Un articol de R. Scott Clark
În mod repetat se argumentează (în special pe rețelele de socializare) că dacă cineva nu afirmă că Hristos își exercită stăpânirea asupra întregii vieți în același mod, atunci a negat domnia lui Hristos. Desigur, acest mod de a argumenta presupune ceea ce trebuie să dovedească (begging the question). Este pur și simplu neadevărat că a distinge sferele [împărăției lui Hristos] înseamnă a nega Domnia lui Hristos.
Hristos despre dubla Sa Împărăție
La urma urmei, creștinii disting de foarte mult timp sferele aflate sub stăpânirea lui Hristos. Iisus însuși a spus,
„Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, ca să nu fiu predat iudeilor. Dar împărăția Mea nu este din lume.” Atunci Pilat l-a întrebat: „Deci ești rege?” Iisus a răspuns: „Tu spui că sunt un rege. Pentru aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume – ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu.” Pilat l-a întrebat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:36-38).
Dacă luăm în considerare acest pasaj pentru o clipă, putem vedea că Domnul nostru a declarat că este într-adevăr un rege. Pilat a tras concluzia corectă: „Deci ești rege?” Hristos este rege! El este rege peste toate lucrurile, dar își administrează împărăția în două sfere distincte. El a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.” Dacă am lua această propoziție în mod absolut, atunci am fi maniheiști, care au teoretizat despre două principii concurente în univers, binele și răul. Aceasta este teologia din Războiul Stelelor (Star Wars). Iisus nu a fost un teolog al Războiului Stelelor. El nu spunea că există tărâmuri peste care nu este rege. Totuși, El spunea că împărăția Sa nu este din, de la sau nu își găsește sursa în această lume (ἐκ τοῦ κόσμου τούτου). Împărăția lui Hristos este din, de la sau își găsește sursa în voia lui Dumnezeu – este cerească sau escatologică.
Deoarece împărăția lui Hristos nu provine din această lume, ci, ca și cum ar fi pătruns în istorie cu Hristos ca rege al ei (Marcu 1:15), el nu încerca să instaureze o împărăție pământească. De aceea nu și-a trimis slujitorii să lupte. De aceea îi spusese lui Petru să-și pună sabia în teacă (Ioan 18:11). L-a făcut asta pe Hristos să fie dezinteresat de această lume? L-a făcut pasiv sau pietist, așa cum se folosesc epitetele în dezbaterea online? Cu siguranță nu. În primul rând, el a aplicat legea morală și sfântă a lui Dumnezeu cetățenilor regatului său. (de exemplu, Matei capitolele 5-7).
În acest fel, însă, el a stabilit și sfere în regatul său. Atunci când a dat cheile împărăției (Matei 16:13-20) lui Petru ca apostol mărturisitor și de acolo Bisericii vizibile, nu a dat aceleași chei Cezarului, căruia, a poruncit, doar să-i dăm ceea ce este al lui (Matei 22:21) (adică impozite). El nu a dat bisericii stăpânirea asupra vieții civile. Donația lui Constantin (de după 750) a fost o fraudă.
Luați în considerare limbajul Domnului nostru: „Dați Cezarului ce este al Cezarului.” Unele lucruri sunt, într-un anumit sens, ale lui Cezar, a cărui imagine era pe moneda romană. Înseamnă asta că Hristos este exclus în mod absolut de la stăpânirea asupra impozitelor și a Cezarului? Spunând acest lucru, Hristos învăța maniheismul? Nu, nu a făcut-o, dar aceasta este alegerea noastră: maniheism sau două sfere în împărăția lui Hristos.[1]
Maniheismul este antihristic. În lume nu există doi zei sau două forțe concurente, sau o forță cu două principii. Dumnezeu, care este unul în trei persoane, a vorbit în neant și, prin puterea suverană a Cuvântului său, a creat toate lucrurile. Numai El este Domnul și Regele suveran peste toate lucrurile. Dar această singură împărăție – împărăția lui Hristos – există sau este administrată în două sfere distincte.
Pavel despre Împărăția dublă a lui Hristos
Apostolul Pavel a înțeles că Domnul nostru ne învață că există două sfere în Împărăția Sa. El a demonstrat acest lucru explicând de ce creștinii ar trebui să se suporte unii pe alții, de ce ar trebui să fie milostivi și buni și, în special, de ce, cei care sunt puternici în credință ar trebui să suporte pe cei care sunt „slabi în credință” (ἀσθενοῦντα τῇ πίστει; Rom 14:1) în ceea ce privește consumul de carne oferită idolilor. Exercitarea libertății mele creștine nu trebuie să se facă în detrimentul unuia dintre micuții lui Hristos, deoarece „împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci de dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.” (Rom 14:17).
Pavel le scria membrilor bisericii vizibile din capitala imperiului. Unii dintre ei erau angajați ai imperiului. Alții fuseseră exilați de imperiul trecut pentru că erau evrei. Erau foarte conștienți de ceea ce însemna să fii cetățean roman, dar aveau nevoie să învețe, ca și noi toți, ce înseamnă să trăiești într-o împărăție dublă. În Romani 14:17, Pavel făcea distincția între aspectul spiritual și sacru al împărăției și aspectul temporal, secular sau general al împărăției. El nu excludea, în mod absolut, mâncarea și băutura din împărăție. La urma urmei, noi mâncăm și bem la Cina Domnului și aceasta este una dintre cheile împărăției.
Apărându-și slujirea în fața bisericii vizibile din Corint, Pavel a scris: „Căci împărăția lui Dumnezeu nu constă în vorbe, ci în putere” (1 Cor 4:20). În mod clar, într-un anumit sens, împărăția lui Dumnezeu constă în vorbe, din moment ce apostolul scria (adică vorbea cu biserica din Corint și, prin aceasta, le comunica despre natura împărăției), dar nu constă în genul de vorbărie în care erau implicați oponenții nebuni ai lui Pavel. Puterea la care se referea el nu era puterea Cezarului, ci puterea lui Hristos, pe care o exercită prin Duhul, în biserică.
Potrivit lui Pavel, împărăția este ceva care se moștenește, adică se dăruiește (1 Cor 6:9-10; Gal 5:21; Ef 5:5). Ea nu este câștigată de noi. Noi am fost transferați în împărăție (Col 1:13). A fost câștigată pentru noi. Cine o primește? Cei care cred. Cei care se arată necredincioși prin păcatul lor impenitent, nu pot moșteni împărăția. Însăși noțiunea de a fi transferat în împărăție implică două sfere, întrucât, în măsura în care eram sub providența generală a lui Dumnezeu chiar înainte de a crede, eram în împărăție în sens general. Din nou, alegerea noastră este Mani sau Hristos și nu îndrăznim să-l alegem pe Mani.
Știm că, pentru Pavel, Hristos domnește acum. El ne spune acest lucru:
Apoi vine sfârșitul, când el predă împărăția lui Dumnezeu Tatăl, după ce distruge orice stăpânire și orice autoritate și putere. Căci trebuie să domnească până când va pune sub picioarele Sale pe toți dușmanii Săi. Ultimul dușman care va fi distrus este moartea. Căci „Dumnezeu a supus toate lucrurile sub picioarele Lui.” Dar când se spune: „toate lucrurile sunt supuse”, se înțelege că în afară de Cl ce i-a supus totul. Când toate lucrurile îi sunt supuse, atunci și Fiul însuși va fi supus celui care a supus toate lucrurile sub el, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți. (1 Corinteni 15:24-28)
Hristos este capabil să „predea” împărăția Tatălui Său pentru că împărăția i-a fost dată lui. Este a Lui. Împărăția are un domeniu de aplicare universal. El domnește și va distruge „orice stăpânire, orice autoritate și orice putere.” El domnește acum pentru că trebuie să domnească „până când va pune pe toți dușmanii Săi sub picioarele Sale.”
Acest lucru înseamnă că atunci când Cezar l-a executat pe apostolul Pavel pe aleea Appiană, în afara Romei, Hristos domnea. Îngăduirea martirajului Sfântului Pavel făcea parte din administrarea de către Hristos a împărăției sale. Cezar a făcut voia lui Iisus. Persecuțiile creștinilor de către Decius și Dioclețian făceau, de asemenea, parte din exercitarea dominației sale. El își exercita stăpânirea atunci când Galerius a emis decretul de toleranță în anul 311 d.Hr. și de atunci își exercită stăpânirea asupra tuturor lucrurilor și o va face până când va reveni în putere și glorie.
În Coloseni 4:10-17, Pavel oferă o listă de „colaboratori în împărăție”: Aristrarh, Marcu, Isus care se numește Iust și Epafras, printre alții. Unde lucrau ei – în „împărăție?” Ei lucrau în biserica vizibilă, instituțională. Oare acest lucru exclude împărăția lui Dumnezeu din domeniul secular, acele domenii pe care le avem în comun cu necredincioșii? Nicidecum, dar ar trebui să observăm cum vorbeau în mod obișnuit atât Domnul nostru, cât și Pavel. Potrivit unora, acest mod de a vorbi este „pietist” sau „pasiv.”[2] Pavel a fost foarte activ în Împărăție, dar aș vrea să văd vreo dovadă că vreo parte a slujbei sale a fost transformarea social-culturală.
Cum ne-a chemat Hristos în Împărăție sau cum ne-a transpus în Împărăția Sa? Potrivit lui Pavel, a fost prin slujirea Evangheliei (1 Tesaloniceni 2:12-13).
La ce fel de împărăție spera Pavel? Scriind din închisoare (se pare că, spre deosebire de unele figuri moderne, lui Iisus îi plac eroii săi în captivitate), Pavel a scris: „Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca prin mine să fie proclamată pe deplin mesajul și toate neamurile să îl audă. Astfel am fost salvat din gura leului. Domnul mă va salva de orice faptă rea și mă va duce în siguranță în împărăția Sa cerească. A Lui să fie gloria în vecii vecilor. Amin!” (2 Tim 4:17-18). Aspectul duhovnicesc al împărăției lui Hristos este atât de semnificativ încât, potrivit lui Pavel, „cetățenia noastră este în ceruri și de acolo așteptăm un Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos.”
Pavel știa despre celălalt aspect al cetățeniei sale.[3] El a invocat strategic cetățenia sa romană (de exemplu, după ce autoritățile romane l-au bătut) și a scris despre ceea ce presupune aceasta (de exemplu, Romani 13:1-7). Ne plătim taxele, chiar și cele mai oneroase și punitive taxe. Ne rugăm pentru împărați (1 Tim 2:2). Petru ne amintește să îl cinstim pe împărat (1 Petru 2:13, 17).
Data viitoare vom analiza ce ne învață Augustin despre identificarea și trăirea în două cetăți.
NOTE
[1] De la articolul s.v., Mani în Oxford Dictionary of the Christian Church: „Din sursele noastre existente, s-ar părea că Mani (c. 216-276) s-a născut lângă Seleucia-Ctesifon, capitala Imperiului Persan; că și-a început învățătura sa specială în 240; că opoziția zoroastrienilor l-a forțat să se exileze în India și că și-a propagat învățătura rapid, predicând pe scară largă în E[st]. . . . Sistemul lui Mani a fost o ramificație radicală a tradițiilor gnostice din Persia de est. . . . Mani a transformat viziunile înghesuite și ritualiste ale sectei iudeo-creștine în care fusese educat într-un corp coerent de dogmă gnostică, dualistă fără compromisuri, consecventă și profund conștientă de a avea adevăruri „dezvăluite” de valabilitate universală. Se baza pe un presupus conflict primordial între lumină și întuneric.” F. L. Cross și Elizabeth A. Livingstone, ed., The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. a 3-a. (Oxford; New York: Oxford University Press, 2005), 1033.
[2] Ironia acestui mod de a vorbi este că schimbarea socială a fost una dintre forțele motrice din spatele mișcării pietiste. Cei care fac din transformarea socială esența Împărăției, au mai multe în comun cu pietiștii și cu nepoții lor, evangheliștii sociali de la începutul secolului XX, precum Walter Rauschenbusch (vezi RSC, „The Gospel Is Not Social”).
[3] Pentru mai multe informații despre viziunea lui Pavel despre dubla cetățenie a credincioșilor, vezi RSC, „Paul's Twofold Citizenship And Ours.”
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 06 februarie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.