Toți cei aleși, răscumpărați de Fiul și chemați la Hristos prin Duhul Sfânt, sunt păstrați până la sfârșit, chiar dacă „vedem zilnic atâtea păcate, datorate slăbiciunii noastre omenești, şi cele mai bune fapte ale sfinților nu sunt niciodată fără nici un cusur.” (V.2). Acest lucru ne determină să nu deznădăjduim, ci „să fugim ca să ne refugiem la Hristos cel răstignit” și, din acest loc sigur, să ne omorâm păcatele și să trăim în Hristos. Nimeni nu ar putea persevera în har „dacă ar fi lăsat în voia propriilor forțe”, dar mântuirea depinde de credincioșia lui Dumnezeu de la început până la sfârșit. Chiar și „păcatele enorme”, cum ar fi cele comise de David și Petru, nu pot răsturna lucrarea de alegere, răscumpărare și regenerare a lui Dumnezeu în Hristos – chiar dacă ele tulbură conștiința și sentimentul nostru de simpatie din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne lasă niciodată să mergem „El nu îngăduie ca ei să cadă așa încât să poată pierde harul înfierii şi starea de justificare dobândită înaintea Lui; de asemenea, El nu-i lasă să comită păcatul care duce la moarte, adică hula împotriva Duhului Sfânt.” (V.6).
Temelia acestei încrederi este Trinitatea, „planul alegerii veșnice [a Tatălui] nu se poate schimba; nici promisiunile Sale nu pot fi încălcate; nici chemarea pe care a adresat-o pe temeiul planului Său neschimbător nu poate fi revocată; nici meritele, mijlocirea şi protecția Domnului Iisus Hristos nu pot fi nimicite; nici pecetea Duhului Sfânt nu poate fi zădărnicită sau abrogată.” (V.8).
Credincioșii sunt asigurați de această mântuire nu prin vreo experiență personală, ci prin promisiunea Evangheliei, pe care Duhul o confirmă în interior. Într-adevăr, ei „se luptă cu diferite îndoieli care vin din partea firii pământești” (V.11), iar ispitele afectează „această deplină mângâiere a credinței şi nu resimt fără încetare această certitudine a perseverenței. Însă Dumnezeu, Care este Părintele oricărei mângâieri, nu îngăduie ca ei să fie ispitiți peste puterile lor.” (V.11). Această certitudine, întemeiată pe promisiunea lui Dumnezeu, mai presus și dincolo de experiența noastră, nu duce la mândrie sau la siguranță firească, ci este „un stimulent pentru practicarea serioasă și constantă a recunoștinței și a faptelor bune.” (V.12). Mijloacele prin care Dumnezeu ne întărește încrederea în Hristos sunt propovăduirea Evangheliei și sacramentele.
Respinsă mai întâi este eroarea că această perseverență este „o condiție a noului legământ”, care depinde de voința noastră liberă și de ascultarea noastră, mai degrabă decât „un rod al alegerii sau un dar al lui Dumnezeu obținut prin moartea lui Hristos.” De asemenea, este respinsă și credința că Dumnezeu oferă suficient har pentru a persevera dacă doar noi cooperăm cu harul Său, sau că oricare dintre cei regenerați și îndreptățiți își poate pierde mântuirea sau poate comite păcatul de neiertat. Sinodul a respins, de asemenea, părerea că „credința” temporară a celor care cad (precum sămânța care cade pe pământ stâncos) este aceeași cu credința adevărată pe care Dumnezeu o dă aleșilor Săi. În cele din urmă, canoanele resping ideea că orice persoană pentru care Hristos mijlocește poate fi pierdut.
Concluzie
În concluzia sa, Dort se confruntă direct cu caricaturile persistente. Aceste doctrine ale harului nu conduc la libertinism sau la o viziune a unei divinități arbitrare. Dort neagă „că, [în același mod în care] alegerea este sursa şi cauza credinței şi faptelor bune, respingerea nu este nici mai mult nici mai puțin decât cauza necredincioşiei şi păcătoșeniei.” De fapt, acest lucru „Bisericile reformate nu numai că nu le mărturisesc, dar chiar le detestă din toată inima lor.”
Declarația se încheie cu un avertisment de a rămâne în limitele Scripturii în aceste chestiuni și cu o rugăciune finală:
Fie ca Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care stă la dreapta Tatălui şi le acordă daruri oamenilor, să binevoiască a ne sfinți prin Cuvântul Lui care este adevărul, să-i aducă pe calea adevărată pe toți cei ce s-au rătăcit, să le închidă gura celor ce calomniază învățătura sănătoasă şi să reverse un duh de înțelepciune şi de pricepere peste toți slujitorii credincioși ai Evangheliei, pentru ca toate cuvintele pe care le rostesc aceștia să urmărească slava lui Dumnezeu şi edificarea spirituală a ascultătorilor lor! Amin.
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe White Horse Inn, în 8 iunie 2017. Accesat 08 septembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.