Majoritatea oamenilor fac parte dintr-o comunitate: fie familie, locul de muncă, școală, localitate, oraș și așa mai departe. În toate aceste locuri, noi ca indivizi trebuie să ne relaționăm, să ne integrăm, cu oamenii care ne înconjoară. În aceste situații există două tendințe care pot ajunge la extremă: fie să se contopească în grup și să-și piardă personalitatea, fie să rămână complet separat de grup, adică să nu-și investească individualitatea în acel grup. Care este modul corect, echilibrat de a ne relaționa cu persoanele apropiate nouă? Textul la care vom privi în acest articol, răspunde la o întrebare importantă: cum trebuie să te gândești la cei din jur în comparație cu modul în care te gândești la tine însuți.
Tu nu ești mai important decât cel de lângă tine, de aceea ești chemat să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Domnul Iisus face această chemare în Predica de pe Munte (Mat. 5:1-7:29; Luca 6:20-49) prin cuvintele:
Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii. (Mat. 7.12)
În cele ce urmează, vom explica ce înseamnă această poruncă și cum să o aplicăm în viața de credință.
Binele pe care îl primim
Prin această poruncă, Iisus nu transformă dorința noastră într-un standard etic pentru toată lumea. El prezintă un principiu, un mecanism prin care ne relaționăm cu cei din jur. Un mod de a înțelege acest principiu este să te întrebi: care sunt lucrurile care le faci pentru tine însuți dar nu le faci pentru ceilalți? Implicația afirmației lui Iisus este că avem lucruri de care suntem preocupați pentru noi înșine pentru că ne plasăm mai presus decât aproapele nostru.
Tu nu ești mai important decât cel de lângă tine. Bunăstarea și fericirea ta nu sunt mai importante decât a celor de lângă tine. De exemplu, în relațiile familiale, motivul pentru care soțul nu-și ajută soția, sau ea nu-i acordă atenție este că, fiecare se gândește că este mai important confortul personal. În această situație ori un membru al familiei are bunăstarea sacrificată și poartă tot greul, ori toată casa și familia este un dezastru.
Totul pornește de la autopercepția noastră. Cum ne gândim la noi înșine în raport cu biserica? Dacă privim la cuvintele lui Iisus din acest text, ne dăm seama că nu putem să plasăm binele personal mai presus de cel al oamenilor din biserică. Dar, cum punem acest principiu în practică?
Binele pe care îl dăruim
În primul rând ar trebui să răspundem la întrebarea, cui trebuie să îi dăruim dragostea noastră? Răspunsul, tuturor. Se întâmplă uneori să constatăm lipsurile de atenție și dragoste pe care ceilalți din biserică s-ar putea să le aibă față de noi din diverse motive. Poate sunt la început în umblarea credinței. Poate sunt copleșiți de multe dificultăți. Poate sunt căzuți pentru o vreme în păcat. Dacă ai constatat că altuia îi lipsește dragostea și atenția pe care ai vrea să o aibă față de tine, atunci vii pro-activ și ajută-l cu dragostea ta.
Cum să facem asta în mod practic? Prin fapte bune. Credința creștină nu are de-a face cu ritualuri abstracte, mistice sau cu experiențe individuale. Biserica este cadrul în care nu doar creșterea noastră în credință, ci și creșterea noastră în dragoste față de Dumnezeu are loc, în viața pe care o trăim alături de alți oameni în Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a strâns și ne-a așezat alături de alți credincioși tocmai ca să nu fim singuri ci să avem cadrul în care să ne manifestăm dragostea și să beneficiem de dragoste. Nu Dumnezeu are nevoie de faptele noastre bune, ci aproapele nostru, pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi.
Apostolul Ioan scrie:
Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi. (1 Ioan 4:8-12)