Geerhardus Vos (1862-1949) a fost unul dintre cei mai respectați profesori și teologi reformați ai secolului trecut. Considerat astăzi, pe bună dreptate, tatăl teologiei biblice reformate, geniul său a trecut în mare parte neobservat. Pe cât de mult îl respectau colegii și studenții săi, pe atât de puțin îl înțelegeau. Scrierile sale sunt solicitante din punct de vedere intelectual, dar ca orice activitate laborioasă, extrem de satisfăcătoare, mai ales pentru cei care doresc să descopere profunzimea Scripturilor.
Grace and Glory[i] (har și glorie) este o colecție de predici susținute la seminarul Princeton în timpul activității sale de profesor între 1893 și 1932. Aceste predici îl introduc pe cititor în gândirea sa infuzată de o înțelegere amplă și pătrunzătoare a Bibliei. Sinclair Ferguson scria că, „În aceste pagini cititorul este invitat, aproape obligat și cu siguranță îndemnat, să devină un alpinist spiritual.”[ii] Postarea de față, prezintă prima idee din predica lui Geerhardus Vos – Pomul minunat (The Wonderful Tree) – din Osea 14.
“Ce mai are Efraim a face cu idolii? Eu îi răspund și‑i port de grijă, Eu sunt ca un chiparos cu frunziș bogat; de la Mine îți vei primi rodul.” – Osea 14:8
Darul lui Iahweh[ii] pentru Israel, care aduce cu sine fructificarea propriei Sale esențe, naște o relație caracterizată de patru aspecte remarcabile: eminamente personală, exclusivă, individuală și transformatoare în influența sa.
o relație personală
„Ideea de posesiune a propriului Dumnezeu, în acest sens personal, este o idee crescută pe solul revelației, hrănită de auto comunicarea de veacuri a lui Dumnezeu către ai săi.” (p. 9). Caracterul distinctiv al acestei relații se vede în ideea de legământ, exprimată cel mai profund în imaginea unei uniuni matrimoniale între Dumnezeu și Israel. Chiar dacă Israel a fost necredincioasă, Dumnezeu și-a ținut promisiunea acelei relații personale cu ea. Dintr-o anumită perspectivă, din cauza ruperii legământului, după o judecată aspră din partea lui Dumnezeu sub forma foametei și a exilului, El pare că se retrage din această relație. Cu toate acestea, acest aparent divorț are scopul final de a o determina pe soția necredincioasă să îl caute pe soțul ei divin, pentru a restabili relația ruptă.
Ruperea relației personale cu Iahweh, duce la calamități și, în cele din urmă, la abandonarea de către El, cu scopul de a-i determina pe cei cu inima de piatră să se întoarcă la El în pocăință. Această temă este prezentată de profet, pe tot parcursul cărții, în mai multe imagini.
În primul rând, cu o perspectivă mesianică, Osea prezintă poporul ca fiind în căutarea lui David (3:5). Bineînțeles, David fiind mort de câteva secole, este evident că acest lucru îl privește pe Fiul suprem al lui David, Fiul divino-uman Iisus Hristos. Această menționare a lui David aduce cu sine o mulțime de idei, mai ales prin modul în care este prezentată de profet. Ea contrastează dubla acuzație pe care Dumnezeu o aduce poporului. Mai întâi, după ce se văd răniți de Dumnezeu, ei sunt acuzați că trimit după regele asirian, care nu este capabil să le vindece rănile (5:13). Iar, în al doilea rând, ei sunt criticați pentru alegerea unor regi fără aprobarea lui Dumnezeu (8:4). A-l căuta pe Domnul ca Dumnezeu și pe David, ca rege după inima lui Dumnezeu, înseamnă a apela la el ca mediator, în dreptatea căruia, poporul poate cere nu numai îndurare, ci și binecuvântările promise.
A doua imagine este cea a binecuvântărilor terestre, materializate în daruri pământești. În primul caz, poporul necredincios, nerecunoscându-l pe Dătătorul darurilor, se confruntă cu o mare foamete, din nou, cu scopul de a le întoarce inima spre Dumnezeu. „Pentru Osea, principiul central este acela că darurile vor veni asupra poporului cu roua iubirii lui Iahweh revărsată peste ei, valoarea lor derivând nu atât din ceea ce sunt în mod intrinsec, cât din faptul că sunt semne de afecțiune, de fiecare dintre acestea atașându-se o parte a personalității celui care le oferă.” (p. 12). Natura însăși, prin climatul favorabil care face ca recolta să fie rodnică, devine un „vehicul sacramental al favorurilor spirituale.” (p. 12). Dumnezeu declară: „În ziua aceea, zice Domnul «voi răspunde rugăminții cerului, și cerul îi va răspunde pământului; iar pământul le va răspunde grâului, mustului și untdelemnului, și acestea îi vor răspunde lui Izreel (sădit de Dumnezeu)»...” (2:21-22) Spre deosebire de recolta despre care se crede că ar fi venit de la Baal, roadele dăruite de Dumnezeu „nu cresc mute, ele vorbesc, răspund, cântă, iar vocea care călătorește prin ele este vocea lui Iahweh.” (p. 13). Și astfel, „natura devine instrumentul harului.” (p.13).
NOTE
[i] Geerhardus Vos, Grace and Glory, Banner of Truth, Edinburgh, 2020.
[ii] N.tr. „Cuvântul ebr. Iahve [sau Iahweh] este tradus de obicei „Domnul” (în traducerile engl. „the LORD” („DOMNUL”) cu majuscule) și uneori Iehova. Originea acestui nume este următoarea: textul original ebr. nu avea vocale; cu timpul tetragrama YHWH a fost considerată prea sacră pentru a fi pronunțată; de aceea a fost înlocuită la citire cu adonai („Domnul meu”), iar vocalele din acest cuvânt au fost combinate cu consoanele YHWH... Pronunția Iahve este indicată prin transcrierea numelui în greacă în scrierile creștine vechi, sub forma iaue (Clement din Alexandria) sau iabe (Theodoret; în vremea aceea litera gr. b era pronunțată ca și v).” Sursa: G. T. Manley și F. F. Bruce, „Dumnezeu, numele lui”, în Dicționar biblic, ed. J. D. Douglas, trad. Livius Percy și John Tipei, Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 359.