A treia și a patra secțiune: Corupția omului, convertirea lui la Dumnezeu și modul în care aceasta se produce
Tratând păcatul originar și regenerarea în același capitol, articolele afirmă că ființele umane au fost create bune și că omul a căzut „prin voința sa liberă”, corupându-și darurile sale excelente. Am devenit asemenea lui Adam nu prin imitație, ci prin moștenirea vinovăției și corupției sale. Concepuți în păcat, morți și neajutorați, nu ne putem regenera singuri și nici măcar nu ne putem dispune la reformare. Mai există încă rămășițe ale unei cunoașteri naturale a lui Dumnezeu și ale unei moralități civice, dar aceasta nu se ridică niciodată până la credința și neprihănirea adevărată.
[Legea lui Dumnezeu] descoperă măreția păcatului și îl convinge tot mai mult pe om de aceasta, dar, întrucât nu indică un remediu și nici nu dă putere pentru a ne scoate din această nenorocire, ci, fiind slab prin fire, îl lasă pe cel care o încalcă sub blestem, omul nu poate obține harul mântuitor prin această lege. Prin urmare, ceea ce nici lumina naturii și nici legea nu puteau face, Dumnezeu face prin lucrarea Duhului Sfânt, prin cuvântul sau slujba împăcării, care este vestea cea bună despre Mesia, prin care a fost pe placul lui Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred, atât în Vechiul cât și în Noul Testament.
În convertirea păcătoșilor la Hristos, Dumnezeu „nu numai că face ca Evanghelia să le fie propovăduită în exterior”, ci îi și regenerează efectiv pe aleșii Săi prin acest Cuvânt. Prin urmare, regenerarea este o înviere spirituală din moarte. Voința nu este pur și simplu influențată de Duhul și de pledoariile Evangheliei, ci este eliberată pentru a-L îmbrățișa neîncetat pe Hristos.
Ca și lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, credința nu este doar oferită, ci este de fapt conferită, prin pur har și fără nicio obligație de a o acorda. Cu toate acestea, acest „harul nu desființează voința şi nu anulează proprietățile sale, nu o forțează şi nu o constrânge ci, din contră, o reînvie, o vindecă, o corectează şi o convinge, cu tărie dar şi cu blândețe, pentru ca acolo unde stăpâneau odinioară răzvrătirea şi împotrivirea cărnii, să înceapă a domni prompta şi sincera ascultare a duhului nostru, ceea ce constituie adevărata şi duhovniceasca restabilire a omului şi asigurarea libertății sale reale.” (III-IV.16).
Respingerea erorilor arată că ne naștem morți în păcat, nu doar slabi sau bolnavi. De asemenea, este respinsă și ideea că putem urca de la folosirea virtuților comune (naturale) – voința liberă și harurile lăuntrice la harul mântuitor – și că harul regenerator al lui Dumnezeu este doar „o sfătuire blândă” sau o curtare care depinde de alegerea noastră liberă, și nu o înviere spirituală. În cele din urmă, sinodul a respins credința „că harul și voința liberă sunt cauze parțiale care împreună lucrează începutul convertirii” – ceea ce este identificat în mod obișnuit ca „sinergism.”
În următoarea postare vom prezenta ultima secțiune a canoanelor: Perseverența sfinților.
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe White Horse Inn, în 8 iunie 2017. Accesat 08 septembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.