Un articol de R. Scott Clark
Reforma a adus o schimbare semnificativă în teologia, pietatea și practica unor părți ale bisericii occidentale. O schimbare teologică, care a fost evidentă în anumite aspecte ale practicii bisericii reformate, a fost insistența acesteia asupra faptului că biserica era o instituție divină distinctă, cu propriile sale funcții și propria sa sferă de autoritate. Bineînțeles, această idee nu era complet nouă și nici reformații, în perioada clasică, nu erau în totalitate consecvenți cu propria lor doctrină. Dar această distincție între sfera seculară, asupra căreia magistratul avea autoritate, și sfera sacră, asupra căreia biserica avea autoritate, a diferențiat biserica reformată din Geneva, biserica reformată din Heidelberg, pentru o vreme, și bisericile reformate din alte orașe, de biserica din Zürich și de Biserica Anglicană. Într-o măsură mai mare sau mai mică, bisericile din aceste orașe erau instituții ale statului. La urma urmei, insistența lui Guillaume Farel (1489-1565) și a lui Jean Calvin (1509-1564) cu privire la independența relativă a bisericii față de Consiliul orașului Geneva a fost cea care i-a determinat pe părinții orașului să îl exileze la Strasbourg în 1538. Una dintre poveștile (în mare parte) nespuse ale Reformei de la Heidelberg a fost lupta dintre cei care au aderat la ceea ce avea să fie cunoscută sub numele de teoria erastiană și cei care susțineau abordarea geneveană. Thomas Erastus (1524-1583) susținea că biserica era o creatură a statului și că ar trebui să fie controlată de magistrat. Caspar Olevianus (1536-1587) a susținut partea geneveană a cazului. În cele din urmă, genevezii au câștigat acest argument, dar numai pentru scurt timp, deoarece majoritatea reformaților au fost expulzați din Heidelberg în 1576, la moartea lui Frederic al III-lea și la urcarea la putere a fiului său foarte luteran, Ludovic al VI-lea (1539-1583).[1]
În 1576, Olevianus a articulat o teologie a celor două regate pe care Augustin ar fi recunoscut-o.
Este cert că există două împărății spirituale, chiar și în această lume: împărăția întunericului și împărăția luminii. Fiecare persoană aparține în mod necesar uneia sau celeilalte aici, în această viață, pentru că însuși Hristos Regele îi vorbește vasului său ales după cum urmează: „Pentru că Eu m-am arătat ție cu acest scop, ca să te fac slujitor și martor al lucrurilor pe care le-ai văzut.”[2]
El a citat Faptele Apostolilor 26:16, 18 și Coloseni 1:12-13 și apoi a explicat,
Aceste versete arată clar că există două împărății spirituale chiar și în această lume. Una este împărăția lui Hristos, formată din toți cei care se pocăiesc, cred în Hristos și sunt botezați în numele Lui. Aceasta îi include și pe copiii lor, cu excepția cazului în care, atunci când sunt mari, prin necredință, resping beneficiul oferit. Dar cealaltă este împărăția lui Satana și a întunericului, formată din toți cei care nu se pocăiesc și nu cred în Hristos. Unii dintre ei nu sunt botezați, ci disprețuiesc botezul, precum turcii și evreii. Alții sunt botezați, dar sunt totuși impenitenți și necredincioși. Deși sunt botezați și se alătură Bisericii vizibile, totuși ei rămân în împărăția și puterea întunericului până când se vor converti și vor crede (Matei 28; 1 Cor 6:8-10, 12; 2 Cor 12:21).[3]
Este clar, citind comentariul lui Olevianus la Crezul Apostolic și în alte câteva lucrări ale sale, că el nu era un dualist maniheist. Nu există două puteri care se duelează în univers. Olevianus a fost un augustinian, un protestant confesional, profund influențat de Luther, Calvin și Beza, printre alții. El discuta despre existența a două tărâmuri spirituale în cadrul providenței generale a lui Dumnezeu.
Învățătorul său, Calvin, a vorbit în același fel când a abordat aceleași chestiuni pe care Olevianus le avea în vedere în introducerea sa la Crez, dar baza luptei lui Calvin și a lui Olevianus pentru independența bisericii instituționale față de controlul statului, a fost distincția lui Calvin între două sfere în Împărăția lui Dumnezeu.[4]
Calvin a scris,
Prin urmare, pentru ca niciunul dintre noi să nu se poticnească de această piatră, să ne gândim mai întâi că există o dublă guvernare în om (duplex esse in homine regimen): un aspect este spiritual, prin care conștiința este instruită în evlavie și în reverența față de Dumnezeu; a doua este politică, prin care omul este educat pentru îndeplinirea îndatoririlor de umanitate (n.tr. sau îndatoriri sociale) și de cetățean care trebuie păstrate între oameni. Acestea sunt numite de obicei jurisdicția „spirituală” și jurisdicția „temporală” (termeni care nu sunt improprii), prin care se înțelege că primul tip de guvernare se referă la viața sufletului, în timp ce al doilea are de-a face cu preocupările vieții prezente – nu numai cu hrana și îmbrăcămintea, ci și cu stabilirea legilor prin care omul își poate trăi viața printre ceilalți oameni în mod cinstit, onorabil și cumpătat. Căci prima rezidă în interiorul minții, în timp ce a doua reglementează doar comportamentul exterior. Pe una o putem numi împărăția spirituală, pe cealaltă, împărăția politică. Acum, aceste două, așa cum le-am împărțit, trebuie să fie întotdeauna examinate separat; și în timp ce una dintre ele este luată în considerare, trebuie să ne detașăm și să ne abținem de la a ne gândi la cealaltă. Există în om, ca să spunem așa, două lumi, asupra cărora au autoritate regi diferiți și legi diferite.[5]
Pentru a înțelege acest pasaj, trebuie să îl punem în context. Titlul original al cărții 3 a Institutelor spune: „Mijloacele prin care ne însușim harul lui Hristos, ce roade ne vin și ce efecte urmează.” S-ar putea spune că întâia carte a Institutelor se concentrează pe Dumnezeu Tatăl și pe creație. Cartea 2 privește la Fiul și la împlinirea răscumpărării noastre. Cartea 3 explică aplicarea răscumpărării de către Duhul Sfânt la cei aleși. Cartea 4 a Institutelor ia în considerare locul în care Duhul Sfânt aplică în mod obișnuit răscumpărarea – biserica vizibilă, instituțională.
În capitolul 19, în timp ce discută doctrina libertății creștine, el se întoarce la problema legilor umane în secțiunea 14. Amintiți-vă că biserica medievală i-a împovărat pe creștini cu nenumărate reglementări și obligații. Acestea, spunea Reforma, erau pur și simplu inventate de om. Aceasta era o formă de legalism. Cu toate acestea, unii, pe care Calvin îi caracterizează drept „răzvrătiți”, au profitat de doctrina libertății creștine și i-au „stârnit” pe creștini să creadă că „toate obligațiile față de oameni au fost în același timp înlăturate și doborâte.”[6]
Astfel, în contextul protejării doctrinei libertății creștine de abuzatorii libertini, Calvin se îndreaptă spre „dubla împărăție” (duplex regim).[7] Un aspect al acestei duble împărății este spiritual, iar celălalt politic. Scopul de a vorbi despre împărăția lui Dumnezeu în acest fel este de a prevenii pe creștini să se împiedice de „piatra” (lapidem) libertinismului.[8] Libertinii erau o grupare activă încă din 1525.[9] În 1534, al doilea lor lider era Quintin de Hainaut. Calvin l-a întâlnit personal lângă Paris.[10] Mișcarea a câștigat adepți în zone în care reformații aveau și ei un punct de sprijin (de exemplu, Valenciennes). Se pare că Marguerite de Angoulême le oferea ajutor și sprijin. Ei reprezentau un pericol din punct de vedere teologic, deoarece învățau „o formă ezoterică și panteistă de determinism, caracterizată de un antinomianism cras și o etică libertină și nuanțată de o escatologie radicală.”[11] În general, un libertin este o „Persoană (de obicei un bărbat) care nu este constrânsă de moralitate, în special în ceea ce privește relațiile sexuale; o persoană cu obiceiuri desfrânate sau promiscue.”[12] Se poate referi, de asemenea, la „liber-cugetători.”
Pentru a proteja Reforma împotriva calomniei că ar fi promovat libertinajul, Calvin a criticat cu vehemență această mișcare. El a articulat doctrina sa despre o „împărăție dublă”, astfel încât creștinii reformați să înțeleagă că orice ar face, oriunde s-ar duce, în orice domeniu ar acționa, o fac sub stăpânirea lui Hristos. Astfel, departe de a fi un mijloc de eliberare a creștinilor de sub stăpânirea lui Hristos, scopul însuși al distincției lui Calvin era de a-i plasa pe creștini sub stăpânirea lui Hristos.
PARTEA IV
[A]m văzut că însuși motivul pentru care Calvin a adoptat limbajul unei „împărății duble” (adică, doctrina că împărăția lui Dumnezeu este una și administrată în două sfere distincte) a fost acela de a se opune libertinilor și maniheismului. Dar rămâne de văzut cum a făcut Calvin distincția între cele două sfere. Aceasta este ceea ce dorim să luăm în considerare în acest episod al seriei.
Pentru Calvin, Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile, dar această suveranitate universală nu a implicat o administrare fără diferențiere. Calvin a făcut distincție între două sfere ca parte a administrării de către Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Acest lucru indică faptul că nu este nici corect, nici util să sugerăm, așa cum au făcut unii, că a face distincție între două sfere sau (așa cum au făcut Luther și mai mulți scriitori reformați) între două împărății, înseamnă cumva a nega domnia lui Hristos asupra uneia dintre ele. Acest lucru pur și simplu nu decurge de aici.
În Institutele din 1559, Calvin a postulat o „dublă guvernare în om.”[13] Prima este „spirituală”, prin care „conștiința este instruită (institutur) în evlavie și închinare înaintea lui Dumnezeu.”[14] Dumnezeu este suveran asupra acestei sfere spirituale, în cadrul căreia îi instruiește pe creștini în evlavie (abordarea generală a lui Dumnezeu) și în închinare, în mod specific așa cum este reglementată de Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin a numit acest lucru „regula închinării pure a lui Dumnezeu.”[15] Astăzi, vorbim în mod obișnuit despre „principiul regulativ al închinării” (putem face doar ceea ce a poruncit Dumnezeu), spre deosebire de principiul normativ (putem face tot ceea ce nu este interzis). Ar trebui să observăm că Calvin a enumerat mai întâi sfera spirituală. Nu ar trebui să deducem prea multe din ordinea învățăturii (ordo docendi), dar se poate spune că el a enumerat-o prima pentru că, pentru el, aceasta deține o prioritate logică. Vedem acest lucru chiar la începutul Institutelor: „Este cert că omul nu ajunge niciodată la o cunoaștere clară de sine, dacă nu a privit mai întâi fața lui Dumnezeu, iar apoi coboară de la contemplarea Lui la examinarea față de el însuși.”[16]
Cea de-a doua sferă este cea politică, cea în care „omul este educat (eruditur) spre funcția de socială și civilă, care trebuie păstrată între oameni.”[17] Aceste lucruri sunt numite în mod obișnuit (vulgo), dar nu impropriu (non impropriis), „jurisdicția spirituală și temporală.”[18] Regimul spiritual (regiminis) are de-a face cu „viața sufletului.”[19] Regimul temporal are de-a face cu această viață prezentă, care nu înseamnă doar hrană și îmbrăcăminte, ci acele legi (legibus) prin care „omul își poate petrece viața printre oameni în sfințenie, în mod cinstit și modest.”[20] Sfera spirituală se ocupă de ceea ce este interior, iar cea politică se ocupă de ceea ce este exterior. Calvin nu și-a imaginat că statul (unde sunt administrate legile naturale și comune) creează adevărata evlavie sau sfințenie. Acesta limitează comportamentul exterior. Dumnezeu folosește slujirea spirituală a bisericii vizibile pentru a crea adevărata sfințenie interioară. Din nou, vă rog să observați că Calvin a făcut o distincție fără echivoc între două sfere distincte în cadrul providenței lui Dumnezeu, pentru a susține suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile, în timp ce ține cont de regimurile sau sferele distincte în care Dumnezeu a rânduit să opereze. Pentru Calvin, cele două sfere sunt instituite în mod divin. Ele nu sunt create de om.
El le-a distins: „Aceste două sfere, așa cum le-am distins, trebuie întotdeauna luate în considerare separat.”[21] Atât de mult a accentuat distincția, încât atunci când o sferă este luată în considerare, trebuie să ne întoarcem privirea de la cealaltă.[22] Calvin a fost un teocrat în măsura în care a presupus că trebuie să existe o religie stabilită (așa cum a existat încă din anul 380 d.Hr.) și că statul va susține ortodoxia creștină. Dar aici, în aceste paragrafe, el a semănat semințele detașării bisericii de stat. În mod clar, el nu și-a imaginat niciodată așa ceva; dar dacă împărăția lui Dumnezeu este una cu două sfere distincte și organizată astfel încât, pentru a acorda atenția corectă fiecărei sfere, când cineva interacționează cu una dintre sfere trebuie să o ignore pe cealaltă, astfel putem vedea că este un pas relativ scurt să ne imaginăm că cele două sfere ar trebui să fie separate din punct de vedere politic (și nu doar logic). Acesta nu este un salt.
Luați în considerare modul în care Calvin a continuat să vorbească despre natura distincției dintre cele două sfere: „Există în oameni, ca să spunem așa, două lumi peste care sunt regi diferiți și legi diferite.”[23] Pentru Calvin, în cadrul unicului regim divin, există două regate și două seturi de legi. Nu-mi imaginez că fondatorii americani l-au avut prea mult în minte pe Calvin atunci când au înființat republica, dar s-ar putea înțelege legătura dacă ar fi apelat la acest limbaj.
De îndată ce a stabilit distincția dintre sfere (sau regate), a revenit la preocuparea sa cu privire la libertini, de care se temea că ar putea profita de acest limbaj pentru a-și justifica sfidarea oricărei autorități, civile și ecleziastice. Intenția distincției nu este de a le permite creștinilor să își imagineze că nu mai sunt supuși legii civile seculare. Și totuși, este adevărat că conștiința noastră a fost eliberată din robie înaintea lui Dumnezeu (coram Deo).[24]
Modul de a evita problemele aici este de a distinge „între exterior (așa cum îl numesc ei) și forul conștiinței.”[25] Este adevărat că conștiința noastră este obligată să se supună legilor civile (Rom. 13:1, 5). Prin urmare, trebuie să înțelegem ce este conștiința. Și anume, Calvin spune că este un „simț al judecății divine, ca un martor adjunct, care nu le permite să-și ascundă păcatele pentru a nu fi aduse în fața tribunalului judecătorului. Aceasta este ceea ce se numește conștiință.”[26]
Pare semnificativ faptul că Calvin a făcut apel aici la conștiință. Aceasta este o corelare cu doctrina sa despre legea naturală.[27] El a apelat în mod explicit la învățătura lui Pavel cu privire la aceasta, o referință aparentă (așa cum este indicat în ediția lui Battles) la Rom. 2:15-16. De asemenea, el a apelat la învățătura lui Petru despre conștiință (1 Petru 3:21). Aceasta este, a explicat Calvin, „liniștea minții.”[28] Prin Hristos, avem pace cu Dumnezeu numai prin har. În acest sens, nu mai avem „conștiința păcatului” (Evrei 10:2), deoarece păcatul nu ne mai acuză. Aceasta este libertatea pe care o avem coram Deo, dar trăim în continuare și printre oameni, după planul divin. Astfel, conștiința noastră este obligată să respecte legile civile, naturale, administrate de magistratul civil.
În secțiunea următoare, Calvin va detalia înțelegerea sa despre conștiință și libertatea omului creștin. Aici este suficient, totuși, să observăm cât de important a fost pentru Calvin să afirme ambele sfere și să le distingă – lucru pe care libertinii nu păreau dispuși sau în stare să îl facă.
Sper că, analizând modul în care Calvin a susținut suveranitatea lui Dumnezeu, nu în ciuda distincției sale între cele două sfere, ci prin distincția dintre cele două sfere în care trăiesc creștinii, să reiasă două beneficii. În primul rând, sper că am putea recunoaște utilitatea de a urma exemplul lui Calvin și de a-l aplica la locul și epoca noastră. Noi nu trăim în Geneva secolului al XVI-lea. Creștinătatea este moartă. Nu mai avem o biserică de stat sau o religie stabilită – și asta este spre binele nostru. Calvin a schițat pentru noi o cale prin care putem naviga în această lume nouă. Aceste categorii ne ajută să vedem legitimitatea și instituția divină a ambelor sfere în care trăim, dar fără a le confunda pe una cu cealaltă și fără a cere uneia să facă munca celeilalte. Nu avem nevoie de stat pentru a înființa biserica; nici nu avem nevoie ca biserica vizibilă să îndeplinească munca statului. Să le lăsăm pe amândouă să-și facă lucrarea (așa cum și noi ne-o facem pe a noastră ca și creștini cu dublă cetățenie în această lume) cu încrederea că, în fața lui Dumnezeu, suntem liberi să-L slujim în ambele sfere, în conformitate cu legile și guvernele pe care El însuși le-a stabilit. În al doilea rând, sper ca cei care nu sunt familiarizați cu modul de gândire al lui Calvin să vadă cum afirmă domnia lui Hristos asupra tuturor lucrurilor, eliberându-l astfel pe creștin să-și îndeplinească vocația în fața lui Dumnezeu în ambele sfere, spre gloria lui Dumnezeu și în beneficiul aproapelui.
NOTE
[1] Pentru mai multe informații despre Erastus, vezi Charles D. Gunnoe, Jr. Thomas Erastus și Palatinat: A Renaissance Physician in the Second Reformation (Leiden: Brill, 2011). Capitolul 6 acoperă controversa disciplinei bisericești dintr-o perspectivă erastiană. Pentru o introducere în Olevianus, a se vedea R. Scott Clark, Caspar Olevian and the Substance of the Covenant: The Double Benefit of Christ, Rutherford Studies in Historical Theology, Ed. David F. Wright (Edinburgh: Rutherford House, 2005). A fost retipărită în 2008 de Reformation Heritage Books în seria Historical-Theological Studies; Clark, „Biographical and Historical Introduction: Caspar Olevianus and An Exposition of the Apostles' Creed”, în Caspar Olevianus, An Exposition of the Apostles' Creed, trad. Lyle D. Bierma, seria Classic Reformed Theology, ed. R. Scott Clark (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 2009), xi-xxix.
[2] Olevianus, Exposition, 9.
[3] Olevianus, Exposition, 9.
[4] Titlul secțiunii, în Institutes 3.19.15, din ediția Battles a ediției din 1559, care spune „Cele două regate”, este o invenție modernă. Titlurile de secțiune din ediția Battles nu există în edițiile originale ale Institutelor. Nici Institutele nu au fost publicate inițial cu aparatul extins inclus în ediția Battles. John Calvin, Institutes of the Christian Religion, Library of Christian Classics, vol. 20, Ed. John T. McNeill (Philadelphia: The Westminster Press, 1960).
[5] Calvin, Institutes (ediția Battles), 3.19.15. Latina inclusă în paranteză nu este originală în ediția Battles.
[6] Calvin, Institutes, 3.19.14.
[7] Joannis Calvini, Institutio christianae religionis (Geneva: Vignon, 1585).
[8] Pentru critica lui Calvin la adresa libertinilor, vezi Benjamin W. Farley, ed. John Calvin: Treatises Against the Anabaptists and Against the Libertines (Grand Rapids: Baker Book House, 1982).
[9] Farley, Treatises, 163.
[10] Farley, Treatises, 163.
[11] Farley, Treatises, 164.
[12] Oxford English Dictionary, s.v., „Libertine.”
[13] Calvin, Institutes (ediția din 1559), 3.19.15
[14] „quo conscientia ad pietatem et ad cultum Dei instituitur” John Calvin, Institutio Christianae Religionis (Berolini: Gustavum Eichler, 1834), 3.19.15. Citatele din acest articol [partea 4] sunt preluate din această ediție. Cu excepția cazului în care se indică altfel, traducerile sunt ale mele. Verbul instituo înseamnă, în esență, a institui, dar sensul său este foarte apropiat aici de substantivul institutio, care poate însemna a instrui. De aceea, titlul lucrării, Institutio christianae religionis, este Instrucție în religia creștină.
[15] „Porro, universalis est regula, quae purum Dei cultum a vitioso discernit: ne comminiscamur ipsi quod nobis visum fuerit, sed quid praescribat is, qui solus iubendi potestatem habet, spectemus.” Supplex exhortatio ad invictissimum caesarem carolum quintum (Geneva, 1543) în CO, 6.453-534. A se vedea traducerea în limba engleză în John Calvin, The Necessity of Reforming the Church, trad. Casey Carmichael (Orlando: Reformation Trust, 2020), 6-7. A se vedea R. Scott Clark, Recovering the Reformed Confession (Phillipsburg: P&R Publishing, 2008), 228-30; R. Scott Clark, „Calvin's Principle of Worship”, în ed. David Hall, Tributes to John Calvin: A Celebration of his Quincentenary (Phillipsburg: P&R Publishing, 2010), 247-69. Poate că apărarea definitivă a principiului regulativ este George Gillespie A Dispute Against the English Popish Ceremonies (O dispută împotriva ceremoniilor papistașe englezești), ed. Christopher Coldwell, 2nd ed. (Dallas: Naphtali Press, 2013); William Ames, A Fresh Suit Against Human Ceremonies in God's Worship (Rotterdam[?]: 1633).
[16] Institutes, 1.1.2 (ediția Battles).
[17] „quae inter homines servanda sunt, homo eruditur.” (Insitutio, 3.19.15).
[18] „iurisdictio spiritualis et temporalis” (Insitutio, 3.19.15).
[19] „ad animae vitae” (Insitutio, 3.19.15).
[20] „sed in praescribendis legibus, quibus homo inter homines vitam sancte, honeste, modesteque exigat” (Insitutio, 3.19.15).
[21] „Haec autem duo, ut partiti sumus, seorsum singula dispicienda semper sunt” (Insitutio, 3.19.15).
[22] „et dum alterum consideratur, avocandi avertendique ab alterius cogitatione animi” (Insitutio, 3.19.15).
[23] „Sunt enim in homine veluti mundi duo, quibus et varii reges et variae leges praeesse possunt” (Institutio, 3.19.15), sublinierea noastră.
[24] „quia solutae sunt coram Deo ipsorum conscientiae: quasi propterea eximerentur omni carnis servitute, quod secundum spiritum liberi sunt” (Institutio, 3.19.15).
[25] „quod inter externum (ut vocant) et conscientiae” (Institutio, 3.19.15).
[26] „sensum habent divini iudicii, quasi sibi adiunctum testem, qui sua peccata eos occultare non sinit, quin ad iudicis tribunal rei pertrahantur, sensus ille vocatur conscientia” (Institutio, 3.19.15).
[27] Pentru mai multe informații despre înțelegerea lui Calvin despre legea naturală, vezi RSC, „Calvin on the Lex Naturalis.”
[28] „tranquillitate animi” (Institutio, 3.19.15).
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 12 februarie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.