Un articol de Jonathan Landry Cruse
În ceea ce privește predicarea, apostolul Pavel spune că dovada unei predicări adevărate este aceea că ea este centrată pe Hristos cel răstignit (1 Cor. 1:23; 2:2). Este interesant faptul că Pavel nu se mulțumește doar să spună că trebuie să-L predicăm pe Hristos, ci că trebuie să predicăm un Hristos care este răstignit. Mulți predicatori o fac pe prima; a o face pe a doua este mai dificil. Într-adevăr, este posibil să predici despre Iisus – chiar să spui multe lucruri minunat de adevărate despre Iisus – dar pentru a predica plinătatea persoanei și lucrării Sale este necesar să vorbești despre crucea Sa. Adevărata predicare oferă un Iisus care nu doar a trăit pentru noi, ci a și murit pentru noi. Ea tratează cu onestitate consecințele păcatului, inclusiv mânia și blestemul lui Dumnezeu care a fost pus asupra Mântuitorului nostru la cruce.
Prin urmare, conform principiului și modelului biblic, o predicare centrată pe Hristos este o predicare centrată pe cruce. Și de ce este acest tip de predicare atât de crucial? Am putea da cel puțin trei răspunsuri la această întrebare: îi smerește, îi mângâie și îi sfințește pe păcătoși. Să privim la fiecare dintre acestea, pe rând.
Predicarea crucii îi smerește pe păcătoși
Pavel spune că ideea de cruce este ofensator atât pentru audiența evreiască, cât și pentru cei dintre neamuri din vremea sa: „Căci iudeii cer semne și grecii caută înțelepciune, dar noi Îl propovăduim pe Hristos răstignit, care este o piatră de poticnire pentru iudei și o nebunie pentru neamuri” (1 Cor. 1:22-23). Este ofensator și astăzi pentru noi, deoarece, lăsați în voia naturii noastre păcătoase, ne simțim lezați de gândul unei mântuiri pe care nu o câștigăm. Predicarea crucii ofensează simțurile noastre pline de mândrie, pentru că îl pune în evidență pe Iisus, nu pe noi. Dar până când mândria noastră nu este omorâtă, nu putem trăi. Dumnezeu se bucură de predicarea centrată pe cruce pentru că ne coboară pe noi așa cum îl ridică pe El.
Un alt aspect care smerește, este faptul că, prin definiție, necesită să ne abordăm păcatul nostru. Nu ar fi fost nevoie de un salvator răstignit dacă nu ar fi fost faptul că „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Nu mai există nicio negare a slăbiciunilor noastre, a fărădelegilor sau a încălcărilor legii sfinte a lui Dumnezeu atunci când este prezentată realitatea crucii. Predicarea crucii va însemna confruntarea frontală cu păcatul și nimănui nu-i place acest lucru. Acesta este motivul pentru care unele biserici au renunțat complet la conceptul de păcat. Cu zeci de ani în urmă, Richard Niebuhr recunoștea cu acest aforism concis mesajul bisericii liberale ca fiind: „Un Dumnezeu fără mânie i-a adus pe oamenii fără păcat într-o Împărăție fără judecată, prin slujbele unui Hristos fără cruce.” Dar, dacă suntem sinceri, nu doar liberalii teologici sunt cei care diminuează gravitatea păcatului. Nici unuia dintre noi nu-i place să audă predicile despre păcat atunci când în vizor este păcatul nostru. Cu toate acestea, descoperirea păcatului este o milă din partea lui Dumnezeu; pentru că până nu-mi văd păcatul meu așa cum este el cu adevărat, nu-l voi vedea niciodată pe Mântuitorul meu așa cum este el cu adevărat.
Predicarea crucii îi mângâie pe păcătoși
Acest lucru ne conduce la cel de-al doilea punct. În timp ce predicarea crucii ne poate face să ne simțim teribil, în mod paradoxal, ea ne mângâie nespus de mult. De ce? Pentru credinciosul sincer, la cruce se vede cel mai bine dragostea lui Dumnezeu. Iisus însuși a spus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceea ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Este ca și cum Iisus ne-ar spune: „Dacă vreți să știți ce este dragostea, priviți la cruce.” Apostolul Ioan, care se afla acolo când Iisus a făcut această declarație uimitoare, pare să fi înțeles lecția. În prima sa epistolă, el ne învață: „Prin aceasta cunoaștem dragostea: că El Și-a dat viața pentru noi” (1 Ioan 3:16).
Pentru o persoană blocată în păcatul ei și în rebeliune față de Dumnezeu, crucea nu poate decât să ofenseze. Dar păcătosul smerit privește la cruce și descoperă harul și mila lui Dumnezeu, chiar și pentru cel mai nevrednic dintre nenorociți. Când Hristosul răstignit este predicat, înseamnă că se predică doctrinele reconcilierii și păcii cu Dumnezeu. Înseamnă că se predică iertarea păcatelor. Înseamnă că se predică viața veșnică. Înseamnă că, într-adevăr, se proclamă vești bune. Eu vreau asta. Am nevoie de asta. Am nevoie să propovăduiesc și să aud cum este propovăduit Hristos și El răstignit. Cei răscumpărați nu văd crucea ca pe o povară, ci ca pe o binecuvântare. Sau, în cuvintele unui imn uitat al părintelui imnografiei scoțiene, Horatius Bonar, crucea este o umbră, un izvor, o odihnă și un cămin. Iată doar ultima strofă:
Pentru cei împovărați un loc de odihnă
Pe lângă Crucea pe care o văd;
Mă lepăd aici de oboseala mea...
Nici o odihnă ca asta pentru mine![i]
Crucea un loc de odihnă – pe bune? Nu este oare o unealtă de ucis? Nu și pentru creștin. Doar cei care sunt mântuiți de ea pot fi mângâiați de ea.
Predicarea crucii îi sfințește pe păcătoși
Cei care au parte de predicare credincioasă, centrată pe Hristos și pe cruce, vor face o altă descoperire: aceasta chiar îi schimbă. Cuvântul biblic pentru schimbarea dumnezeiască este sfințire și este ceva garantat pentru cei ce cred în Evanghelie. A învăța despre Domnul slavei răstignit este unul dintre cei mai mari catalizatori pentru o astfel de transformare. Am putea spune astfel: privindu-L pe Hristos, vom putea începe să arătăm ca Hristos. Așa cum scrie Pavel în 2 Corinteni: „Și noi toți, cu fața descoperită, privind gloria Domnului, suntem transformați în același chip, de la un grad de glorie la altul. Căci aceasta vine de la Domnul, care este Duhul Sfânt” (2 Cor. 3:18). Când predicarea este cruciformă (în formă de cruce), viața noastră va începe să fie și ea cruciformă. Ne vom conforma din ce în ce mai mult cu chipul Mântuitorului nostru – nu mare și puternic, ci blând și smerit. Vom începe să evidențiem harurile pe care le-am experimentat: vom fi iubitori, milostivi, iertători și toate celelalte virtuți care îl fac pe Hristosul răstignit atât de frumos în ochii credincioșilor.
Predicarea centrată pe Hristos duce la o viață centrată pe Hristos. Acesta este motivul pentru care toți trebuie să-L auzim pe Hristos, nu doar cei neconvertiți. Evanghelia ne aduce în Împărăția lui Dumnezeu și ne menține acolo. Credința și pocăința nu sunt acte singulare – ele sunt moduri de viață. Trebuie să ne întoarcem în mod constant de la păcat la Mântuitorul nostru. Auzind despre păcatul nostru și despre harul lui Dumnezeu în fiecare săptămână – nu doar în predică, ci în întregul serviciu – ajungem să învățăm o lecție importantă despre cine suntem și despre ce înseamnă viața. Un Hristos răstignit ne asigură că nu trebuie să prezentăm lumii o imagine a perfecțiunii. Putem fi sinceri cu privire la luptele noastre, deoarece știm unde să găsim speranță și schimbare. Predicarea centrată pe Hristos creează un individ centrat pe Hristos, iar în biserică, deschide calea pentru o comunitate autentică, care se maturizează.
Concluzie
După cum am văzut, predicarea Hristosului răstignit – adică totalitatea lucrării Sale răscumpărătoare, în special așa cum culminează pe cruce – este absolut esențială pentru o viață trăită corect înaintea lui Dumnezeu. Este mijlocul plin de har al lui Dumnezeu de a ne smeri, de a ne decima mândria și de a ne îngenunchea în fața Celui Atotputernic. Predicarea Hristosului răstignit este, de asemenea, modul în care Dumnezeu îi mângâie pe oamenii Săi prețioși, amintindu-le că nu există nimic care să-i poată despărți de dragostea Sa. În cele din urmă, este marele catalizator pe care Dumnezeu îl folosește pentru schimbarea vieții credincioșilor, conformându-ne cu chipul Fiului care este „prezentat public ca fiind răstignit” în Cuvântul predicat (Gal. 3:1).
Dacă acesta este efectul pe care predicarea crucii îl are asupra poporului lui Dumnezeu, nu este de mirare de ce Pavel a fost atât de hotărât să facă din aceasta semnul definitoriu al slujbei sale: „M-am hotărât să nu cunosc nimic între voi decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). Ar trebui să împărtășim determinarea lui Pavel. Dacă suntem chemați să predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, o facem recunoscând că acest Cuvânt trebuie să culmineze cu proclamarea lucrării fianlizare a lui Hristos. Orice altceva mai puțin este lamentabil de inadecvat: „Vai de mine dacă nu voi propovădui Evanghelia!” (1 Cor. 9:16). Dacă nu suntem predicatori, putem totuși să susținem viziunea lui Pavel în ceea ce privește predicarea prin a ne integra în biserici care predică în acest mod. La urma urmei, viețile noastre spirituale depind de acest lucru.
Acest articol a fost publicat pe Heidelblog. Accesat 01 mai 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
Notă
[i] Horatius Bonar, „The Shadow of the Cross”, 1857.
Versurile în engleză:
For burdened ones a resting place
Beside that Cross I see;
I here cast off my weariness—
No rest like this for me!