Galatians (1535), 428-31; John Calvin, Commentaries on the Epistles of Paul to the Galatians and Ephesians, trans. William Pringle, (Grand Rapids: WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1948), 152. Perkins, Commentary on Galatians, in Works, 2:333.
[10] Perkins, Reformed Catholic, în Works, 7:43-44.
[11] Perkins, The True Gain, în Works, 9:65.
[12] Perkins, Commentary on Galatians, în Works, 2:333.
[13] Perkins, A Reformed Catholic, în Works, 7:45.
[14] Perkins, Reformed Catholic, în Works, 7:43-44.
[15] Perkins, A Golden Chain, în Works, 6:233. Sublinierea îmi aparține.