- Un articol de R. Scott Clark
Un link a dus la altul și am ajuns recent pe site-ul unei mari congregații NAPARC (n.tr. North American Presbyterian and Reformed Churches). Așa cum fac adesea, m-am uitat să văd cine este pastorul. Acest link m-a dus la lista personalului pastoral care coordonează un număr uluitor de programe.
Prima mea reacție a fost să dau vina pe slujitorul principal și pe prezbiteri. „Cum au putut ei să faciliteze această încrengătură incredibilă de programe? Unde este Evanghelia? Unde sunt sacramentele? Unde este disciplina în viața bisericii?”
Apoi mi-am dat seama că probabil această sumedenie de programe nu a fost inventată în întregime de pastor și de prezbiteri. Cu siguranță, adesea pe măsură ce personalul crește, numărul de programe tinde să crească. Oamenii trebuie să își justifice existența, apoi intervine birocrația. „Ce face această persoană? De ce îi plătim?” „Oh, ei bine, tocmai au venit cu această idee nouă și interesantă care cu siguranță va aduce pe x (completați spațiul gol) înapoi în biserică.”
Însă, este la fel de probabil ca programele să fie un răspuns la presiunea exercitată de congregație și de comunitate. Una dintre întrebările pe care pastorii le primesc cel mai des este: „Aveți un program pentru așa ceva?” Răspunsul la această întrebare este mai mult sau mai puțin binar: „Păi da, avem!” sau „Ei bine, nu, îmi pare rău că nu avem.” Dacă pastorul poate satisface cererea de pe piață, atunci poate câștiga un client. Dacă nu reușește să satisfacă cererea de pe piață, clientul se va duce la furnizorul de servicii de la celălalt capăt al străzii.
Păcat de pastor. Ce ar trebui să facă? Poate el să educe, prin telefon, cu privire la centralitatea Cuvântului, a rugăciunii și a sacramentului în viața bisericii, pe cineva care a fost format de cincizeci de ani de evanghelicalism modern? Poate să facă un mini-studiu biblic chiar acolo, la telefon, pentru a patru suta oară, explicând:
Am luat o decizie de principiu de a nu deveni o biserică cu programe. Suntem convinși că Isus și apostolii Săi au instituit un program foarte simplu în trei părți: 1) Predicarea Cuvântului, când este la modă și când nu este. 2) Administrați sfintele sacramente pentru edificarea congregației. 3) Administrarea disciplinei. Avea chiar și un nume pentru programul său și un nume pentru instituția sa. El a numit programul „Cheile Împărăției.” Și-a numit instituția: „Împărăția lui Dumnezeu” sau, uneori, „Împărăția Cerurilor”, iar alteori a numit-o pur și simplu „biserica.” Așadar, asta este ceea ce facem noi. Ne întâlnim pentru închinare comună în dimineața zilei Domnului. Slujba este orientată în jurul Cuvântului, rugăciunii și sacramentelor. Avem cursuri de catehism pentru tineri și pentru adulți. Mergem acasă pentru a mânca (și uneori luăm masa împreună între servicii). Ne întoarcem în seara zilei Domnului pentru un alt serviciu public în care deschidem din nou Cuvântul și ne rugăm. Acesta este programul nostru.
Aceasta este o conversație dificilă. Mai mult ca sigur că persoana de la celălalt capăt al firului (sau al e-mailului) va spune: „Ei bine, eu căutam un anume grup. Am fost într-unul acum câțiva ani și mi-a plăcut foarte mult. Am nevoie de unul de genul acela. Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Vom continua să căutăm.” După câteva apeluri de acest gen, presiunea de a ne conforma crește. Presiunea crește pe măsură ce prezbiterii încep să facă presiuni asupra pastorului pentru a aduce mai mulți oameni în bănci.
Există pastori mai conștienți. Ei știu care sunt semnele bisericii vizibile,[1] care sunt mijloacele harului, care sunt cheile împărăției și care sunt elementele de închinare. Solicitarea de programe, ca și picurarea constantă a apei care face o gaură într-o stâncă, îl obosește chiar și pe cel mai tenace pastor. Poate că este ales un nou prezbiter, mai orientat spre afaceri. Poate că o congregație mai nouă, mai interesantă sau mai relevantă este plantată în josul străzii și, în scurt timp, familiile încep să se îndrepte spre noua congregație axată pe programe.
Unii dintre acești pastori care știu mai bine, ar dori să facă mai bine. Își amintesc de zelul pe care îl aveau cândva de a predica Evanghelia, de bucuria pe care o aveau de a studia și de a se ruga în timp ce stăteau pe Bibliile lor grecești și ebraice (timp care acum este petrecut în gestionarea unui personal tot mai numeros) în timp ce se pregăteau să vestească Cuvântul. Ei sperau să aducă Cuvântul oamenilor, să îi vadă crescând în har și să îl glorifice pe Dumnezeu făcând lucrurile în felul Lui, dar puțini păreau să dorească acest lucru.
Pastorii care au conștiință sunt tulburați. Le este teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă ar începe să tulbure apele. Nimeni nu vrea să conducă o trezire scoțiană.[2] Unii își înăbușă durerile de conștiință spunându-și că vor începe o reformă imediat ce vor avea un alt prezbiter reformat, dar cumva condițiile nu par să fie niciodată cele potrivite.
Alți pastori au acceptat pur și simplu modelul bazat pe programe ca fiind singurul disponibil. Acești oameni se evaluează vădit după „clădiri, trupuri și bugete” și nu au nicio rușine. Antreprenorul ar fi putut să ia o congregație modestă, de dimensiuni mici sau medii, și să o transforme într-o congregație mare și influentă. Dacă ar fi fost o afacere, ar putea să o vândă și să o ia de la capăt cu una nouă. Poate că unii au auzit vorbindu-se despre un model de slujire cu „mijloace obișnuite”, dar sună exotic și nu l-au văzut niciodată. Acești oameni se văd pe ei înșiși ca directori executivi sau ca fermieri, și nu au nicio idee despre cum ar putea funcționa o slujire bazată pe Cuvânt și sacrament într-o lume în continuă mișcare, conectată 24 din 7.
În cele din urmă, mai este și motorul bisericii bazate pe programe: congregația. Nu întotdeauna, dar adesea congregația este la fel de vinovată pentru transformarea bisericii într-un mall. Ei au ceea ce au cerut (poate implicit) și se pare că au cerut „mall-ul.” La urma urmei, mall-ul este locul în care își satisfac nevoile. Mall-ul le formează cultura. Este confortabil. Este familiar. Funcționează. Mall-ul are un food court, un cinematograf și toate magazinele potrivite. De ce nu poate fi și biserica așa? Ce este în neregulă?
Principalul lucru greșit este că mall-ul este Împărăția Mea și a Alegerilor Mele. Biserica este Împărăția lui Hristos și a harului Său. Sunt două împărății diferite. Împărăția lui Hristos este totalitară. Nu este o democrație. Nu este egalitaristă. Nu este condusă de piață. Ea vine din ceruri și intră în istorie prin puterea Duhului Sfânt care acționează prin mijlocul neașteptat al predicării Evangheliei, anunțarea Veștii Bune, că ceva a fost făcut pentru mine, în afara mea și că beneficiez de toate acestea prin auzire și credință. Împărăția nu este despre alegerea mea, ci despre a fi ales. Nu este vorba despre suveranitatea mea, ci despre a lui Dumnezeu. Nu există o sală de mese – ci doar o masă sfântă în care Dumnezeu Fiul Își hrănește poporul cu propriul Său trup și sânge pentru viața veșnică.
Ce este de făcut? Cei care știu mai bine ar trebui să se roage pentru curaj și pentru înțelepciune. Reforma trebuie să înceapă de undeva. Ei trebuie să înceapă să-i învețe pe prezbiteri ce este biserica, ce este slujirea, care sunt mijloacele harului, care sunt semnele bisericii și scopul pentru care Hristos a instituit biserica Sa. Apoi, ei trebuie să înceapă să își învețe congregațiile. A merge încet, a avea răbdare și a fi atent la bunăstarea oilor este esențial pentru orice reformă. Cu toate acestea, trebuie să existe o anumită fermitate în această întreprindere. Pe măsură ce reforma începe și programele se diminuează (ele trebuie să se diminueze, Hristos trebuie să crească), unele oi vor pleca și vor găsi pășuni mai atractive, cu programe mai multe și mai bune. Să știți de la început că nu le veți păstra pe toate. Este în regulă. Convingerea voastră cea mai fundamentală trebuie să fie aceea că biserica este împărăția lui Hristos, că îi aparține, că El a cumpărat-o cu sângele Său (Fapte 20:28). Atâta timp cât știi pentru cine lucrezi, vei fi în regulă. Dacă urmăriți gloria lui Hristos și mântuirea poporului Său, veți fi bine – chiar dacă va izbucni o trezire scoțiană. Dacă sunteți în căutarea altor lucruri, atunci poate ați greșit meseria?
Note
[1] Cele trei semne ale adevăratei biserici sunt predicarea curată a Evangheliei, administrarea curată a sacramentelor și folosirea disciplinei bisericești (Mărturisirea Belgică 29).
[2] Aceasta este o referire la o glumă veche printre predicatorii prezbiterieni și reformați, conform căreia, atunci când pleacă slujitorul, sunt mai puțini oameni în congregație decât atunci când a sosit.
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 19 ianuarie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.